„Nu poți salva toți copiii Africii, gen”

Da, e plină lumea de pisici fără adăpost, de câini fără adăpost, de copii fără adăpost… Şi da, nu-i poţi salva pe toţi…

Dar, când copiii tăi, câinii tăi sau pisicile tale sunt în pericol să ajungă în stradă, faci tot ce poţi ca să împiedici asta. Iar prietenii, atâţia câţi ai, te ajută cum pot, fie şi numai cu o încurajare.

Asta-i viaţa.

Anunțuri
Publicat în de pe blogurile mele, de-ale mele, despre lume şi viaţă :P | Etichetat | 10 comentarii

„Om bun, deschide-ne poarta…”

Purtătorul de cuvânt al pisoilor îşi cere scuze, tot umblând pe la porţi a răguşit…

Detalii aici.

Publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P | Etichetat | 21 comentarii

Mai multe poze în loc de una

Azi-dimineaţă, din galeria portretelor celor 11 pisici în căutare de aparţinători  nu mai lipsea decât poza Pufăciosului.

Aşa că, imediat ce l-am reperat…

… a devenit protagonistul unei şedinţe foto – prin geam.

Fiind singurul motan adult din şleahtă, e, până una-alta, cel mai oropsit dintre membrii ei. N-are deloc acces în camerele revendicate de Grişka, ca să nu fim cumva martori la o jumuleală motănească.

Oricum, Grişka înaintează – cu paşi foarte mici,  e drept – pe calea readaptării la convieţuirea cu semenii săi. Poate vom reuşi totuşi să i-o facem de pitica Zgămâiţa colegă de apartament.

Publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P | Etichetat | 8 comentarii

Unsprezece pisici au mare nevoie de ajutor

UPDATE: Au rămas 1o, cu nr. 11 s-a rezolvat.

V-am mai vorbit, aici, despre moştenirea noastră: casă bună de băgat în reparaţii capitale, soacră, câine bătrâior, 11 pisici (4 mari şi 7 mici).

Recent, lucrurile s-au schimbat – s-a agravat starea soacrei.

Nu, nu e pe moarte. E doar mai puţin mobilă, are nevoie de cineva puternic şi priceput care s-o poată sălta, spăla, schimba. N-avem bani pentru azil sau pentru plata unui ajutor, dar am găsit o rudă de departe – şi vecină de aproape – cu experienţă şi apetenţă pentru casă.

Prin urmare, îi lăsăm pe mână soacra, casa, câinele şi pisicile – pentru care nu are o apetenţă deosebită. Am stabilit c-o să le hrănească (o să avem grijă şi noi s-aducem daruri comestibile pentru ele când vom vizita soacra) şi-o să le lase în camera soacrei şi în pod, la căldura hornului. E o viaţă ceva mai bună decât a unei pisici maidaneze/tomberoneze – sau cum vreţi să-i spuneţi.

Dar…

Dar, spre ghinionul micilor mustăcioase, e foarte posibil ca vecinei să-i fie mai uşor s-o îngrijească pe bătrâna de 89 de ani mutând-o peste drum, la ea acasă. Caz în care pe pisici le aşteaptă o iarnă în care poate că vor primi mâncare, dar nu şi căldură.

Pentru cele 11 (unsprezece) pisici, siguranţa zilei de mâine e un castel de nisip. Unsprezece pisici (blânde, prietenoase, drăgăstoase şi deloc mofturoase) au mare nevoie de cineva care să le iubească, să le hrănească, să le adăpostească. Unsprezece pisici au nevoie de prieteni sinceri.

Cele trei pisici adulte femele (două de un an şi ceva şi una de vreo patru-cinci ani) sunt sterilizate. Motanul, tot în vârstă de un an şi ceva, nu este. Pisicile mici nu au decât trei-patru luni, încă nu au ajuns la vârsta sterilizării.

Iată câteva dintre pisici în acţiune:

 

 

 

Urmează pozele membrilor hoardei de pisici.

