Asklepios

O discuţie despre vaccinuri, boli şi tratamente personalizate mi-a adus aminte că am scris cândva o povestioară* despre un tratament universal. 😀

Pentru Omnar, amurgul e ultima bucurie. Singura care i‑a rămas, dacă n‑o socoteşte pe cea – mult prea amară – izvodită din aduceri aminte.

Bucuria amurgului n‑are gust – totul e numai culoare. Începe cu zarea de un roşu cald – acea unică nuanţă de roşu care înseamnă alinare şi speranţă…

„Se uită soarele‑napoi” – îşi aminteşte că aşa spuneau bătrânii – acolo…, acasă. Fireşte, acum e vorba de alt soare. Nu sub el s‑a născut – dar cui îi mai pasă? E la fel de bun – sau de rău – la fel de dogoritor, la fel de mare şi de roşu înainte de a aluneca sub hotarul văzduhului boltit în cupola zărită de ochii muritori.

Da, în amurg, seninul e roşu…, e fundalul ospitalier pe care se profilează pacea verde a crângului de ocşi. Crângul de pe malul lacului**, acum contopit cu geamănul său din profunzimea apei împietrite; acum, când pensula crepusculului ascunde, sub verde difuz, brun-gălbuiul care, la vreme de zi, conturează ţărmul mâlos.

Fiindcă e mâl, mâl gras şi gros, la mai puţin de un stat de om sub oglinda apei nesmintite nici măcar de umbra unei adieri, oglinda în care verdele se stinge treptat, devenind galben-putred, galben-pal, bleu-pal, albastru, albastru din ce în ce mai greu, mai noptatic – pentru că, deasupra, în apele văzduhului, noaptea începe să‑şi despletească, din ce în ce mai zeloasă, cocul tenebros.

Dar lumina, încăpăţânată, încă nu se dă dusă. Poate fiindcă vrea să‑i îngăduie ca, de sus, din chilia lui de la ultimul cat, să‑l zărească pe Lotnar, cu tălpile mari bine proptite în fundul lotcii, vâslind încet –  Omnar ştie că‑i e frică de cea ce minţile confuze şi temătoare numesc „blestemul apei tulburate”.

Lotnar vâsleşte cu coada marelui polonic pentru nămol, înaintând pe nesimţite spre zona galben-putredă, şi oprindu‑se, cu pioşenie, chiar la marginea unei pete diforme, vineţiu-albăstruie, clona unui nor eşuat în largul tăriilor văduvite de vânt. Tacticos, învârte în mâini polonicul, îi afundă căuşul încet, cu milă, cu mişcări domoale, sacadate, de rit înfricoşat, şi oftează – Omnar ştie că oftează, că îl doare, că e o durere fizică, ceva ca o sfârşeală, o amorţeală pornită din inimă şi scursă până în vârfurile degetelor, în acelaşi ritm în care, pe oglinda profanată a lacului, cresc, leneşe, zdrobindu‑se de ţărmuri, cercurile zămislite de împlântarea polonicului pângăritor.

Undeva, sus, o pasăre de nămol – un golţ pestriţ – ţipă şi, ca o săgeată – cioc ascuţit la începutul şi pene răsfirate la sfârşitul gâtului golaş, lucios, lung şi încordat -, sparge la rându-i, parcă ţinând isonul gestului lui Lotnar, tihna lacului, năpustindu‑se în mijlocul norului calp.

Cu un alt ţipăt, golţul iese – e încă destulă lumină ca Omnar să-i poată zări ciocul înnămolit când planează de‑a curmezişul ovalului ferestrei sale.

Iese şi polonicul. Lotnar se opinteşte ca să‑l salte şi ca să răstoarne preţiosul mâl în hârdăul din mijlocul lotcii. Pe urmă îşi şterge fruntea brusc brobonită de sudoare cu dosul mâinii stângi şi, cu un nou oftat, afundă iarăşi căuşul.

