Lupta cu morile de vânt nu ţine de resortul meu

Are rost să scriu – drept comentariu, evident – pe blogul unuia sau al alteia, oameni de la care aveam, deh, pretenţii, că, în limba română, cuvântul resort nu are, ca în engleză, sensul de staţiune [balneo-climaterică]?

Am ajuns la concluzia că nu.  Ce rost are să mă fută pe mine grija de limba română? Ce-mi pasă mie ce greşeli fac unii şi alţii? Şi de ce ‘zda mă-sii citesc bloguri în loc să citesc cărţi?

La urma urmelor, e cazul să-mi aduc aminte că lupta cu morile de vânt nu ţine de resortul meu. 😛

Reclame
Publicat în despre lume şi viaţă :P, nemulţumiri | Etichetat , , | 4 comentarii

Urzeală de gânduri

A fost odată un OM. Şi ALTUL. Au fost şi nu mai sunt. Requiescat in pace.  Şi condoleanţe celor cărora le-au rămas înscrişi în suflet cu majuscule.

Cât despre celălalt RIP (Routing Information Protocol)… poate că există o legătură, adică un protocol al traficului, de ce să n-o recunoaştem, consistent, între două lumi – dacă există cea de a doua, cealaltă. (Fericiţi, după părerea mea, cei care au nestrămutata convingere că există.)

Oricum, poza asta, preluată din Jocul Cuvintelor cu numărul 175 (din sezonul al II-lea) mă duce cu gândul la o poartă, la o trecere într-o stranie atmosferă rece, de dincolo de nori, de dincolo de noi, de dincolo de timp, la o transformare. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă.

Iar transformarea asta mi-aduce aminte de un citat dintr-o carte (Destinul Bufonului, de Robin Hobb), şi o să-l redau aici, fiindcă tot a fost ieri, pe blogul Zinei, ziua citatelor:

„Atunci când mănânci carne, mănânci totodată viaţă.” Şi când mănânci iarbă mănânci viaţă… Oare ce mănâncă trandafirul transplantat din grădina socrului meu pe mormântul lui? N-am ştiut dacă o să se prindă, dacă va îmboboci, dar i-am fotografiat de curând prima floare şi, acolo, în cimitir, i-am urat, în gând, „la mulţi ani„.

Mai presus de orice poveşti, speculaţii şi idei mai mult sau mai puţin bizare, realitatea lanţului trofic spune că viaţa se hrăneşte cu moarte. Moartea căprioarei e şansa lupului de a-şi prelungi viaţa. Pisica trăieşte fiindcă mor şoarecii, fapt care, în plus, păstrează echilibrul ecologic. Grişka şi-a găsit de timpuriu refugiu în apartamentul nostru, dar, fiindcă l-am plimbat pe la ţară, tot a prins, la viaţa lui, doi şoareci. Oare câţi ar fi lichidat dacă şi-ar fi trăit cei doisprezece ani (poate chiar bătuţi acum* pe muchie) în libertate?

Tandrele noastre pisici, care ne încântă cu căldura trupului şi a torsului lor când ni se cuibăresc în braţe, sunt prădători feroce. Prădători abili. Scorpiuţa, mama Chiţurinei, le-a adus astă vară puilor o rândunică. Şi tot astă vară, la ţară, micuţa Chiţurina, dulcea minune, ghindoaca haitei de mâţe, a vânat lăcuste. Vânatul, fie el şi un biet păianjen oploşit într-un cotlon, e cea mai gustoasă gustărică. Aşa a decretat nemilostiva lege-a firii (care nu contrazice legea conservării materiei şi a energiei. 😛 )

Şi de ce să vânezi, când poţi să creşti animale? După friptura de ied, te lingi pe degete.

Mânânc şi plâng. Mănânc.

Dar Chiţurina e mofturoasă. Nu se mai atinge de ficat, delicatesa preferată a lui Grişka, se uită cu dispreţ la acum o jumătate de an îndrăgitul ei parizer… E slăbuţă, dar lunguţă… Aproape cât Grişka.

Iar Grişka e din de în ce mai doritor de somn şi mai puţin doritor de joacă. Cei 12 ani ai lui echivalează cu 64 de ani omeneşti. L-am luat când era copilaş, şi acum e mai bătrân ca mine…

E dureros să vezi cât de repede îmbătrâneşte o pisică… Îi privesc cu tristeţe pozele de flăcăiandru jucăuş (cu o tristeţe pe care nu o simt când văd părul meu cărunt, de proaspătă pensionară – am primit ieri decizia) şi înţeleg, poate pentru prima oară cu adevărat, ce înseamnă „sic transit gloria mundi”. Şi „nemilostiva lege-a firii”.