1. Pufăciosu (mascul în vârstă de un an şi câteva luni, acum „liber şi ferice” dar în pericol să-şi piardă fericirea devenind al nimănui):

2. Cea mai vârstnică dintre pisici (are patru sau cinci ani), mama Pufăciosului şi a Scorpiei:

3. Albăstriţa (pisica adultă cu ochi albaştri, în vârstă de un an şi câteva luni):

4. Scorpia (pisica adultă, în vârstă de un an şi câteva luni. Cu personalitate – face numai ce vrea ea):

5. Samson (cel mai voinic dintre motănei):

6. Motănelul Zorro:

7. Pisica Tom (iniţial a fost luată drept motan):

8. Motănelul Punctuleţ:

împreună cu pisica Tom

9.  Mămoasa (cea mai drăgăstoasă pisicuţă – cred că e pisicuţă):

10. Buric (motănel cu hernie ombilicală – dacă e adoptat înainte de a fi operat, sponsorizăm operaţia lui):

11. Zgămâie, cea mai firavă dintre pisoi (cu siguranţă fetiţă):

UPDATE – Cu ea s-a rezolvat, s-a împrietenit cu Grişka (aseară s-au jucat o jumătate de oră fugărindu-se prin casă), prin urmare, dacă totul merge cum am plănuit, va deveni colega lui de apartament.

Pe ea am încercat, începând de alatăieri, s-o adaptăm la convieţuirea cu Grişka. Deocamdată e interesată de mâncarea lui (se îndoapă cu o frenezie perpetuă şi fără nazuri – după mâncarea pisicească – umedă sau conţonitoare –, continuă cu lapte, brânză, carne, salam, ce-o fi şi ce s-o găsi), iar el e interesat s-o adulmece în jurul cozii (sper că nu veţi auzi la ştirile radio-TV scandaloasa poveste a unui motan pedofil). În plus, ea în dă câte o lăbuţă în joacă, iar el crede că-l altoieşte. Din fericire nu ripostează – strânge din ochi şi se trage înapoi.

După o noapte petrecută de Zgămâie în casă, în camerele revendicate de motanul nostru de 11 ani şi aproape jumătate, am constatat că ea se adaptează (ştie şi să folosească tăviţa cu nisip), dar se pare că Grişka nu. Zgămâie i-a mâncat haleala pe care e obişnuit s-o lase să aştepte (ştiind că n-are comenseni), fără să protesteze el într-un fel. Pe urmă ea a dormit în pat, cu noi, iar el s-a foit toată noaptea – a venit de vreo două ori s-o miroasă pe micuţă, apoi a plecat.

Dimineaţă ea s-a cerut afară, iar el rămas ca speriat de bombe, gata să se ascundă dacă intră alte pisici, dacă se aud prea multe zgomote, se aude uşa, dacă ne calcă pragul vreun vecin.

Mă tem că prea bătrân ca să se obişnuiască să trăiască în casă cu altă pisică şi n-aş vrea s-o iau la Focşani pe Zgămâie (sau pe altă pisicuţă), doar ca să mă văd nevoită s-o aduc înapoi, derutând-o de tot. Îmi vine să plâng de ciudă, dar… mă tem că n-am de ales. 😦

Cu speranţa că astfel voi avea mai mulţi cititori, înscriu acest articol în jocul cuvintelor.

Cele unsprezece pisici pentru care rapsodia toamnei e cel puţin boemă se află în Mănăstirea Caşin (jud. Bacău) – la cca. 15 km de Oneşti.

Dacă doriţi să-i oferiţi unuia dintre cei unsprezece eroi de rapsodie [sper că numai deocamdată tristă] o viaţă frumoasă, vi-l putem aduce pe micul blănos preferat la Oneşti, Adjud, Focşani, Râmnicu-Sărat, Buzău, Bucureşti.
Doritorii sunt rugaţi să lase un comentariu aici sau să trimită mesaj privat pe facebook – pentru Ana-Veronica Mircea.

Publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P | Etichetat | 23 comentarii

Nema rapsodie

Mă simt de parcă viaţa m-ar fi abandonat în nisip, cu fiecare picior liber să mi se afunde, mai mult sau mai puţin, într-o continuă căutare a unui sprijin mai ferm.

Poate că toată lumea îl caută… Şi poate că în fiecare clipă îl găseşte câte cineva, trecând printre învingători. Nu şi printre eroi, că ăia sunt morţi, nu mai auzi de ei nici măcar la radio – pentru că nu-ţi mai pleci urechea decât la noua magie, numită Internet.

Revenind la sprijinul dorit, nici măcar nu ştiu ce însemnă…

  • Prieteni?
  • Noroc chior, care să nu uite niciodată să mă iubească?
  • Inspiraţie pe tavă când vreau să scriu, de pildă, o rapsodie?

De-asta, de la punctul al treilea, cu siguranţă n-am. Nu acum. Jocul cuvintelor n-are decât să se mulţumească cu nişte zdrenţe de toamnă uitată în poezele vechi, scoase nu pentru prima oară de la naftalină.

Adică trebuie să le scoateţi de aici şi de aici, dacă nu vă lipseşte cheful de clicuit.

Mie-mi lipseşte total cheful de răspuns la comentarii, aşa că mai jos nu puteţi comenta.

Publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P | Etichetat , ,

Cadouri

În cinstea onomasticii mele de azi, am luat ieri poza unui trandafir

şi am pus-o în caleidoscop:

Dar metamorfoza nu i se poate urmări pe blog, ci pe facebook.

Tot ieri am primit un accesoriu al aspiratorului comandat online.

Adică un accesoriu de a cărui lipsă mă plânsesem cu vreo 8 zile în urmă.

Vreau să zic că ieri s-au îndurat ăia de la magazin să sune ca să mă-ntrebe dacă m-am uitat în curul aspiratorului. Nu mă uitasem, că-n prospect nu scrie unde locuieşte împricinatul 😛 , iar despre spiritul meu de observaţie am mai scris pe-aici. Dar m-am uitat ieri şi, ce să vezi? Obiectul chiar stătea acolo

… frumuşel, „mititel cât un cercel” [pliat – sau pliant].

Publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P | Etichetat , , , , | 16 comentarii

Avanpremieră


Titlul versiunii în limba română e provizoriu.

Publicat în traducatori | Etichetat , , | 5 comentarii

Tot de-ale mele – arhivele lunii august 2017

piticania cu mască

piticania lipicioasă

 

Publicat în de pe blogurile mele, de-ale mele, Traduceri | Etichetat , , , , , , | 6 comentarii

My crazyphone

My smartphone (Philips S396) is… crazyphone! 😛 :mrgreen:

  • Când îl deschid, arată ora corect.
  • După ce-l deblochez, e cu o oră în urmă.
  • Când mă duc pe funcţia „ceas”, arată din nou corect.

DE CE?!!!

Publicat în ciudăţenii, nemulţumiri | Etichetat , , | 9 comentarii

Asklepios

O discuţie despre vaccinuri, boli şi tratamente personalizate mi-a adus aminte că am scris cândva o povestioară* despre un tratament universal. 😀

Pentru Omnar, amurgul e ultima bucurie. Singura care i‑a rămas, dacă n‑o socoteşte pe cea – mult prea amară – izvodită din aduceri aminte.

Bucuria amurgului n‑are gust – totul e numai culoare. Începe cu zarea de un roşu cald – acea unică nuanţă de roşu care înseamnă alinare şi speranţă…

„Se uită soarele‑napoi” – îşi aminteşte că aşa spuneau bătrânii – acolo…, acasă. Fireşte, acum e vorba de alt soare. Nu sub el s‑a născut – dar cui îi mai pasă? E la fel de bun – sau de rău – la fel de dogoritor, la fel de mare şi de roşu înainte de a aluneca sub hotarul văzduhului boltit în cupola zărită de ochii muritori.