Omnar nu‑i vede sudoarea, nici nu‑i aude oftatul. I le simte. Simte tot ce simte Lotnar, tot ce simt ceilalţi semeni ai săi din Lacusarul Mic, aşezarea fortificată care îmbrăţişează LSN-ul – Lacul Sărat şi Nămolos. Simte şi tot ce simt golţii, ba chiar şi tot ce simt ocşii din crâng. Cum altfel, când în sângele oamenilor şi al golţilor, ca şi în seva ocşilor, înoată, adică huzuresc, nomlii, microscopicele larve de nămol?

Nomlii dospesc în mâlul adunat de Lotnar, cu care lacusarienii îşi ung frunţile, piepturile şi vintrele în fiecare dimineaţă – acelaşi mâl pe care golţii îl sorb la fiecare cufundare. Cu acelaşi mâl dreg lacusarienii supa de golţ şi borşul din frunze de ocs, acelaşi mâl e taina savoarei sosului turnat peste friptura crocantă de golţ, altfel cam fadă, acelaşi mâl le ajută aluaturile să crească şi să se frăgezească, şi în acelaşi mâl tăvălesc frunzele de ocs din care storc un vin fără de seamăn.

Aşa le pătrund nomlii în sânge, aşa le dau putere, sănătate şi viaţă îndelungată. Pentru că pe ei, pe oameni, i‑au mânat tocmai aici bolile, bolile lor nenumite. În veacul lor – al douăzeci şi cincilea – dacă eşti om, te-mbolnăveşti, mai curând ori mai târziu, de boala ta – care nu seamănă niciodată cu a altuia şi care, după cum ţi‑e bafta, te ucide în câteva luni sau te macină preţ de decenii. Medicii – fiecare cu mai toate gândurile supte de boala lui – te ascultă indiferenţi şi‑ţi scriu reţete lungi – pomelnice cu doctorii pe cât de scumpe, pe atât de inutile. Căci bolile seamănă una cu alta numai şi numai fiindcă au un singur leac: nomlii.

Bolnavii, dacă le dă mâna, vin pe Asklepios, pe planeta asta cu trei LSN-uri, trei lacuri dintre care al lor e cel mai mic – însă e  singurul tivit cu ocşi.

Bolnavii – puţinii bolnavi ajunşi pe Asklepios – se aciuiază pe lângă zidurile unuia din cele trei vestite Lacusaruri – Mare, Mijlociu şi Mic -, în aşa-numitele Zone ale Speranţei, îşi agonisesc traiul cum pot, aşteaptă şi speră. Toţi aşteaptă ca unul dintre preafericiţii locuitori ai Lacusarurilor să-şi termine traiul de două veacuri – ori chiar de două şi jumătate; şi fiecare speră să fie ales să ia locul celui răpus de bătrâneţe.

Omnar are două sute treizeci şi opt de ani – şi ştie că i se apropie sorocul. Ştie că larvele de nămol nu mai pot ajunge în stomacul lui, acolo unde ar trebui să-şi înceapă şirul avatarurilor, transformându‑se în omizile de nămol surghiunite odată cu necurăţeniile trupului şi prelinse prin canale subterane în mlaştina din estul lacului – locul de unde se înalţă, printre miasme, superbii fluturi de nămol. Fluturii ce cresc spre a deveni, pe nesimţite, păsări de nămol – golţi, fireşte!

Nomlii bătrânului Omnar sunt prizonierii trupului lui muribund, sunt osândiţi să se transforme în omizi de sânge – şi el îi simte, ba chiar îi vede foindu-se, umflături alunecând prin venele lui umflate. Se agită, se grăbesc, se îngrămădesc spre inima lui – inima care va fi pentru ei o delicatesă! Şi el va simţi că se sufocă, că arde, va urla, îşi va rupe straiele, şi se va năpusti în undele LSN-ului pentru întâia şi ultima oară în viaţa sa. Se va îneca sorbindu-i cu nesaţ apa deopotrivă iute şi sărată, va deveni una cu fundul lui mâlos – nămol şi nomli – când leşul îi va exploda sub presiunea miilor de omizi de sânge, ce vor pocni la rândul lor, transformându-se, fiecare, în milioane de nomli nou-născuţi.

