De la o traducătoare către cititori

Dragi cititori înamoraţi de o serie de romane sau alta, dacă vreţi să aflaţi când apare următoarea carte din seria în cauză, nu întrebaţi traducătorul precedentelor cărţi, că individul ăsta e doar colaborator temporar al editurii, nu-i cunoaşte planurile. În plus, nu e obligat nici să traducă restul seriei, nici să vă raporteze la ce lucrează şi în ce stadiu se află lucrarea.
Editurile au pagini de FB, au bloguri, au site-uri. Intraţi acolo şi întrebaţi, spuneţi după ce roman vă plânge sufleţelul… Vă garantez că n-o să vă muşte nimeni; nici măcar n-o să vă înjure!
Cât despre mine, în acest context:
Mi-s o tânără pensionară 🤪, care poate renunţa oricând la traduceri, mulţumindu-se să trăiască din pensioara ei şi lăsând seriile începute pe seama unor traducători mai tineri. Aşadar şi prin urmare, scutiţi-mă vă rog de întrebări despre viitor – în acest domeniu. Şi în altele, că nu-mi place amestecul în afacerile mele interne. 😁
Mulţam de înţelegere – căci sper că există.

Reflexii pascale

– pentru jocul de pe blogul lui Carmen

Colaje matinale

– pentru miercurea fără cuvinte

3 mai

4 mai

7 mai – crăpătură de ziuă 😊

Sărbători fericite!

pentru creştin-ortodocşi, de anul trecut

pentru atei care profită de ocazie, de furat (am păcătuit în 2019, şutind poza de la o rudă)

Cu întârziere, fiindcă e deja sâmbătă

Era deja trecut de miezul nopţii când am intrat aici şi… mi-am adus iarăşi aminte de ceea ce vedeţi mai jos.

Vinerea Patimilor

De fapt, mi-am amintit şi alaltăieri, când, făcând ordine printre vechituri, am dat de cele două exemplare din felicitarea mai sus amintită, dar ieri, străduindu-mă să aranjez măcar o parte din cărţi după aventura văruitului şi a schimbării parchetului şi a bibliotecii înseşi, mi le scosesem din minte.

Lumi suprapuse… şi nu numai

– pentru jocul cu reflexii de pe blogul lui Carmen

3 mai 2020

1 mai 2024

2 mai 2024 – în Joia Mare

Un alt joc de 12 [cuvinte impuse]

Din cuvânt în cuvânt şi din rimă-n rimă, o poezie de duzină ☺

În această dimineaţă intru în joc adăugând anunţul mai jos la ceea ce veţi găsi luând-o pe firul linkului de mai sus.

În prezent, elucubraţiile mele sunt un soi de obiecte de uz public, căci am deschis pe tarlaua comună tuturor internauţilor o fereastră către splendoarea & mizeria din lumile imaginate de mine. Şi nu e bine.
Ştiţi de ce?
Pur şi simplu fiindcă n-am cum să bag de seamă câţi trag cu ochiul fiind cu adevărat tentaţi să le descopere, nu doar ca să lase un „like” de complezenţă sau nefăcând nici măcar acest minim efort.
Ca să pot afla ceea ce doresc, pregătesc aşezarea „poveştii clanului M’Puri” pe blogul meu privat (unde a ajuns deja ceea ce aţi citit – dacă aţi citit! – până acum aici).

Oricine se întâmplă să fie cumva într-adevăr interesat poate cere acces acolo, chiar dacă nu are cont wordpress – o să vedeţi la faţa locului că vi se oferă mai multe posibilităţi de autentificare.

Am pus asta aici aşaaa, ca să mă aflu în treabă. Nu cred c-o să fie înghesuială. (Şi, oricât de puţine cereri vor fi, e posibil şi să resping vreuna.🤩 )

Schimbarea va fi probabil dusă la bun sfârşit cu ocazia participării mele la următoarea rundă a jocului cu duzina de cuvinte.

Dacă decizia mea vi se pare copilărească – sau un soi de gest lunatic…, eh, fiecare e liber să creadă ce vrea! Iar eu sunt liberă să fac (măcar în această privinţă) ce vreau. 😀 (Încă mai avem cu toţii, de pildă, dreptul să ne lepădăm de pian ca să cântăm în schimb din frunză¹. 😆 )

---

1. Pe-asta am pus-o ca să folosesc toate cuvintele, să nu scap printr-o fereastră către uitare una bucată frunză – că de ce să rămână sărmana de căruţă, picată din pom ca s-o sfârşească sub talpa unui lunatic, strivită din nebăgare de seamă sau cu o copilărească nepăsare? Au şi frunzele o viaţă a lor, nu sunt simple obiecte, deşi nu li se dă nici măcar dreptul la aşezarea într-o groapă comună, ci putrezesc pe trotuarele patriei. Din fericire, in patria nostra multae silvae sunt ², sau, chiar dacă s-au împuţinat dramatic, mai există totuşi locuri unde frunzele moarte îngraşă pământul, nu îngroaşă mizeria de pe asfalt – sau de pe pavelele crăcănate şi denivelate la modă în urbea în care eu una locuiesc de ceva amar de ani.

2. Habar n-am dacă azi în sectorul nostru din UE se mai învaţă limba latină, sau schimbarea perpetuă a programei şcolare a proclamat-o, în vreo dimineaţă a unui aşa-numit progres, efort inutil.

Cuvintele impuse: așezarea, mizeria, fereastră, dimineață, lunatic, schimbarea, seamă, copilărească, efort, comună, frunză, obiecte.