Da, în amurg, seninul e roşu…, e fundalul ospitalier pe care se profilează pacea verde a crângului de ocşi. Crângul de pe malul lacului**, acum contopit cu geamănul său din profunzimea apei împietrite; acum, când pensula crepusculului ascunde, sub verde difuz, brun-gălbuiul care, la vreme de zi, conturează ţărmul mâlos.

Fiindcă e mâl, mâl gras şi gros, la mai puţin de un stat de om sub oglinda apei nesmintite nici măcar de umbra unei adieri, oglinda în care verdele se stinge treptat, devenind galben-putred, galben-pal, bleu-pal, albastru, albastru din ce în ce mai greu, mai noptatic – pentru că, deasupra, în apele văzduhului, noaptea începe să‑şi despletească, din ce în ce mai zeloasă, cocul tenebros.

Dar lumina, încăpăţânată, încă nu se dă dusă. Poate fiindcă vrea să‑i îngăduie ca, de sus, din chilia lui de la ultimul cat, să‑l zărească pe Lotnar, cu tălpile mari bine proptite în fundul lotcii, vâslind încet –  Omnar ştie că‑i e frică de cea ce minţile confuze şi temătoare numesc „blestemul apei tulburate”.

Lotnar vâsleşte cu coada marelui polonic pentru nămol, înaintând pe nesimţite spre zona galben-putredă, şi oprindu‑se, cu pioşenie, chiar la marginea unei pete diforme, vineţiu-albăstruie, clona unui nor eşuat în largul tăriilor văduvite de vânt. Tacticos, învârte în mâini polonicul, îi afundă căuşul încet, cu milă, cu mişcări domoale, sacadate, de rit înfricoşat, şi oftează – Omnar ştie că oftează, că îl doare, că e o durere fizică, ceva ca o sfârşeală, o amorţeală pornită din inimă şi scursă până în vârfurile degetelor, în acelaşi ritm în care, pe oglinda profanată a lacului, cresc, leneşe, zdrobindu‑se de ţărmuri, cercurile zămislite de împlântarea polonicului pângăritor.

Undeva, sus, o pasăre de nămol – un golţ pestriţ – ţipă şi, ca o săgeată – cioc ascuţit la începutul şi pene răsfirate la sfârşitul gâtului golaş, lucios, lung şi încordat -, sparge la rându-i, parcă ţinând isonul gestului lui Lotnar, tihna lacului, năpustindu‑se în mijlocul norului calp.

Cu un alt ţipăt, golţul iese – e încă destulă lumină ca Omnar să-i poată zări ciocul înnămolit când planează de‑a curmezişul ovalului ferestrei sale.

Iese şi polonicul. Lotnar se opinteşte ca să‑l salte şi ca să răstoarne preţiosul mâl în hârdăul din mijlocul lotcii. Pe urmă îşi şterge fruntea brusc brobonită de sudoare cu dosul mâinii stângi şi, cu un nou oftat, afundă iarăşi căuşul.

Omnar nu‑i vede sudoarea, nici nu‑i aude oftatul. I le simte. Simte tot ce simte Lotnar, tot ce simt ceilalţi semeni ai săi din Lacusarul Mic, aşezarea fortificată care îmbrăţişează LSN-ul – Lacul Sărat şi Nămolos. Simte şi tot ce simt golţii, ba chiar şi tot ce simt ocşii din crâng. Cum altfel, când în sângele oamenilor şi al golţilor, ca şi în seva ocşilor, înoată, adică huzuresc, nomlii, microscopicele larve de nămol?

Nomlii dospesc în mâlul adunat de Lotnar, cu care lacusarienii îşi ung frunţile, piepturile şi vintrele în fiecare dimineaţă – acelaşi mâl pe care golţii îl sorb la fiecare cufundare. Cu acelaşi mâl dreg lacusarienii supa de golţ şi borşul din frunze de ocs, acelaşi mâl e taina savoarei sosului turnat peste friptura crocantă de golţ, altfel cam fadă, acelaşi mâl le ajută aluaturile să crească şi să se frăgezească, şi în acelaşi mâl tăvălesc frunzele de ocs din care storc un vin fără de seamăn.