… Iar un golţ, ştiind parcă dintotdeauna cum îşi vedea Omnar urmaşul, va zbura în Zona Speranţei, îşi va înfige ghearele în părul fericitului ales, şi acel norocos va avea cale liberă spre Lacusarul Mic, unde, proaspăt dereticată de vecini, chilia văduvită de stăpân îl va aştepta, primitoare şi albă ca o mireasă. Iar nunta lui cu nomlii va începe cu o cupă de vin de ocs – ce îi va umple gura cu gustul izbăvirii…

Lacu Sărat (jud. Brăila), aprilie 2001
– publicată în Fantasya (supliment lunar al cotidianului Brăileanul) nr. 6 (46) / 30.06-01.07.2001


* Adică o chestie pe care mi-am propus s-o dezvolt, dar pe care, ca de obicei, am abandonat-o. :mrgreen:

** Lacul care a inspirat povestea:

Anunțuri
Publicat în amintiri, de-ale mele, elucubraţii | Etichetat , | 16 comentarii

Uite-aşa se culcă fata, nici pe stânga, nici pe dreapta

Sfaturile de pe netul nostru cel de toate zilele sunt ca munţii din poveste: se bat cap în cap. Iaca una bucată mostră:

citeşte articolul aici

citeşte articolul aici

Publicat în elucubraţii, nemulţumiri | Etichetat | 6 comentarii

Tot de-ale mele – arhivele lunii iulie 2017

 

 

Publicat în de-ale mele | Etichetat , , , , , | 16 comentarii

E ceva timp de când am făcut-o…

Am văzut că n-a fost o prostie. 🙂
Nici nu-mi vine să cred că au trecut deja atâţia ani de-atunci…

Când se vor face 10 ani şi un pic (la anu’, prin mai, adică), o să pot ieşi la pensie. Pensie de-aia întreagă, nu anticipată.

Nu ştiu dacă pe urmă o să mai traduc. Presupun că da – cât o să mai găsesc de tradus şi-o să mai fiu în stare să traduc -, fiindcă n-o să am cine ştie ce pensie. Şi mi s-a mărit familia. 🙂

VERONICISME

M-am hotărât să rămân numai cu traducerile, să las baltă serviciul – jumătatea mea de normă, oricum prost plătită… Trebuie să-mi fac, cumva, rost şi de timp liber… Aproape că nu mai am loc de-ntors, am anunţat la serviciu, semi-oficial, că nu mai vin decât până la 1 aprilie (drăguţă dată, nu? 🙂 )

Vezi articol original 157 de cuvinte mai mult

Publicat în amintiri, de-ale mele, reblog, traducatori | Etichetat , | 4 comentarii

Din albumul mătuşii (care acum e străbunică)

Pe mine nu m-a adoptat. Mie îmi e mătuşă – prin alianţă. Aşa cum îi sunt eu mătuşă, prin alianţă, celei care îşi spune (mai sus) Kiki Cannavaro. În relaţiile de rudenie, cele două îmi stau, simetric*, de-o parte şi de alta – şi s-ar zice că se distrează de minune fără să aibă nevoie de mine la mijloc. Oricum, stând la mijloc nu le-aş fi putut fotografia astfel:

 

Iată şi albumul – de la tinereţe…

pân’ la bătrâneţe:


* Mătuşă prin alianţă înseamnă, în ambele cazuri, soţia fratelui tatălui.

Publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P | Etichetat , , | 8 comentarii

Vezi-ţi de tradus şi-aşteaptă un inginer

Incredibil dar adevărat, am primit cuştile.

OK, am minţit puţintel, n-am primit cuştile, ci piesele lor componente:

Această prezentare necesită JavaScript.

E drept că nu pare complicat, nu trebuie să fii inginer ca să le montezi.

Dar, bine-a zis cine-a zis, teoria ca teoria, dar practica te omoară. 😛

Am văzut că se pupă cele două jumătăţi…

  

… dar am vrut să montez mai întâi uşa

… adică să bag asta:

… în asta:

 

 

 

Uşor de zis, dar, până una-alta, imposibil de făcut – pentru mine.  (Poate n-am destulă putere? Sau, mai degrabă, mi s-a prăfuit creierul?)

