Izvorul

20 iulie

Nu i se face reclamă la radio sau la televiziune – nici măcar pe posturile locale. Nici cel mai performant motor de căutare nu-i dă de urmă pe Internet, nu e pomenit în paginile înţesate de scandal şi de senzaţional ale ziarelor, nu poate fi descoperit pe imensele – şi abundentele – panouri publicitare, nu există indicatoare care să te ghideze într-acolo. Pentru că e un loc uitat şi de Dumnezeu, nu numai de mecanismele sofisticate ale societăţii.

Totuşi, îl cunosc câţiva oameni…

E o văioagă alungită, dosită undeva, pe cele coclauri ostile şi şinei trenului, şi roţii automobilului, şi copitei calului – şi aflate departe de rutele avioanelor şi elicopterelor. Oricum, nici un pilot cu mintea întreagă n-ar încerca să aterizeze pe acel tărâm pe care şi-l dispută hălăciugile ţepoase şi steiurile ascuţite – asupra cărora e o nebunie şi să te cobori, chiar aninat de cea mai grozavă paraşută.

Dar, în acest fund de urieşească copaie, miresmele văzduhului sunt dulci, iarba – mângâietoare, pomii – copleşiţi de flori sau împovăraţi de roade, trilurile zburătoarelor – limpezi şi izvoditoare de pace, stelele – puzderie strălucitoare, liniştea nopţii – densă şi neştirbită.

Şi mai e Izvorul. Ţâşneşte, năbădăios, aburcându-se pe peretele văioagei, parcă grăbit să se prelingă în susul coloşilor stâncoşi care-i domină obârşia – un bolovan bizar, părând un găvan văduvit de ochi.

Din apa lui miraculoasă sorb, cu evlavie, în zori şi în amurg, locuitorii micului cătun care îl înconjoară. Treisprezece suflete, plus rarii şi puţinii lor oaspeţi, cu toţii sălăşluind în şapte căsuţe vopsite în culori vii, parcă desprinse dintr-un basm moştenit din alte vremi, când viaţa se trecea molcomă şi tihnită.

– Trei sorbituri, atât. Nu mai multe, nu mai puţine. Pentru ostoirea setei ne-a dăruit Prea Milostivul pârâul de la miazănoapte. Cea de aci e apă-luminată, de mult bine aducătoare dreptcredinciosului de-o gustă cum se cuvine, dar cu mare şi multă primejdie şi pentru hulpavul de nu se poate opri, şi pentru becisnicul de se teme a bea acele trei înghiţituri rânduite.

Asta le-o spune Ilinca noilor sosiţi de îndată ce apar, abia trăgându-şi suflarea – căci, zile de-a rândul, au bătut cu pasul poteci închisnovate.

Ilinca e tânără şi nurlie şi, de la un an la altul, neschimbată – aidoma celorlalţi oameni ai locului, încă şase femei şi şase bărbaţi, dintre care nici unul n-a părăsit văioaga, niciodată.

Cel puţin asta povestesc despre ei oaspeţii „cu vechime”, cei care vin aici vară de vară. Şi mai spun că li s-a întâmplat, în nopţile cu lună plină, să-i vadă zburând, înveşmântaţi în straie largi, dintr-o ţesătură stranie, parcă bătută cu fir de argint, şi ale căror falduri unduiesc de parcă ar fi vii când aceşti tineri superbi îşi flutură lin braţele, parcă urmărind o melodie sacră, doar de ei auzită.

 

Asta e tot ce conţine scrisoarea. Rândurile sunt înşiruite neglijent – ca şi cum ar fi fost scrise (cu un creion chimic) pe genunchi şi în mare grabă – de-a curmezişul unei foi groase, de bloc de desen, cu margini ferfeniţite. Sub ele se lăfăieşte, caligrafiată ceva mai îngrijit, semnătura inconfundabilă a lui Constantin Oprescu, zis Tică Zurlică, colegul meu de facultate, despre care aflat că a dispărut, fără urmă, de vreo cinci ani, şi căruia rudele deznădăjduite tocmai i-au trecut numele pe cavoul familiei, cu menţiunea „fie ca sufletul să nu-ţi fie pierdut, precum ţi-e trupul”.

Pe dosul aceleiaşi foi e desenată o hartă însoţită de o legendă amănunţită, ambele sub titlul „Drumul TĂU către mine”. Iar foaia, împăturită inegal, a apărut ieri în cutia mea de scrisori, închisă într-un plic şifonat, dar foarte bine lipit, pe care e scris doar „d-lui Marius Cataran, prin bunăvoinţă”.

Aşa că eu, sus-numitul Marius, de felul meu mare amator de istorii cu enigme şi aventuri, dar văzând pentru prima dată, pe viu şi de aproape, misterul, am petrecut o noapte albă alături de straniul mesaj, tot întrebându-mă ce trebuie să fac, ce e mai bine să fac şi ce aşteaptă, de fapt, Tică de la mine. Dar n-am ajuns la nici o concluzie, pentru că, Doamne, lucrurile sunt tare încurcate!

