Cutreierând eu, vorba românului”, din link în link 
, dădui de dimineaţă, colea, peste o chestie care mă călcă pe nervi:
Pe de altă parte, constat că Mircea Pricăjan s-a tâmpit. Cetiţi aicea în Străinul. Cică: «Luna trecută am intrat în cea de-a şaptea decadă a vieţii mele.» Deceniu, boule, deceniu! (Deşi povestirea este din 2002, poate între timp omul o fi învăţat şi româneşte…)
Cum în locul respectiv comentariile erau închise, ţin să atrag aici atenţia autorului articolului în cauză, subliniind că, înainte de a ne repezi să aruncăm cu pietre şi cu invective, ar fi cazul să aruncăm priviri prin dicţionare. Dacă ar fi făcut-o, ar fi descoperit că al doilea sens al cuvântului decadă este deceniu.
). Dimineaţă, când i-a văzut Gherasim, erau trei. Acum, când am coborât eu cu gunoiul, erau numai doi. Un suflet milostiv le-a pus o cutie de carton, aşezată pe verticală, ca o cuşcă, alături de pubele. Şi un castronel, în care se pare că au avut pâine muiată în lapte. Stăteau acolo, două ghemotoace de blană înfrigurate, înghesuite unul într-altul. Poate sună patetic, dar mi s-a frânt inima. Ce poţi face pentru ei, mai mult decât să le dai mâncare, când stai într-un apartament de bloc care adăposteşte deja o pisică? Şi ce suflet trebuie să ai ca să laşi în voia sorţii nişte animăluţe neajutorate? Dacă ai căţea sau pisică şi n-ai nevoie de puii ei, nu sărăceşti ducând-o la un veterinar, s-o castreze. Şi cred că e mai omenos să faci asta în loc să arunci pe te miri unde mai multe rânduri de pui amărâţi..
Obiectul nu dă pe-afară de vizitatori (dimpotrivă – dar să nu mai spuneţi nimănui!), însă pe mine mă ajută să-mi irosesc mai mult timp, ceea ce e mare lucru, nu-i aşa? 