Aşa le pătrund nomlii în sânge, aşa le dau putere, sănătate şi viaţă îndelungată. Pentru că pe ei, pe oameni, i‑au mânat tocmai aici bolile, bolile lor nenumite. În veacul lor – al douăzeci şi cincilea – dacă eşti om, te-mbolnăveşti, mai curând ori mai târziu, de boala ta – care nu seamănă niciodată cu a altuia şi care, după cum ţi‑e bafta, te ucide în câteva luni sau te macină preţ de decenii. Medicii – fiecare cu mai toate gândurile supte de boala lui – te ascultă indiferenţi şi‑ţi scriu reţete lungi – pomelnice cu doctorii pe cât de scumpe, pe atât de inutile. Căci bolile seamănă una cu alta numai şi numai fiindcă au un singur leac: nomlii.

Bolnavii, dacă le dă mâna, vin pe Asklepios, pe planeta asta cu trei LSN-uri, trei lacuri dintre care al lor e cel mai mic – însă e  singurul tivit cu ocşi.

Bolnavii – puţinii bolnavi ajunşi pe Asklepios – se aciuiază pe lângă zidurile unuia din cele trei vestite Lacusaruri – Mare, Mijlociu şi Mic -, în aşa-numitele Zone ale Speranţei, îşi agonisesc traiul cum pot, aşteaptă şi speră. Toţi aşteaptă ca unul dintre preafericiţii locuitori ai Lacusarurilor să-şi termine traiul de două veacuri – ori chiar de două şi jumătate; şi fiecare speră să fie ales să ia locul celui răpus de bătrâneţe.

Omnar are două sute treizeci şi opt de ani – şi ştie că i se apropie sorocul. Ştie că larvele de nămol nu mai pot ajunge în stomacul lui, acolo unde ar trebui să-şi înceapă şirul avatarurilor, transformându‑se în omizile de nămol surghiunite odată cu necurăţeniile trupului şi prelinse prin canale subterane în mlaştina din estul lacului – locul de unde se înalţă, printre miasme, superbii fluturi de nămol. Fluturii ce cresc spre a deveni, pe nesimţite, păsări de nămol – golţi, fireşte!

Nomlii bătrânului Omnar sunt prizonierii trupului lui muribund, sunt osândiţi să se transforme în omizi de sânge – şi el îi simte, ba chiar îi vede foindu-se, umflături alunecând prin venele lui umflate. Se agită, se grăbesc, se îngrămădesc spre inima lui – inima care va fi pentru ei o delicatesă! Şi el va simţi că se sufocă, că arde, va urla, îşi va rupe straiele, şi se va năpusti în undele LSN-ului pentru întâia şi ultima oară în viaţa sa. Se va îneca sorbindu-i cu nesaţ apa deopotrivă iute şi sărată, va deveni una cu fundul lui mâlos – nămol şi nomli – când leşul îi va exploda sub presiunea miilor de omizi de sânge, ce vor pocni la rândul lor, transformându-se, fiecare, în milioane de nomli nou-născuţi.

… Iar un golţ, ştiind parcă dintotdeauna cum îşi vedea Omnar urmaşul, va zbura în Zona Speranţei, îşi va înfige ghearele în părul fericitului ales, şi acel norocos va avea cale liberă spre Lacusarul Mic, unde, proaspăt dereticată de vecini, chilia văduvită de stăpân îl va aştepta, primitoare şi albă ca o mireasă. Iar nunta lui cu nomlii va începe cu o cupă de vin de ocs – ce îi va umple gura cu gustul izbăvirii…

Lacu Sărat (jud. Brăila), aprilie 2001
– publicată în Fantasya (supliment lunar al cotidianului Brăileanul) nr. 6 (46) / 30.06-01.07.2001


* Adică o chestie pe care mi-am propus s-o dezvolt, dar pe care, ca de obicei, am abandonat-o. :mrgreen:

** Lacul care a inspirat povestea:

Publicat în amintiri, de-ale mele, elucubraţii | Etichetat , | 16 comentarii