Desigur, un om cu scaun la cap ar duce misiva rudelor, sau, şi mai indicat, ar preda-o poliţiei, care, poate, ar reuşi să-l identifice după amprente (presupunând că încă n-au fost total acoperite de urmele degetelor mele transpirate) pe adevăratul autor al mesajului – sau măcar ar putea trimite o echipă competentă pe traseul de pe hartă.

Cred că aş face asta fără să şovăi, dacă n-ar exista acel „Drumul TĂU către mine”, din care deduc că Tică, dintr-un motiv doar de el ştiut, mă aşteaptă pe mine şi numai pe mine, sau că are certitudinea că sunt singurul capabil să ajungă în paradisul bizar pe care îl descrie. Îl descrie fără să dezvăluie şi care sunt efectele binefăcătoare ale apei izvorului nesupus gravitaţiei. Oare oaspeţii fideli şi de bună credinţă capătă darul tinereţii veşnice şi al zborului, ca băştinaşii?

În fine, nu e de neglijat nici ipoteza unei farse (de prost gust!) puse la cale fie de Tică, dornic să reapară folosind acest procedeu zurliu, care să-i preschimbe „porecla în renume”, fie de vreun ţicnit căruia nu-i sunt străine nici dispariţia lui Tică, nici apetenţa mea pentru astfel de întâmplări ieşite din comun, nici prietenia strânsă care ne lega pe amândoi în tinereţe.

 

24 iulie

Sunt nebun! Mi-am luat concediu, mi-am cumpărat echipamentul necesar, am aflat cum se poate ajunge până în S…, un cătun a cărui existenţă o ignoram cu desăvârşire până acum câteva zile, când l-am aflat pe harta lui Tică, ca punct de pornire al „potecilor închiznovate”.

Şi iată-mă-s! Un tip sărit de patruzeci de ani, cu un început promiţător de burtă şi chelie în expansiune, care ar putea trece drept un domn respectabil, dacă n-ar fi încătărămat într-un costum de alpinist amator, n-ar avea la picioare un ditamai rucsacul şi nu s-ar strădui să umple cu slove mărunte foile unui carneţel de buzunar, fără să-i pese nici de forfota de pe peron, nici de cele două cumetre mult prea strident fardate, care îl flanchează, diminuând sub minimul necesar spaţiul pe care îl ocupă pe o bancă cu vopseaua coşcovită.

 

1 august

Nu pricep mare lucru – a se citi că nu pricep nimic, dar sunt fericit că am ajuns la liman; vreau să zic, în văioaga lui Tică.

Şi mi se pare firesc să fie aşa, după ce am rătăcit o săptămână prin hârtoape şi mărăcinişuri prin care n-am întâlnit nici ţipenie de om ori de jivină (umblătoare, târâtoare sau zburătoare) şi după ce, în repetate rânduri, am fost cuprins de o indescriptibilă disperare, convins fiind că sau eu eram prea nepriceput la a descifra harta, sau mă lăsasem antrenat într-o farsă macabră. – şi având viziunea trupului meu răpus de inaniţie şi putrezind în pace prăvălit printre rugii de mărăcini ascuţiţi, pe care i-am botezat mărăcini-vampiri, căci prea mi se înfigeau adânc şi des în părţile cele mai bine vascularizate.

va urma… cândva…

8 răspunsuri la Izvorul

  1. Andreea zice:

    Si….? Mai departe?
    E prea frumos inceputul ca sa nu o continui, zau! Nu stiu cat timp a trecut de la perioada conceperii, dar eu zic ca merita mers mai departe cu ea …

    Apreciază

  2. Vero zice:

    Adevarul e ca am scris inceputul asta de poveste acum vreo opt ani. Am dat peste el de curand si l-am citit de parca nu l-as fi scris eu 🙂
    De fapt, mi-a placut si l-am pus aici cu intentia de a verifica obiectivitea propriei mele opinii 😆
    Ma bucur ca ii mai place si altcuiva – o sa ma straduiesc sa merg mai departe 🙂

    Apreciază

  3. Diana Alzner zice:

    Am dat click la întâmplare pe unul din „cioturi”… Începutul îmi place, promite! Sunt curioasă în ce direcţie vei duce textul: SF? Fantasy?

    Apreciază

    • Vero zice:

      Apropo de discuţia purtată aici, m-am apucat de scris povestea de mai sus fără să am habar ce vreau să scriu… şi a mers până în punctul ăsta, unde m-am oprit, pe moment s-a rupt filmul, ca să zic aşa… Dar, dacă o să continui, povestea va fi, probabil, fantasy… E mai uşor de găsit explicaţii fantastice decât SF, sau cel puţin aşa mi se pare mie 🙂

      Apreciază

  4. Diana Alzner zice:

    Bineînţeles că e mai uşor… „S” înseamnă ştiinţifico… 🙂 Mi se întâmplă şi mie să-mi vină din senin nişte fraze în cap şi ard de dorinţa de a le scrie, dar de cele mai multe ori sunt prin grădină sau la bucătărie sau la găini şi aşa scapă blogul de încă o elucubraţie…
    Dar sunt şi texte pentru care mi-am făcut notiţe…

    Apreciază

  5. Pingback: “In ginocchio da te” | VERONICISME

  6. Pingback: Arcuşul fermecat | VERONICISME

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s