Lumi suprapuse

– pentru jocul cu reflexii de pe blogul lui Carmen

Iarăşi nori, uneori cu soare

– pentru miercurea fără cuvinte

Anoti M’Puri (Capitolul 1b – Început de istorisire)

# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #

Citiţi episodul anterior aici,

Găinile dorm în căruţă. Dâra toarce alene în poala Afarunei. Ham-ha-ham moţăie aproape de focul hrănit la răstimpuri de Matel şi Datel cu crengi din mormanul adunat alături. Anoti mârâie când şi când în somn, lipit de Bior, care s-a simţit destul de siguranţă ca să adoarmă tolănit, nu în picioare.

— Acum ai putea să ne povesteşti, în sfârşit, cum a ajuns sora noastră Marea Preoteasă a Pietrei, spune Datel, după o sorbitură lacomă din cana cu vin.

Afaruna oftează din rărunchi.

— E o poveste urâtă. Oribilă, aş putea zice.

— Şi ce dacă? se amestecă Matel, luând cana din mâna fratelui său ca să-şi umple apoi gura cu delicioasa zeamă de struguri din ăi mai buni, din bogata recoltă cu care i-a blagoslovit Cerul cu doi ani în urmă. Avem dreptul să ştim, măcar acum, după ce… nebunia ei ne-a trimis pe drumuri.

Afaruna zâmbeşte strâmb.

— Promiţi că nu leşini iar?

Matel îi susţine privirea impasibil.

— Anoti m-a luat prin surprindere. Majoritatea oamenilor se sperie ce orice pare mai presus de fire. Povestea ta nu poate fi…

— Ba e, miaună Dâra. Mi-a spus-o mama, care o aflase de la mama ei, căreia i-o istorisise maică-sa… şi tot aşa. Lui Anoti i-am spus-o eu. Mâţele trebuie să ştie pe lângă ce soi de oameni sălăşluiesc… Mititelu’ a fost cât pe ce să se facă nevăzut, s-o tulească în lumea largă, da’ i-am explicat că nimeni n-o să poată împietri vreodată ce se naşte din pisică…

Creanga răsucită de Matel între degete cade brusc în foc şi-n aer răbufnesc scântei, învârtejindu-se ca nişte dansatori beţi criţă.

Bior se ridică nechezând şi se uită în jur nedumerit, căutând cu priviri goale pierduta iluzie a unei lumi fără pericole.

Anoti sare-n sus miorlăind furios o înjurătură la adresa roibului, e-o siluetă arcuindu-se, un contur zbârlit şi neclar în lumina pâlpâitoare a flăcărilor.

— Eu eram în suava primăvară a vieţii când m-am speriat, da’ voi, om şi cal în toată firea…Şi nici măcar n-aţi auzit povestea…

— Îmi pare rău că v-am… înfiorat, se scuză Dâra, părând să-ndeplinească o formalitate.

— Şi mie-mi pare rău c-am stricat siesta mârtanului, zice Bior, da’ dinspre mâţă a venit un soi de… de… de spaimă rece.

— Cam aşa ceva am simţit şi eu, mărturiseşte Datel, da’…

— Da’ tu n-aveai nicio creangă în mână, râde Afaruna.

— Tuşă, dacă-ţi arde de râs, se cheamă că, totuşi, povestea aia nu e chiar de groază…

— Concluzia ta e o iluzie, Datel băiete, oftează Afaruna. Însă niciunul dintre voi n-are de ce se teme.

— Păi spune-le-o odată, miorlăie Dâra. Sau vrei să le-o spun spun io?

Afaruna o mângâie surâzând.

— Ar fi interesant s-aud cum a ajuns până la tine, din pisică în pisică, dacă vreun amănunt nu s-a făcut nevăzut, dacă n-are ceva înflorituri…

— Ba spune-o tu, prinde glas Ham-ha-ham. Ca s-o pricepem ca lumea şi eu, şi calul.

— Şi noi, găinile, se-aude un cotcodăcit din căruţă.

— S-a întâmplat într-o toamnă, taman când geme câmpul de recoltă şi-n faptul serii geme toată suflarea de oboseală, începe Afaruna. Într-o toamnă, dar în suava primăvară a vieţii Atildei, adaugă, zâmbindu-i motanului, care se întinde alene, impasibil. Avea treisprezece ani, era lacomă de viaţă şi privită cu jind de majoritatea ochilor de parte bărbătească, dar nu se bucura nici măcar de răstimpuri de libertate, că maică-sa n-o scăpa din ochi, şi zău că asta nu era doar o formalitate. Pe de-o parte, ştia ea că aşchia nu sare departe de trunchi, iar pe de alta, părea cumva invidioasă pe mai zvelta siluetă a fiică-si, pe…

— Nu preschimba povestea într-o zeamă lungă, murmură Dâra, torcând la unison cu susurul pârâului. Se cade să mai şi dormim în noaptea asta.

Afaruna o mângâie apăsat, a dojană.

— Mâţuco, pentru noi, oamenii, fiecare amănunt contează.

Dâra i se lipeşte de mână, spăsită, apoi se mulţumeşte să tacă, urmărindu-i istorisirea direct, retrăită în gânduri sprintene ca nişte dansatori prinşi în vârtejul viu al muzicii şi mult mai grăitoare decât cuvintele

# cred că va urma #

Cuvintele impuse: primăvară, iluzie, lacomă, siluetă, dansatori, majoritatea, răstimpuri, recoltă, impasibil, formalitate, nevăzut, zeamă

Niţică reclamă

CĂRŢILE UNCHIULUI MEU PUBLICATE DE SIONO

vezi în Librăria SIONO

vezi în Librăria SIONO

vezi în Librăria SIONO

vezi în Librăria SIONO

vezi în Librăria SIONO