Început de roman – Corespondent de Război

Până la urmă trebuie să-mi scriu romanul (adică nu mă obligă nimeni, dar eu mi-o doresc, şi gata!). Am aici mai multe începuturi – mda, nu neapărat de roman, dar nu le citeşte aproape nimeni 😛 Aşa că următoarele două nu vor fi pagini de blog, ci articole, cu câte un sondaj de opinie în coadă – să vedem dacă mă aleg cumva cu oarece feedback, care să-mi ajute să iau o hotărâre: pe care-l continui? Sau, în cel mai fericit caz, pe care-l continui primul? (Nu garantez, fireşte, c-o să-mi iasă ceva publicabil – dar omul e dator să-ncerce, nu? :P)

.

Corespondent de Război

– Capitolul I – 

             – De câţi ani lucrezi la Noi, domnişoarã Leahu? întrebă Arnold Lerouge, mijindu-şi ochii afundaţi în osânză, după ce răspunsese salutului ei cu o abia perceptibilă înclinare a capului.

Nici tu “bunã ziua”, nici tu “ia loc”, şi nici umbră de pronume de politeţe! Tipic pentru Monsieur Arnold! Aşa îi plăcea să fie numit – şi aşa îl numeau, în bârfele de fiecare zi, toţi angajaţii mai vechi ai holoziarului “Senzaţii Tari”. Bârfe pe care Sonia le ascultase de la bun început cu atenţie, nu numai fiindcă o amuzau în aceeaşi măsură în care o ungeau pe suflet, ci şi fiindcă din ele se puteau extrage, asamblând fragmente spicuite de ici-colo, informaţii nepreţuite despre caracterul, preferinţele şi obiceiurile omnipotentului director. De pildă, una din axiomele deduse de Sonia  spunea că întrebarea “de când lucrezi la Noi?”, “Noi” fiind pronunţat astfel încât majuscula “N” să fie sesizabilă, era, în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, preludiul unui preaviz verbal (trei zile până la concediere!) sau al încredinţării unei “sarcini de serviciu” din cale afară de scârboase sau de riscante, pe care nici un om întreg la minte n-ar fi acceptat-o dacă nu ar fi ţinut la slujba lui bine plătită. Căci, spunea o a doua axiomă, între a refuza o misiune încredinţată  de însuşi Monsieur Arnold şi a-ţi prezenta cererea de demisie nu era absolut nici o deosebire!

Din fericire, exista şi o a treia axiomă, care evidenţia avantajele unei “obrăznicii moderate”. “Un bun jurnalist trebuie să aibă întotdeauna tupeu” – se părea că asta era părerea sinceră  a domnului director Lerouge, care aprecia obrăznicia unui subordonat – fireşte, până la un punct! Iar punctul în cauză se plimba pe sfertul de plan delimitat de sensul pozitiv al axelor cantităţii şi calităţii, ghidat fiind de o funcţie ale cărei pseudo-constante erau, deopotrivă, discernământul şi umorul sus-pomenitului subordonat şi dispoziţia şi mai sus-amintitului director.

În consecinţă, punând pe acelaşi taler al balanţei această ultimă axiomă şi principiul – ştiut de când lumea – “numai cine riscă poate câştiga”, Sonia îşi trase un scaun în faţa biroului din lemn de tec al domnului director, se aşeză cu nonşalanţă şi abia apoi catadicsi să îi răspundă, punând accentul pe unitatea de măsurã, aceeaşi pe care el, cu obişnuita-i maliţiozitate, o preferase când îşi formulase întrebarea:

– De zero virgulă douăzeci şi cinci de ani, Monsieur Arnold.

– Ani standard? se interesă directorul, adresându-i un surâs a cărui inocenţă părea mai mult decât autentică.

Monsieur Arnold o lua peste picior, deci, în conformitate cu a patra axiomã pe care ea obişnuia să o ia în consideraţie, era fie în toane foarte bune, fie gata să explodeze bătând cu călcâiul în podea şi cu pumnul în masã.

De-acum, fie cum o fi, îşi spuse,  privindu-l cu ceea ce spera că ar fi putut trece drept uimire veritabilă.

