De la o traducătoare către cititori

Dragi cititori înamoraţi de o serie de romane sau alta, dacă vreţi să aflaţi când apare următoarea carte din seria în cauză, nu întrebaţi traducătorul precedentelor cărţi, că individul ăsta e doar colaborator temporar al editurii, nu-i cunoaşte planurile. În plus, nu e obligat nici să traducă restul seriei, nici să vă raporteze la ce lucrează şi în ce stadiu se află lucrarea.
Editurile au pagini de FB, au bloguri, au site-uri. Intraţi acolo şi întrebaţi, spuneţi după ce roman vă plânge sufleţelul… Vă garantez că n-o să vă muşte nimeni; nici măcar n-o să vă înjure!
Cât despre mine, în acest context:
Mi-s o tânără pensionară 🤪, care poate renunţa oricând la traduceri, mulţumindu-se să trăiască din pensioara ei şi lăsând seriile începute pe seama unor traducători mai tineri. Aşadar şi prin urmare, scutiţi-mă vă rog de întrebări despre viitor – în acest domeniu. Şi în altele, că nu-mi place amestecul în afacerile mele interne. 😁
Mulţam de înţelegere – căci sper că există.

Reflexii în oglindă sau cam aşa ceva – sau Baubau

– pentru jocul găzduit de Carmen

Uneori, când lipeşti realul de virtual, adică imaginea reală de inversa ei apărută în spaţiul virtual al unei oglinzi, se nasc monştri; sau, mai „drăgălaş” spus, apare Baubau. 👺

Imaginea oglindită:

imaginea oglindită a fost extrasă din poza de jos

Avanpremieră

Imaginea furnizată de editură prin Programul CIP

Mă bucur că apare în sfârşit*, dar nu pot spune când o se întâmple. La momentul respectiv, o să dau sfară-n ţară aici.

Sublinierile cu galben îmi aparţin.

Nu mă întrebaţi pe mine nici de ce titlul nu are o versiune în limba română, nici de ce un roman de 582 de pagini standard** (în versiune neredactată) nu poate apărea singur în volum. În ambele cazuri, editura taie şi spânzură, nu traducătorul.

---

*Am predat traducerea în ianuarie 2021.
** 1 pagină standard = 2000 de semne, inclusiv spaţiile

Magia balconului: Lumi suprapuse

– pentru jocul găzduit de blogul lui Carmen

---

Încă o reflexie aici.

Zorii unei zile pe vremuri de sărbătoare

– pentru miercurea fără cuvinte

23 august 2024

De-ale altora, câte una pe zi – nu în fiecare zi!

Citate interesante

– pentru jocul de pe blogul Suzanei, din nou citate peste care am dat întâmplător pe Facebook

„Dacă toată lumea gândește la fel, cineva nu gândește.” – George S. Patton
„Faptele sunt lucruri încăpățânate.” – John Adams, 1770
„Oricât de frumoasă ar fi strategia, ar trebui s-arunci din când în când o privire către rezultate.” – Winston Churchill
„Existăm într-o combinație bizară de sentimente din epoca de piatră, credințe medievale și tehnologie dumnezeiască” – E.O. Wilson

Cuvinte din trecut: Vacanţă nedorită – 3

N-a apărut la orizont o nouă duzină de cuvinte. N-o mai aştept, cum am zis aici, fiindcă am acum chef să pun pe blog şi al treilea şi ultimul episod din „Vacanţă nedorită”. O fac adăugând la cuvintele sale din trecut o duzină tot din trecut (printesă, fir, promisiune, verificare, aer, terminal, agendă, culoare, sprijin, proces, echipa, eclipsa), aleasă la întâmplare.

Luni, 3 august 2009

La Pia toate ar mai fi cum ar mai fi, până când te pune la masă. Nu vede bine, aşa că tacâmurile şi farfuriile nu sunt niciodată bine spălate. Asta când se întâmplă să le spele, fiindcă, după actualele ei standarde, o linguriţă bine linsă sau o farfurie ştearsă cu miez de pâine sunt de o curăţenie care ar încânta şi o prinţesă. E penibil să le iau pe toate şi să mă duc să le spăl, dar o fac, iar ea e convinsă că sunt grav afectată de mania curăţeniei.

