Fiindc-aflase dintr-o carte… (1)

Un articol de pe unul dintre blogurile pe care le cutreier m-a dus cu gândul la un scurt episod dintr-o carte  – Preludiul Fundaţiei (Isaac Asimov).

Redau episodul cu pricina mai jos, cu ocazia unei noi reprize a jocului cu citate favorite, iniţiat de Zina.

— Tot ce e interzis devine atractiv din punct de vedere sexual. Te-ar mai interesa sânii femeilor dacă ai trăi într-o societate în care sunt tot timpul în văzul tuturor?

— Cred că s-ar putea.

— Nu eşti cu mult mai interesant când sunt ascunşi în permanenţă, ca în majoritatea societăţilor din prezent?… Uite, să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat mie. Mă aflam într-o staţiune balneară, pe malul unui lac, acasă, pe Cinna… Presupun că şi pe Helion aveţi staţiuni balneare, plaje, lucruri de genul ăsta.

— Bineînţeles, răspunse Seldon, uşor iritat. Ce crezi că e Helion, o lume stâncoasă, plină de munţi, cu apă numai în fântâni?

— N-am vrut să te jignesc, Hari. Am întrebat doar ca să mă asigur că înţelegi esenţa întâmplării. Pe plajele noastre, de pe Cinna, suntem foarte libertini, nu ne preocupă ce purtăm… sau ce nu purtăm…

— Plajele sunt pline de nudişti?

— Nu tocmai, deşi presupun că, dacă şi-ar scoate cineva toate hainele, n-ar atrage cine ştie ce atenţie. Se obişnuieşte să purtăm un minimum impus de decenţă, deşi trebuie să recunosc că astfel nu lăsăm prea multe ascunse, ca să-nfierbânte imaginaţia.

— La noi, pe Helion, spuse Seldon, avem, cumva, standarde ale decenţei mai înalte.

— Da, îmi pot da seama după atenţia cu care te porţi cu mine, dar, în fine, fiecare respectă ceea ce a ajuns să-i stea în obicei. Oricum, eu mă instalasem lângă lac, pe un scaun, când s-a apropiat de mine un bărbat tânăr, cu care mai stătusem la taclale cu o zi înainte. Era un tip decent, nu remarcasem la el absolut nimic dubios. S-a aşezat pe braţul scaunului meu şi, ca să-şi poată ţine echilibrul, şi-a pus mâna dreaptă pe coapsa mea stângă, care era goală, fireşte…

După ce am vorbit cam un minut şi jumătate, mi-a spus, ştrengăreşte: „Ia te uită. Abia dacă ne cunoaştem şi mie mi se pare cât se poate de firesc să-ţi pun mâna pe coapsă. Mai mult decât atât, şi ţie ţi se pare la fel de firesc, fiindcă s-ar părea că puţin îţi pasă dacă rămâne acolo.”

Şi abia atunci mi-am dat cu adevărat seama că-şi sprijinea mâna pe coapsa mea. Pielea dezgolită în public îşi pierde o parte din sexualitate. După cum spuneam, esenţial este să fie ascunsă.

Şi-a dat şi el seama de asta, fiindcă a adăugat: „Totuşi, dacă ne-am fi întâlnit în împrejurări mai protocolare şi ai fi purtat o rochie, nici măcar prin vis nu mi-ar fi trecut că m-ai putea lăsa să ţi-o ridic ca să-mi pun mâna exact în acelaşi loc.”

Eu am râs şi am continuat să vorbim vrute şi nevrute. Bineînţeles că, după ce-mi atrăsese atenţia asupra poziţiei mâinii sale, a considerat că nu se mai cuvenea s-o lase acolo şi şi-a retras-o.

În seara aceea m-am îmbrăcat pentru cină cu mai multă grijă decât de obicei şi mi-am făcut apariţia într-o ţinută mult mai ceremonioasă decât a celorlalte femei. L-am găsit pe tânărul respectiv. Era aşezat la o masă. M-am apropiat, l-am salutat şi i-am spus: „Iată, acum port rochie, dar, sub ea, coapsa mea stângă e goală. Îţi dau permisiunea să-mi ridici rochia şi să-ţi pui mâna exact acolo unde ai pus-o mai devreme.”

A încercat. Trebuie să recunosc asta. Dar toată lumea se uita la noi. Eu nu l-aş fi oprit şi sunt sigură că nu nici altcineva nu l-ar fi împiedicat, dar pur şi simplu nu s-a putut convinge să-şi transforme intenţia în faptă. În jur nu era mai multă lume decât pe plajă şi, de fapt, de faţă erau cam aceeaşi oameni. Şi era clar că iniţiativa îmi aparţinea, că nu aveam nicio obiecţie, dar el nu s-a putut decide să facă un gest considerat necuviincios. După-amiază, pe plajă, fuseseră condiţii favorabile pentru mâna-pe-coapsă, însă seara nu mai erau, şi asta atârna mai greu în balanţă decât orice i-ar fi spus propria logică.