-Standard, bineînţeles. Mi s-a părut inutil să vă obosesc precizând şi asta. Doar am lucrat tot timpul aici, pe Terra. Aici, unde se desfăşoară discuţia la care aţi binevoit sã mă invitaţi. Presupun că, între timp, sediul “Senzaţiilor Tari” nu a fost teleportat pe Marte, printre nenorociţii care lucrează la terraformare!

Monsieur Arnold râse – râsul lui nesuferit, sacadat.

Nechează! se sperie Sonia, amintindu-şi că asta, conform celei de a cincea axiome, însemna cã bietul subordonat se obrăznicea degeaba; pentru domnul director, soarta lui era demult pecetluită!

– Ei da, domnişoarã Leahu, sediul nostru a fost, este şi va rămâne pe Terra – spre deosebire de dumneata, care, e drept, rămâi angajata Noastră, dar pleci cu prima cursă (asta e peste trei zile standard) către Orbona[1]!

– Or… Orbona? bâigui Sonia. Eu, tocmai pe Orbona?

– Da, domnişoară, pe Orbona. De ce nu pe Orbona? surâse Monsieur Arnold, cu bonomie – bonomie asupra autenticităţii căreia, năucitã, ea nu-şi mai puse nici o întrebare. De ce nu pe planeta aceea frumoasă, unde n-o să dai peste “nenorociţii care lucrează la terraformare”, fiindcă acolo există demult paradisul?

Doamne, se văicări Sonia, uite unde mă trimite ăsta! Nemernicul! De ce tocmai pe mine?!

– Da, dar paradisul ăla e deja ocupat, protestă, arţăgoasă, cu nepăsarea celui care nu are nimic de pierdut. Pentru el se bat, dracu’ ştie de când, y’ecii şi ke’unzii!

Directorul necheză pentru a doua oară,  părând să se amuze din plin.

– Ei da, se bat – ăsta e norocul tău! Dacă nu s-ar fi bătut  n-am fi avut nevoie de un corespondent de război şi n-ai fi avut cum să vezi planeta pe gratis! Pe când aşa, uite, ai aici un bilet dus-întors plătit de “Senzaţii Tari”. Şi, apropo, dacă te întorci înainte de a ţi-o cere eu, hm, stricăm prietenia!

Să-l refuz? se întrebă Sonia. Mda, îl refuz, el mă concediază – fără preaviz, va să zică mă aleg cu trei salarii -, pe urmă mă duc la “Femeia modernă”, le cer scuze fiindcă, atunci când am demisionat, am susţinut sus şi tare că holorevista lor mi-a făcut întotdeauna greaţă, apoi îi anunţ că binevoiesc să iau din nou în primire rubrica  “Virginitatea în pragul secolului XXIII”, ei îmi dau cu tifla, aşa că mă înscriu la Asistenţa Socială, ăia îmi oferă o slujbă la terraformare – pe Marte sau aiurea -, eu refuz, ei nu-mi dau ajutorul de şomaj, eu întind de alea trei salarii până îmi găsesc un serviciu ca lumea, dacă îl găsesc… Si dacă nu-l găsesc? Nu-i nimic, mă ajută Leo, ne căsătorim, el câştigă pâinea familiei, eu cresc copiii… Aiurea, Leo nu vrea să se însoare, nu vrea copii, Leo vrea numai distracţie! Leo mă lasă baltă, eu caut ceva de lucru la negru, ca să mă spetesc pe degeaba, sau mă apuc de… cea mai veche meserie din lume, ca să mă pricopsesc cu vreo împuţiciune de-aia venerică, una dată de vreun virus mutant, şi păţesc ca Estela, putrezesc de vie, sau ca Raquel… Sfinte Sisoe, n-am chef să mă gândesc la orori de genul ăsta!

Mai bine nu refuz, plec pe Orbona, Leo nu vine cu mine… De ce ar veni? Ce să caute pe Orbona un profesor de dans? Leo mă părăseşte – ba nu, Leo le povesteşte elevelor lui (javrelor ălora îmbuibate care nu ţin cu dinţii de o slujbă) cum l-a părăsit căţeaua de Sonia, ziarista în călduri, cum a plecat să-şi facă mendrele tocmai pe Orbona…

La naiba cu Leo, Leo mă părăseşte oricum, şi dacă plec, şi dacă rămân şi nu-mi găsesc altă sursă “decentă” de venituri. E riscant să refuz de dragul lui – n-am să fac prostia asta! Şi e riscant să plec, acolo e război! Mda, dar e războiul lor, n-am auzit să fi murit oameni… Haida-de, câte nu se întâmplă, deşi eu n-am auzit de ele!