Nu, nu m-am gândit la asta când a murit bunica, când a murit tata, când a murit mama, când mi-au murit cele două mătuşi care mi-au fost tot ca nişte mame… Pentru că pe ei nu i-am văzut înflorind şi ofilindu-se „pe repede înainte”, cum se întâmplă cu o pisică…

E tot un citat dintr-un roman (SF, nu fantasy, precum celălalt), Silozul. Începuturile (Hugh Howey). Îmi vin mai degrabă în minte idei din cărţile pe care le traduc decât din alea pe care doar le citesc.

Iar acum, în loc să traduc (sunt iar în urmă faţă de planificare, ca de obicei în ultimii ani), mi-am înşirat aici, în ceas de noapte atât de târzie încât e aproape dimineaţă, urzeala dezlânată a gândurilor.


* – L-am adoptat pe bietul motănel abandonat pe 15 iulie. Am presupus că are 2 luni.  Că ziua lui de naştere e 15 mai. (Ziua de naştere a Chiţurinei e, cu siguranţă, în a doua jumătate a lunii mai – cred că pe undeva, în jurul datei de 20.)

Publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P, lumea cărţilor | Etichetat , , | 38 comentarii

Tot de-ale mele – arhivele lunii aprilie 2018

Publicat în de pe blogurile mele, de-ale mele | Etichetat , , | 8 comentarii

De-ale mele despre de-alde mine

Ce face omu’ când are chef de scris, dar n-are nimic de spus?
Şi-aduce aminte că i-a pasat cineva, cândva o leapşă, ia întrebările cu copy-paste şi însăilează/brodează răspunsuri.

Raspundeti (serios sau comic, in cuvinte sau imagini) la urmatoarele intrebari:

1. Care sunt rolul meu si contributia mea in viata (oricare viata, profesionala, casnic-profesionala, sociala de timp liber, fie chiar si solitara, nu numai in cuplu sau grup, etc)?!

Mi le-am descoperit târziu, dar acu’ pot să zic că e vorba, pe scurt, de slugărirea celor doi stăpâni ai timpului din acea zonă a continuum-ului spaţiu-timp în care mi-a fost dat să mă nasc.

   

2. Care este scopul sau ţelul meu ? (Daca am vreunul, deoarece nu e obligatoriu sa fim chiar toti interesati de teleologie)

„Să ne iubim cât suntem încă tineri
Și părul tău mai este castaniu…”

(Părul meu nu mai e castaniu, dar n-am irosit timpul în care a fost. Aş putea zice că scopul a fost deja îndeplinit. Numai că iubirea e, de fapt, legătura rămasă după ce a dispărut culoarea din păr. Am spus pe undeva că, după părerea mea, cea mai frumoasă poveste de dragoste e a lui Filemon şi Baucis.)

3. Unde sunt ? (Fie concret, fie abstract, desigur, e voie chiar si poetic, nu neaparat filosofic sau fizic)

Deschiderea către lume a  domeniului meu e însemnată cu galben.

Iar dacă vreţi să ştiţi exact unde mă aflu în acest moment… Voilà!

Adică nu mă vedeţi, da’ locul meu e pe fotoliul întrezărit de cealaltă parte a laptopului.

4. Care e memoria numelui meu ? Ma rog, care sa fie memoria preferata a numelui meu, (sau avatar) ? (Poate fi conceput si ca epitaf, in stil popular Sãpanţa !)

Are două memorii: certificatul de naştere şi cel de căsătorie. (Şi va rămâne şi pe cel de deces. Dacă mi le-o păstra careva pe toate trei.)

Ei, mai stă şi pe-o carte scrisă şi pe mai multe traduse, dar nu mi-s mare scriitoare, iar peste numele traducătorilor se-aşterne cu uşurinţă praful.

5. Care e perspectiva mea ? (De la fereastra, filosofica, politica, culturala, profesionala, spirituala, etc, la alegere, desigur…eu personal voi adresa mai multe aspecte, dat fiind ca ma aflu in centrul unui univers cu mai multe dimensiuni, inca nu am terminat nici sa le numar pe toate, insa asta nu e obligatoriu pt toti)

Asta e perspectiva (când ies pe balcon şi mă rotesc cu 90 de grade spre dreapta):

6. Ma distrez cat de cat in aceasta clipa ? (Asta e o intrebare ff importanta, pt a evita riscul instalarii depresiei in cadrul participantilor la Leapsa, ca totusi nu asta e intentia mea cand imi invit prietenii la joaca, desi adesea, nu stiu de ce, mie mi se spune ca aduc mai mult stress si nervi si ingrijorare si dureri de cap decat voie buna, pe oriunde trec, atat in timpul liber cat si la serviciu, de cand sunt mic, si mereu in continuu, mai ales cand ma aflu fizic geografic pe teritoriile UE/EEA)

Păi de ce altceva mi-aş pierde timpul cu aşa ceva, dacă nu ca să mă distrez?