Mai întâi am sunat la furnizor, cu onorabila intenţie de a atrage atenţia că am comandat două cuşti, nu componente pentru construcţia lor, şi de a-mi asezona plângerea cu înjurături la adresa întregului neam răposat al mamelor întregului personal.

Dar am uitat că e sâmbătă! În loc de răspuns am primit un mesaj înregistrat, care mi-a oferit o adresă de mail.

Mail n-am trimis, că între timp mi-au trecut nervii. Pesemne că babelor nebune li se repartizează câte un înger păzitor (al altora), care ia situaţia sub control când le-ndeamnă demonul din dotare să acţioneze pripit şi arbitrar, în complicitate cu propria fire impulsivă.

Pe urmă m-a sunat jumătatea conjugală. Tocmai se întorsese la moşia cu mâţe, cu pisica albă (numărul doi) sterilizată şi cu pisica numărul unu cu aţele scoase.

Mi-a povestit că, la întoarcere, numărul unu a reuşit să iasă şi din lectica lui Grişka (i-a deschis… oberlihtul) şi s-a prelumblat din nou prin maşină, miorlăind ultragiată.

În fine, n-am fost prea atentă la tot ce mi-a povestit, că eu aveam oful meu, cu uşa pe care n-o pot monta. Şi i l-am spus.

— Mi-e frică s-apăs mai tare, să nu pocnească naibii ceva. Şi am transpirat fleaşcă de ciudă.

— Sentimentul nu mi-e străin, a venit răspunsul. Ei, o strici pe prima şi-nveţi cum s-o montezi pe-a doua. 😀

— Păi lecţia costă cam scump 😉 , am obiectat eu.

— Atunci vezi-ţi de tradus şi-aşteaptă un inginer! :mrgreen:

Prin urmare nu stau în dilemă, stau şi-aştept inginerul.  Şi-aşa, de când mă tot foiesc aş fi putut traduce vreo 5 pagini! Şi-n loc să recuperez, acum mă joc de-a duzina de cuvinte, deşi am făcut de nşpe ori aceeaşi promisiune, am zis că las blogăritul pe ultimul plan, fiindcă a început să devină jaf în toată regula, îmi fur singură din propriul timp, ca un copil inconştient, intrat de bună voie într-un tunel care-l rupe de realitate.



ACTUALIZARE (16:35)

Uau, am mai încercat o dată – şi-am reuşit! 😀

Mi-a trecut prin cap că poate am inversat uşiţele între ele şi nu-s tocmai interschimbabile. Nu ştiu dacă asta o fi fost, sau doar faptul că m-am enervat iar – şi nu mă puteam concentra la tradus! 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.

O singură chestie mi se pare nasoală: mâna cu care ţii cuşca nu e izolată de interiorul ei. O pisică destul de mică, care are loc de manevră, te poate zgâria, dacă e destul de ţicnită (şi multe sunt!), sau dacă se sperie de ceva.

Publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P, nemulţumiri | Etichetat , , | 14 comentarii

Chiţăială în plus

Chiţăială pe tema asta, secţiunea „în 48 de ore la tine acasă”:

Am plasat comanda pe site pe data de 18 iulie, către miezul nopţii. Am primit aproape instantaneu sms şi mail care mă anunţau că obiectele (două cuşti pentru transport pisici) vor pleca spre mine pe data de 20 iulie.