– Există şi un… spor de risc? întrebă, hotărâtă să accepte dacă sporul cu pricina însemna cel puţin dublarea salariului, fiindcă… Fiindcă Leo nu o iubea cu adevărat? Fiindcă era mai bine să fii corespondent de război pe Orbona decât terraformator pe cine ştie ce coclauri sau “liber profesionist” (profesionist fără slujbă!) pe Terra? Sau fiindcă banul era ochiul dracului, aşa cum fusese mereu şi pretutindeni?

– Evident! Şi e de cinci sute la sută! rânji Monsieur Arnold. Apoi adăugă, cu un oftat şi pe un ton care, dacă valoarea sporului nu ar fi făcut-o deja, ar fi ajutat-o pe Sonia să rămână cu gura căscată: De ce credeţi voi că eu sunt un câine?

– Asta cred toţi subordonaţii despre şefii lor, de când lumea – fiindcă le face bine să o creadă; le place să-şi închipuie că numai lipsa acută de câinoşenie îi împiedică pe ei înşişi să ajungă în frunte, ripostă ea, fără să ezite, socotind că cele cinci sute de procente – ofertă ce îi depăşea cele mai ilogice speranţe – o obligau, într-un fel, să încerce să-l consoleze pe brusc îndureratul director. (Şi nici măcar nu exista vreo axiomă care să se refere la un Arnold Lerouge atins de melancolie subită!)

– Mda, mârâi el, redevenind cel dintotdeauna, explicaţia pare plauzibilă… Şi adăugă, nechezând cu poftă: Încearcă să n-o uiţi, fiindcă pe Orbona o să fii şefă! Şefa lui Ţugui. Parcă aşa îi spuneţi voi bietului Raul Dubois, nu?

Sonia îşi reţinu cu greu o strâmbătură. Doamne, de ce m-ai făcut aşa… transparentă? Şefu’ s-a şi prins că “misiunea“ e ca şi acceptată şi a început să înşire amănuntele care strică cheful! De fapt, trebuia să-mi  închipui că n-o să plec la dracu-n praznic fără cel mai performant emitent-receptant, şi cum “bietul Raul”  e telepatul nostru cu “bătaia” cea mai lungă…Ca şi cum bunul Dumnezeu i-ar fi încastrat o antenă în căpăţâna aia ţuguiată! Acelaşi  Dumnezeu care, când era mai puţin bun,  l-a plămădit şchiop, bâlbâit şi leşinat după partea muierească…

– Aş fi preferat să mă însoţească Ivan, spuse, ca să nu-şi poată reproşa mai târziu (acolo, pe Orbona, când va fi singură cu pocitania printre extratereştri bizari şi aventurieri fără nimic sfânt) că n-a încercat să-şi facă rost de un coechipier mai puţin agasant şi mai puţin antipatic.

– Nu te-am întrebat ce preferi, se încruntă monsieur Arnold – semn că, pentru el, discuţia era ca şi încheiată. Din punctul meu de vedere, tu şi Ţugui sunteţi echipa ideală. Dar, dacă nu-ţi convine, nu e cine ştie ce pierdere; nimeni nu e de neînlocuit – apropo, ăia de la “Femeia modernă” pretind că au găsit pe cineva care bate câmpii pe tema virginităţii cel puţin la fel de bine ca  tine…

– Îmi convine…, zise Sonia, cu jumătate de gură.

– Atunci, domnişoară Leahu, îţi doresc, în continuare, o zi bună. Apropo, din acest moment şi până în clipa plecării îţi poţi folosi timpul cum te taie capul. Eu îţi pretind numai să treci pe la casierie ca să-ţi ridici avansul – banii pentru primele două luni – şi biletul. Şi, dacă tot ajungi acolo, povesteşte-i bătrânului nostru John când şi sub ce formă doreşti să-ţi primeşti restul salariilor de corespondent de război şi diurna, care n-o depăşeşte pe cea obişnuită – pe Orbona poţi cumpăra de-ale gurii pe nimica toată. Ei, şi acestea fiind zise, drum bun, domnişoară Leahu!