Publicat în despre lume şi viaţă :P, lumea cărţilor, Traduceri | Etichetat , , , , , , | 16 comentarii

De-ale traducătorilor

Aş putea scrie exact aceleaşi lucruri despre traducerea în română. Dacă nu ştiţi franţuzeşte… regret, dar n-am timp (şi nici chef) să traduc articolul. Am dat peste el încercând să descopăr cum s-a tradus „words of radiance” în franceză. 🙂 Fac colecţie, ştiu deja cum i s-a a spus în spaniolă şi italiană. 🙂

Publicat în Traduceri, traducatori, etc | Etichetat , | 15 comentarii

Tot de-ale mele – arhivele lunii ianuarie 2017

duminicalul pustiu provincial

 

Publicat în de pe blogurile mele, de-ale mele, elucubraţii, Traduceri | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Contrast

Am în lista de pe FB prieteni din ambele tabere. Şi îi păstrez pe toţi, nu-mi place să trunchiez peisajul. 😛

Iar de discuţii pe tema asta n-am chef, prin urmare comentariile sunt închise.

N-am chef şi n-am nici timp. Pe măsură ce îmbătrâneşti, „carpe diem” pare o deviză din ce în ce mai potrivită. Şi, indiferent cine tronează în Casa Albă şi ce cred despre asta unii sau alţii, eu azi am la fel de mult de tradus. :mrgreen:

Publicat în despre lume şi viaţă :P | Etichetat , ,

Am văzut un Nono

Acum câteva zile am văzut un Nono. La gunoi, evident. Că de-asta zic că era un Nono.

Cele patru pubele din spatele blocului stăteau cu capacele săltate, ca nişte guri deschise, gata să borască preaplinul împuţit al stomacului. Judecând după tot ce se lăfăia pe stratul de zăpadă murdară din jur, ai fi putut crede că deja borâseră la greu. Şi regele lepădăturilor era un sac negru, de plastic, de departe cel mai voluminos din toată harababura. Iar peste sac zăcea un Nono, un urs cafeniu mare – de vreo juma’ de metru.

Zăcea cu faţa în jos, cu un brâu de nea pe şale şi cu o sticlă de plastic stâlcită peste nea brâul. Era, cu siguranţă, un Nono mort, părea descărnat, cu umplutura roasă de molii ucigaşe.

Nu l-am fotografiat. Nu mi-a trecut prin cap şi, chiar dacă mi-ar fi trecut… Nu-mi place să fotografiez cadavre.

Dar m-am întrebat cine îl omorâse. Sau cine îşi omorâse copilăria – pe a lui sau pe a altuia –, cine o aruncase la gunoi. M-am întrebat dacă tot sacul o fi fost plin cu jucării vechi, stricate sau ba. M-am întrebat cine îndrăgise jucăriile, cine îl iubise pe Nono cel Mare, cine râsese şi plânsese strângându-l la piept.

ursuleţulPe urmă mi-am adus aminte de Martin[el] al meu, unul dintre cei trei ursuleţi ai mei – erau o familie, mama, tata şi copilul. Ţin minte că mama-ursoaică era gălbuie. Dar nu mai ştiu cum o chema. Şi  nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ursuleţii, dacă au fost aruncaţi sau au fost daţi altui copil când m-am plictisit de ei. Oricum, cu ei m-am purtat întotdeauna frumos, nu i-am maltratat ca pe Sonia, prima mea păpuşă.

Atotştiutorul lui Lotus ar trebui să-mi spună:

  1. Ce s-a întâmplat cu ursuleţii mei?
  2. Cum îi chema pe ceilalţi doi?
  3. De ce-mi erau mai dragi ursuleţii decât păpuşile?
  4. De ce-mi plăcea mai mult să mă joc cu tacâmurile, sub masa cea mare din sufrageria mătuşilor mele, decât cu ursuleţii?
  5. De ce ne pierdem amintirile de la începutul vieţii, de ce nu ne amintim nici măcar în vis cum a fost în burta mamei?
Publicat în amintiri, de-ale mele, despre lume şi viaţă :P | Etichetat , , | 31 comentarii

Carte veche

Veche.
E veche.
A sărit de-o jumătate de veac.

Dar mi-a fost (încă îmi este) dragă.