  • Azi, 20 iulie, între 9 şi 10 dimineaţa, când mă întorceam de la piaţă cu o sacoşă plină într-o mână şi cu provizia de hârtie igienică sub braţ (că băieţii de la Profi au pungi, dar niciuna destul de mare ca să-ncapă pachetul ăla de 10 suluri, iar eu, înaltă cum sunt, dacă-l ţin de mânerul din dotare, îl târăsc pe jos), mi-am auzit mobilul sunând suav în geanta agăţată-n chip de bandulieră.
    Am reuşit să-l extrag şi, ce să vezi auzi? Era o tanti de la firma furnizoare de accesorii şi alimente pisiceşti, care m-a anunţat (cu regret, conform spuselor sale), că importatorul nu mai are pe stoc cuşca în cauză.
    Am reuşit şi să n-o înjur fiindcă nu-şi actualizează site-ul şi fiindcă le trebuie o zi juma’ ca să spună că, iote, d-asta n-avem; în schimb, am întrebat-o dacă n-au alta, asemănătoare.
    Evident că nu ştia, i-au trebuit vreo trei minute să-şi întrebe colegii, pe un neîntrerupt fundal sonor demn de un chef (etapa în care vorbesc toţi şi n-ascultă niciunul) – sau de o încăierare. Pe urmă a zis că da, au.
    — La ce preţ? am întrebat.
    Răspunsul a venit după o pauză mai scurtă – sub un minut.
    — Nouăzeci şi… (nu mai ştiu cât, da’ tot un adaos d-ăla ciudat de creiţari, gen 91)
    — Neh, tot la cincizeci şi ceva de lei, am zis, nemulţumită de asemănarea dintre 50 şi 90.
    — Nu ştiu, să-ntreb.
    Şi a mai durat vreo 3 minute, până a descoperit că au – dar nu şi dacă dimensiunile-s pe-aproape sau ba.
    Aşa că i-am spus că sun eu, după ce mă uit pe site. Şi a părut să răsufle uşurată.
  • Am identificat cuşca (53,11 lei), am sunat, am zis c-o vreau, am întrebat când o primesc.
    — Noi o expediem mâine, nu ştiu când ajunge. 😛
  • M-am uitat în contul pe care mi l-am făcut pe site-ul lor. Comanda veche e anulată, nu modificată, îmi apare una nouă. Dar am făcut-o până-n ora 13, deci cuştile ar trebui să fie la mine acasă sâmbătă*, cel târziu pe la ora 10:30. Crede cineva că sunt şanse? :mrgreen:

* Am văzut că la firmele de curierat se lucrează şi sâmbăta.

Publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P, nemulţumiri | Etichetat , | 11 comentarii

„O, prietene, cum este albastrul tau?”

– pentru duzina de cuvinte, despre duzina de pisici

Albastrul meu, prieteni, este… prezent.  Adică situaţia e albastră*. Că roz nu prea poate fi când ai 12 (douăsprezece) pisici! Adică patru mari şi şapte mici, cu Grişka douăsprezece, care le şi-ntrece. La capitolul greutate le surclasează sigur! Cu cele şapte kilograme ale lui, cântăreşte aproape cât toată gaşca tânără la un loc. Prin urmare, îmi spun eu acum, ca balsam contra albăstrelii, n-avem de hrănit 12 pisici, ci 14-15 kilograme de pisici, adică nu mai mult de doi grişki! Şi parcă-mi mai vine inima la loc când mă gândesc că proprietatea mea miorlăitoare se reduce, cel puţin deocamdată, la echivalentul a doi cotoşmani!

În fine, în privinţa proprietăţii, de fapt bărbatu-meu e cel care a moştenit 11 pisici (şi un dulău – ca scut lătrător al proprietăţii), odată cu casa părintească, numai bună de băgat în reparaţii capitale, generos cedată de fratele personal în schimbul îngrijirii mamei personale (cu picioare ireparabile şi înţelepciune în curs de deteriorare – fapt care impregnează viaţa cu doze de albastru în plus). Dar adevăr grăiesc când spun că tot ce-i al bărbatului meu e şi al meu, nu?

Pisicile mari sunt mici – adică relativ subnutrite, pe moment în curs de întremare.

Ca să mai pun şi-o poză, iaca, ea e pisica adultă numărul trei – cea mai obraznică. Adultă, dar tânără – n-are decât un an. Numărul patru e un motan, fratele ei.

Mamă le este pisica adultă numărul unu. Numărul unu, fiindcă e cea cu care a început campania de sterilizare. Proaspătul ei tată adoptiv a dus-o la veterinar, adică la o veterinăreasă, într-o cutie de carton cu găuri, legată cu sfoară şi aşezată frumuşel pe bancheta din spate a maşinii.