– Mulţumesc, răspunse ea, fără chef.

Şi ieşi, întrebându-se dacă, totuşi, n-ar fi fost mai înţelept să renunţe la “ocazia” de a vedea Orbona, la salariul înşesit, la şansa de a scăpa de Leo…

Asta-i bună, se miră, cine a zis că vreau să scap de Leo?

Ridică din umeri, schiţă o strâmbătură şi abia apoi, simţindu-se studiată, observă privirea, mai degrabă compătimitoare decât intrigată, cu care o măsura femeia purtată de banda rulantă ce curgea din sens opus de-a lungul interminabilului şi întortocheatului coridor interior.

Carmen Rodriguez! “Cumătra-ştie-tot” de la “Evidenţa Personalului”! oftă Sonia, recunoscând-o. Exact ce-mi lipsea! Peste zece minute, toată suflarea angajată la “Senzaţii Tari” o să ştie că “do’n’şoara Sonia, sărmana, s-a ţicnit, se strâmbă pe coridoare!”

Colac peste pupăză, când ajunse în dreptul ei, Carmen găsi de cuviinţă să poposească pe banda staţionară de pe axul coridorului şi i se adresă, cu glasul colcăind de înţelegere maternă:

– Draga mea, îmi dau seama ce indignată trebuie să fii! Auzi, să te expedieze în balamucul ăla de pe Orbona! Cred că ai refuzat, şi pe bună dreptate!

Cum reuşeşte cumătra asta să le afle pe toate? se întrebă Sonia, exasperată, înăbuşindu-şi cu greu un al doilea oftat.

– N-am refuzat nimic! Nu mă sperii eu de un pârlit de război demenţial! aruncă peste umăr, săvârşind cu nonşalanţă impoliteţea de a nu se opri alături de rubiconda doamnă Rodriguez.

Cumătra chicoti – şi Sonia, îngreţoşată, observă, pentru a nu mai ştia a câta oară, că râsul acela senzual devenea grotesc când îl asociai cu formele lăbărţate, de gospodină anostă, şi cu apucăturile de mahalagioaică ajunsă la menopauză ale celei ce îl emitea, când în triluri scurte, când gungurind prelung.

– Ce păcat! o  auzi strigând. Am pierdut pariul cu Ţugui! Da’ el o să se bucure!

Aha, se dumiri Sonia, va să zică Monsieur Arnold l-a “convins” şi l-a pus în temă mai întâi pe Ţugui, care, după toate probabilităţile, a fost sursa de informaţii a balabustei. Oare câţi alţii au mai aflat, înaintea mea, ce mi se pregătea?

Mi se pregătea un venit de şase ori mai mare! îşi  replică sieşi, amintindu-şi că întotdeauna i se păruse mai sănătos să contemple exclusiv partea bună a lucrurilor. Şi, după ce profită de absenţa martorilor ca să-şi sluţească din nou chipul cu ajutorul a ceea ce Leo numea “o strâmbătură meseriaşă”, pătrunse, arborând un surâs festiv, în biroul pe care îl împărţea cu alţi şapte holoredactori.

– De-deci a-aţi acce-accept-acceptat-at! exclamă Ţugui, într-adevăr bucuros, ridicându-se de pe propriul ei scaun – în care se lăfăise aşteptând-o.

– Evident! îi răspunse, nu atât lui, cât celorlalte şapte perechi de urechi ciulite şi celorlalte tot atâtea perechi de ochi bulbucaţi, mustind de curiozitate. O ofertă atât de generoasă nu se refuză!

– Felicitări, Sonia!

– Ai dat lovitura!

– Doamne, cât te invidiez fiindcă o să vezi Orbona!

– Ne-a spus Ţug…, ăăă, Raul că o să aveţi nişte salarii!

– Baftă, fato! O să ai nevoie, deşi cică ăia nu mănâncă oameni!

– Să trimiteţi ştirile pe bune! Punem noi floricelele pentru “marele public”!

– Sonia, da’ chiar nu ţi-e frică?