Din ea, ca şi din cele şapte surate ale sale (Coşbuc, Alecsandri, Arghezi, Bacovia, Macedonski, Topârceanu, Beniuc) îmi citea mătuşa Pia în copilărie. Dar preferaţii erau Coşbuc, Eminescu şi Topârceanu.)

Pe marginea ei mi-am luat notiţe la şcoală – era şi cel mai uşor de cărat. 😛

Şi, cu toate că s-a… ponosit, stă încă la vedere.

Publicat în amintiri, de-ale mele, lumea cărţilor | Etichetat | 16 comentarii

Cere şi ţi se va da

Grişka nu mai are ce le reproşa iernii şi zăpezii. Copacii au fost înţoliţi:

20170111_140201

IERI

20170112_151144

AZI

Publicat în de-ale mele | Etichetat , , | 8 comentarii

De sezon

 Grişka ar vrea să vă povestească, într-un stil amuzant, dar fără gogoşi în compoziţie, că, după cum se vede pe geam cu ochiul liber, anul ăsta, în înţelepciunea ei, neaua fragedă, minunea alb-strălucitoare a iernii, încă nu şi-a asumat cu pasiune greaua responsabilitate a depunerii temeinice – în strat de cel puţin un metru – pe pavajul ştirb şi pe spaţiile verzi jumulite din urbea noastră, că bieţilor copaci nu le-a dăruit nici măcar niscai coroniţe anemice, că sărmanele acoperişuri sunt golaşe…

Numai că muzele lui sunt aşa-numiţi magi ai somnului pisicesc, necunoscuţi nouă ăstora, bipezii fără coadă. De aceea se află momentan în compania lor…

somn

… şi vă sfătuieşte să nu staţi aici, holbându-vă la el cu deşarta speranţă c-o să-i întrezăriţi şi pe ei, ci să daţi o raită prin tabelele lui Eddie.

Sau, dacă vreţi să vă simţiţi mai aproape de pol – de polul iubirii! – puteţi contempla poza de mai jos, pe care v-am adus-o tocmai de pe feisbuc.

alba-neagra

Publicat în de-ale mele | Etichetat , , , , | 7 comentarii

Când flăcău-i voinicel, doar cu liftu’ urcă el! sau Câte ceva despre Sf. Lene

Tâmpiţele versurile – astea din titlu – recunosc. N-am inspiraţiune, iar raţiunea mea inspiră adânc şi-mi şopteşte că pesemne Calliope şi Euterpe se-nzăpeziră şi nu le mai văz până-n primăvară.

Dar să lăsăm aceste amănunte şi să intrăm în subiect, adică să vorbim despre flăcăul care ne intră în bloc o dată pe lună, să citească repartitoarele (alea agăţate de calorifere), fapt pentru care aflai de curând că plătim, noi, ăştia fraierii, care încă n-am trecut de la încălzirea centrală la centrala de apartament, câte 13 lei. Nu paralei, ci parale. Şi, ca s-o spun pe-a dreaptă, flăcăul nici nu citeşte, stă-n uşă şi scrie ce-i dictează apropitaru: atâta-n dormitor, atâta-n sufragerie… şamd. Şi tot aşa, întotdeauna de sus în jos, că urcă pân’ la ultimul etaj, al şaselea, cu liftul, şi-o ia apoi din uşă-n uşă în sensul descendent al treptelor, precum fac şi popa & dascălul, şi oarece indivizi de la un partid sau altul, când e campanie electorală, şi ademenitorii voiajori trimişi la momit clienţi de câte-un provider (că furnizorii au fost eradiacaţi din vocabularul „lumii bune”) de net &. comp. ( 😛 ), şi cerşetorii care izbutesc cumva să prindă la interfon un suflet milostiv care să le deschidă uşa de la intrarea în bloc…

Şi iar am luat-o razna şi l-am lăsat de izbelişte pe flăcăul cititor scriitor, care aş zice că are vreo douăj’ cinci – treij’ de ani şi nu pare deloc lipsit de vlagă. Ăsta – ca şi popa – lipeşte una bucată înştiinţare pe partea exterioară a uşii de care ziceam mai sus, ca să ştie toată suflarea când o  să se perinde pe la uşile apartamentelor, şi, spre deosebire de popă, îşi lasă şi numărul de telefon, căci, pentru a scrie, după dictare, „atâta-n dormitor, atâta-n sufragerie… şamd”, nu e un must  (sic!), ba chiar nu-i nici măcar musai să vază mutra apropitarului, ajunge să-i auză glăscioru’.

Ei, şi anunţul a apărut alaltăieri şi, fiindcă la ora stabilită consortul meu are program de aţipel, am renunţat la ţinuta de scandal în care-mi prieşte să traduc şi m-am pus în faţa laptopului îmbrăcată ca o matroană respectabilă şi cu hârtiuţa cu „atâta-n dormitor, atâta-n sufragerie… şamd” la îndemână.