Însă asta nu e partea cea mai rea. În loc să prefere mâncarea proaspătă făcută de Cici, Pia stochează cu săptămânile în frigider ce-i aduce Rică – care vine încărcat cu n-şpe feluri de mâncare, de parcă mătuşă-mea ar fi săracă lipită (ceea ce nu e cazul!) sau de parcă Bucureştiul ar fi lovit de foamete. Însă el nu mănâncă niciodată din, la momentul respectiv, proaspătul său obol; preferă să iasă în oraş. Nici eu nu gust bunătăţile în cauză, congelate, dezgheţate şi, ca promisiune de indigestie, vag duhnitoare şi de o culoare dubioasă. (Totuşi Pia le înfulecă şi n-are nici pe dracu!)

Astfel stând lucrurile, în prima zi cumpăr carne şi o rog pe Cici să-mi facă o friptură (aspectul bucătăriei mătuşii mele şi mai ales izul acolo nelipsit din aer nu te îndeamnă să găteşti, iar oalele şi cratiţele ei, adesea uitate pe foc, sunt jegoase şi arse – cumpăr una nouă ca să am în ce-i face ceai lui Gheo, pe care mi s-a spus să-l las vreo două zile numai cu mâncarea de la spital). Iar în zilele următoare îmi trec în agendă vizite pe la alte rude la ora prânzului, sau mănânc câte ceva prin oraş. Seara şi dimineaţa mă mulţumesc cu salamul şi caşcavalul pe care mi le cumpăr. Nu-mi fac nici măcar cafea, beau ness cu apă minerală.

Reflexii pe asfaltul ud, captate printr-un geam murdar

– pentru jocul de pe blogul lui Carmen

Ieri, când se crăpa de ziuă

 

Un copac

– pentru miercurea fără cuvinte

Cuvinte din trecut: Vacanţă nedorită – 2

Continui ce-am început ieri, amestecând următorul episod dintr-o poveste veche cu o duzină nouă de cuvinte impuse (adâncitură, depărtare, însemn, gustul, plecăciune, șerpuitor, mângâiat, nimerit, compot, salic, prăfos, dezmembrată), duzină pe care am mai pus-o aici şi aici.

Sâmbătă, 1 august 2009

În dimineaţa următoare, la spital, totul merge uns. Recomandarea e solidă, mai toată lumea refuză „atenţiile”, dar insistăm, fiindcă, vorba lui  kyodnb, „altfel se uită la tine”. Gheo e „cazat” într-o rezervă (2 paturi, televizor, aer condiţionat), începe să facă un nou set de analize, care ies mai bine decât cele din urbea de reşedinţă, iar durerile dispar a doua zi – mai târziu aflăm că piatra a ajuns la intrarea în vezica urinară.

Acasă, la Pia, lucrurile nu stau la fel de bine, după cum, de altfel, mă şi aşteptam. Suntem la etajul întâi, balcoanele nu sunt închise şi ferestrele nu au plasă de ţânţari. Le întredeschidem şi le fixăm, ca să n-o poată tuli, strecurându-se, nu din cale afară de şerpuitor, exploratorul Grişka – ocazie cu care mă cert cu Pia, fiindcă ideile ei, bizare şi, mai ales, riscante pentru bietul motan, nu pot fi respinse cu vorba bună. Urlă la mine, mă ia cu „fă tâmpito” în sus şi „fă tâmpito” în jos, îmi atrage atenţia că e casa ei. Eu ţin să precizez că motanul e al meu şi că în camera aia s-a nimerit până una-alta să stau eu. Pleacă bodogănind, dar lasă geamul înţepenit pe gustul meu. Şi peste un sfert de oră îi trece, îmi spune din nou „păpuşico”, aproape cu plecăciune.