7. Doresc (sau am vointa) sa continui ? (Aceasta leapsa, sau sa ii dau Share, si cui, sau sa scriu pe Facebook, sau oricare alte activitati planificate)!

La capitolul voinţă şi dorinţă stau întotdeauna bine. Când ajung la transpunerea în practică mă împotmolesc.

Adică, de ce s-alerg eu cu leapşa asta după unii şi după alţii? Cine-o vrea, să nu mai alerge, să se împiedice. În traducere liberă, asta înseamnă să-şi ia întrebările de aici oricând îl îmboldesc dorinţa şi voinţa din dotare.

Publicat în de-ale mele | Etichetat | 33 comentarii

Sărbători fericite!

Pentru credincioşii creştin-ortodocşi:

Pentru cei care doar profită de zilele libere şi de potolul tradiţional:

Publicat în din tot sufletul | Etichetat

Tot de-ale mele – arhivele lunii martie 2018

Traduceri reeditate în prima parte a anului (clic pe poze pentru detalii – sau dacă vreţi să cumpăraţi):

   

Pisici:

Publicat în de pe blogurile mele, de-ale mele, Traduceri | Etichetat , , , , , , , , | 19 comentarii

Capete candrii

Pe de-o parte distribuiţi de zor chestia asta scrisă de un agramat,  pe de alta sunteţi indignaţi fiindcă miniştrii vorbesc româneşte ca nişte cizme…

Capete candrii, de papugii, avem miniştrii pe care-i merită cei mai mulţi dintre noi!!!

Publicat în despre lume şi viaţă :P, nemulţumiri | Etichetat , ,

Pendula în acţiune

Gata, obiectul e funcţional!

Cu doar o mică hibă – nu bate la fix, ci cu circa un minut întârziere. Meşterul se recunoaşte vinovat: înainte de a-i veni ideea cu amortizorul, mărise cursa nu-ş’ cărei pârghii; apoi a considerat că e mai bine să nu mai umble pe-acolo. Cică eroarea se va diminua cu timpul, după vreun an-doi de funcţionare relativ continuă – ceea ce nu e irealizabil, căci din dormitor, chiar şi cu toate uşile deschise, se-aude doar un sunet dulce, venit de departe…

Sper că în apartamentele vecine nu se-aude nimic.

Publicat în de-ale mele, surprize plăcute | Etichetat | 18 comentarii

Eppur si muove

Nu ştiu cum e corect, „eppur si muove“ sau „e pur si muove“, da’ ştiu că se mişcă. Se mişcă mecanismul cu bucluc.

Sper că-n episodul următor o să vă prezint pendula în mişcare – cu sonorul aferent.

Între timp o puteţi urmări pe Ziţa/Chiţa/Chiţurina (zisă şi Pufoşoaica) în mişcare – pe cărţi şi către carcasa pendulei.

Publicat în de-ale mele | Etichetat | 16 comentarii

Zâmbetul unui spirit rebel…

… pentru Jocul Cuvintelor nr. 169

Credeţi că unor baborniţe trecute de 1000 de ani le sunt de ajuns doar 99 de anişori ca să priceapă că pe meleagurile astea a fost adoptat calendarul gregorian? Mai ales când trecerea la stilul nou s-a făcut pe 1 aprilie?!

— Păcăleală! a strigat soborul celor nouă cotoroanţe.

Şi încă nu şi-a schimbat părerea – aşa că de ce vă miraţi că ninge? Suntem în 10 martie pe stil vechi şi ele, bătrâne, deh!, se mişcă greu, încă nu şi-au luat definitiv tălpăşiţa!

Sau poate că zăpada asta nu e decât zâmbetul alb al spiritului lor rebel. Cele nouă babe care se ştiu stăpâne pe începutul lunii martie pricep totul şi sunt încă sprintene, dar nu vor să se supună convenţiilor omeneşti.

— Ce ne pasă nouă, fetelor, c-au schimbat ăştia chestia aia de-o numesc calendar? Pentru atâta lucru trebuie să ne facem mendrele cu 13 zile mai târziu decât am făcut-o veacuri de-a rândul? Şi de ce să ne luăm după superstiţiile, legendele şi obiceiurile lor şi să stăm fiecare numai câte-o zi? Eu zic că, din când în când, putem rămâne printre ei şi câte două, nu-i aşa? Pentru că merităm!

Publicat în elucubraţii | Etichetat , , , , | 13 comentarii