Însă domniţa cu blană se pare că a fost total nemulţumită de modul de împachetare, pentru că, după ce-a luat-o maşina din loc, a făcut şi ea acelaşi lucru, adică a ieşit, ea ştie cum, din cutie, şi început să mişune (nu mi s-a relatat dacă în linişte sau nu) prin habitaclu, inclusiv pe sub pedala de ambreiaj, punându-se cu curaj în pericol iminent de strivire.

Nu mi s-a relatat nici dacă a fost înjurată sau nu.  Din partea mea s-ar fi ales cu siguranţă cu oarece cuvinte mai mult sau mai puţin spurcate, dar bărbatul meu e mai domn decât sunt eu doamnă (adică deloc).

Dar totul e bine când se termină cu bine. E timpul să trecem la episodul următor – scoaterea aţelor pisicii numărul unu şi sterilizarea pisicii numărul doi**. Adică trebuie duse la veterinăreasă împreună. Spre a fi cu iertare şi deplină uitare împachetarea în carton şi de dragul binelui doamnelor mustăcioase, s-a decis rechiziţionarea lecticii lui Grişka şi transferul  ei la moşia cu pisici.

Prin urmare, Grişka are nevoie de altă lectică, mai ales că va merge în curând să-şi cunoască toţi fraţii şi toate surorile adoptive. Şi i-am căutat una prin târgul ăsta, al nostru, dar n-am găsit nimic la un preţ convenabil, aşa că am dat o raită pe net şi am ales o cuşcă transportoare – 50,91** lei, cu livrare gratuită dacă mai luăm şi altceva, până la minim 99 de lei.

— Să comand şi nişte mâncare? mi-am întrebat bărbatul.

— Nţ, a zis el. Ia două cuşti.

Şi am luat – adică le-am comandat. La urma urmelor, când ai o stână pe pisici, un mijloc de transport în plus nu strică. :mrgreen:

În încheiere, menţionez că nu suntem zgârciţi. Dacă vrea cineva să-i ofere unei feline de pe „moşia” noastră (în afară de Grişka, desigur) o viaţă senină ca albastrul cerului, i-o dăruim cu dragă inimă.



* Urmărind ceea ce se petrece în „ţara mea de glorii, ţara mea de dor”, trag concluzia că situaţia albastră e extinsă, „căci„, după cum zice un psalm, „atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni„.

** Pisica numărul doi (cea mai mofturoasă) are un an şi câteva luni. E ultima descendentă (singura încă în viaţă şi rămasă în familie) a pisicilor îndrăgostite despre care am scris a scris Grişka aici.

Are ochi albaştri, ca bunicul ei. Şi a născut anul ăsta şase pisoiaşi, din care n-au supravieţuit decât patru. Pe ceilalţi doi i-am trecut, cu părere de rău, în pomelnicul pisicilor şi al motanilor care ne-au părăsit.

*** De pe ce planetă a nebunilor vin preţurile astea? 50,91?! Dacă după virgulă era amăgitorul 99, înţelegeam logica negustorească fiţoasă, dar 91 ce se vrea ? Vreo garanţie a corectitudinii cu care a fost calculat preţul, până la ultima centimă? 😛

Publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P | Etichetat , | 23 comentarii

Faţada şi şoarecele

Asta, de mai sus, e ca să ia ochii.

Dacă scoţi şoarecele mouse-ul la plimbare şi-l opreşti pe chestiile atrăgătoare (pentru românul sărac, cu 12 mâţe în dotare), chiţăie câte ceva în plus. 😛

 

Publicat în despre lume şi viaţă :P | Etichetat | 4 comentarii

Tot de-ale mele – arhivele lunii iunie 2017

15 iunie – guri de hrănit (sau de dat în adopţie)

21 iunie – reparaţii mai mult decât capitale

21 iunie – curcubeu


Imaginile au fost imortalizate de jumătatea mea conjugală.

Publicat în de-ale mele | Etichetat , , | 16 comentarii