Numai că ora H a sosit şi omul negru flăcăul scriitor n-a venit. Aşa că, după ce mi s-a trezit consortul, mi-am permis să-i amintesc (trecuseră 6 luni, cât am aflat eu de pe feisbuc că durata minimă admisă a intervalului dintre două asemenea atenţionări plecate de la nevastă câte soţul personal) că soneria noastră nu mai… sună de vreo doi ani. Fiindcă, în naivitatea mea, am presupus că, na, s-o fi schimbat flăcăul, o fi venit vreunul căruia, spre deosebire de popă, voiajori şi cerşetori, nu i-a dat prin cap să bată la uşă după ce a constatat că soneria nu scoate niciun tril.

Consortul a evitat să pronunţe cuvântul sonerie şi să facă promisiuni, dar mi-a spus că nu-i bai, pot să iau a doua zi numărul de telefon al flăcăului de pe hârţoaga lipită pe uşa blocului.  După care a vrut să aducă oarece obiecte grele din portbagajul maşinii, dar a văzut că nu merge liftul şi m-a anunţat că renunţă (e dotat cu lumbago şi stăm la etajul 5) şi că soneria n-a avut cu siguranţă nicio vină, flăcăul nu şi-a făcut apariţia din cauză de lift nefuncţional.

– Ei, asta-i, am protestat eu, privindu-l chiorâş, ce mare lucru să urce, la vârsta lui, şase etaje? Că el nici măcar n-avea nimic de cărat.

Şi cu asta basta, a doua zi am plecat la piaţă pregătită să fotografiez anunţul, că la ce s-o mânii pe Sf. Lene copiind numărul ăla, dacă tot am telefon dăştept?

Dar n-am avut nici ce copia, nici ce fotografia, că din anunţ nu mai era pe uşă decât un colţ, de restul ne scăpase peste noapte un bun samaritean harnic.

Aşa că nu ne-a mai rămas decât să întrebăm prin vecini. Şi am aflat, de la cineva de la etajul 2, care sunase în seara precedentă ca să-ntrebe dacă mai apare careva sau ba, că mi-s ruptă de realitate şi că jumătatea mea conjugală cunoaşte mai bine „tineretul din ziua de azi”. Răspunsul flăcăului fusese:

–  Vin mâine sau poimâine, după ce se repară liftul. 😛

Şi a venit a doua zi, în urma popii, care, pesemne inspirat de bunul Dumnezeu, îşi programase de la bun început periplul într-o zi cu lift mergător.

Însă pe mine mă roade o întrebare:  Dacă în ziua aleasă de ei n-ar fi mers liftul, popa & dascălul (cu cel puţin vreo zece ani mai copţi decât flăcăul cu respect faţă de Sf. Lene) ar fi urcat pe scări, au ba?

Publicat în despre lume şi viaţă :P | Etichetat , , , , | 17 comentarii

Despre timp & comp.

„Acasă înseamnă oameni. Nu un loc. Dacă te întorci când oamenii nu mai sunt, nu mai poţi vedea decât ceea ce nu mai există acolo.”*

Robin Hobb, Fool’s Fate

Are dreptate. Apartamentul în care am stat de la 9 până la 24 de ani (şi în care hălăduiesc acum Kiki şi Sami) nu mi se mai pare casa mea. Pentru că mama, tata şi bunica nu mai sunt acolo.

momentul

am scris pentru „jocul cuvintelor

Ar fi frumos să-ţi poţi propti clepsidra vieţii în nisip, cerându-i nisipului din ea să se întoarcă şi să se oprească într-un moment anume, ca să faci o vizită „acasă”, într-un timp care s-a dus, aşa cum duşi sunt şi oamenii cu care l-ai împărţit.

Dar atât de multe nu sunt cu putinţă! De pildă, „niciun om nu poate să-şi facă timp, ci doar să profite cu înţelepciune de timpul care i-a fost dat.”**

Ei, şi unde s-o fi găsind înţelepciunea asta? Că tare aş vrea să profit de timpul care îmi e dat ca să cutreier prin… vremuri care nu există decât în mintea mea. Poate ar trebui să încep cu Mandspyrul din vremea Araanei şi a Aloorei. Poate…



*Home is people. Not a place. If you go back there after the people are gone, then all you can see is what is not there anymore.”

** Tot Robin Hobb, tot în Fool’s Fate („no man could make time, but only use that which he has given wisely.”)

Publicat în amintiri, de-ale mele | Etichetat , , | 22 comentarii