Ba mi-e al naibii de frică! Da’ nu aşa cum mi-a fost înainte de a auzi pe câte lovele o să pun mâna – şi n-am de gând să recunosc nimic din toate astea! răspunse, pentru sine, după ce reuşise să o separe, din avalanşa de întrebări, pe cea care îi atingea o zonă dureroasă.

– Vorbiţi pe rând, oameni buni! le ceru, lăsând să i se aştearnă pe faţă mulţumirea de a se afla în centrul atenţiei, cu speranţa că ei aveau s-o ia drept satisfacţia cuiva care credea, fără umbră de îndoială, că într-adevăr dăduse lovitura.

– Baftă, fato! repetă  cineva, parcă Tony Aldo, dar ea îl ignoră, fiindcă tocmai atunci Ţugui rosti, după ce reuşise să-i capteze atenţia trăgând insistent de mâneca bufantă a salopetei ei ultraelegante:

– De-deci pute-em vor-vorbi în-nte-e pa-patru oc-ochi?

Patru ochi, dintre care doi păreau gata-gata să o ia la vale, prăvălindu-se în ascuţişul v-ului îngust ce se pierdea între sânii ei!

– Mda, aprobă, totuşi, cu jumătate de gură, gândindu-se, pe de–o parte, că nu risca nimic stând de vorbă cu Ţugui la o masă retrasă din barul de la subsol, iar pe de altă parte, că trebuia să-l avertizeze, cu aceeaşi ocazie şi în cel mai tăios mod cu putinţă, că ea una absolvise cu brio o jumătate de duzină de cursuri de autoapărare şi că libidinoşii care o priveau prea insistent aveau sută la sută şanse să se aleagă cu o ripostă violentă.

– O.K., reuşi el să articuleze, fără bâlbe! – apoi scoase din buzunar o sferă minusculă, o lăsă să-i alunece în căuşul palmei şi o întinse către Sonia, zâmbindu-i cu toată faţa.

Ei îi veni să-şi dea palme.

Ce proastă sunt! Ce naiba să căutăm la bar, la masa aia retrasă? Doar vom colabora într-o misiune specială, considerată riscantă, şi e normal ca emitent-receptantul ce îmi va fi subaltern să îmi ofere de pe acum, pentru acomodare, un telepato-adjuvant individualizat!

Ca toată lumea, Sonia auzise de, citise despre şi studiase holoreproduceri – la scară  mărită – ale telepato-adjuvantului individualizat, ale aşa-numitului TAI, dar nu mai văzuse şi nu mai atinsese niciodată unul adevărat. Numai emitent-receptanţii, ER-ii, ofereau TAI-uri acordate cu propria lor frecvenţă telepatică şi era suficient să-ţi îndeşi în ureche bobiţa aia transparent-sidefie care, fără să o simţi, iţi traversa timpanul pentru a se duce tocmai…, în fine, Sonia, ca mai toată lumea, nu ştia prea bine unde, însă ştia că, în următoarele trei luni standard, puteai comunica telepatic cu respectivul ER, dar numai şi numai cu el, şi numai dacă se afla la o distanţă ce nu depăşea treizeci de kilometri.

Sfinte Sisoe! Eu şi Ţugui uniţi “în cuget şi-n simţiri”! Si ăsta e un citat, naiba ştie de unde, şi nici nu contează! Important e că individul o să ştie tot ce o să gândesc, o să simtă tot ce-o să simt, şi eu o să păţesc la fel în ceea ce-l priveşte! E o porcărie, dar se zice că mulţi au scăpat din situaţii dificile fiindcă au putut comunica în felul ăsta…

– Ia TAI-ul, Sonia, nu-ţi fie frică, o încurajă Tony Aldo. Îţi spun eu, o să trăieşti o experienţă care depăşeşte orice închipuire! Crede-mă, eu am purtat Tai-ul lui Ivan acum doi ani, când am fost pe Marte, cu trupele anti-tero!

Mda, reflectă Sonia, dar Ivan nu e Ţugui – şi tu nu eşti femeie!

Apoi, temându-se că tocmai săvârşea greşeala vieţii ei, luă sfera oferită de Ţugui şi şi-o împinse, scurt şi hotărât, în urechea stângă.

Si totuşi nu se întâmplă nimic, îşi spuse, cu nici o secundă înainte de a “auzi” un gând ce nu-i aparţinea:

“Domnişoară Sonia, aveţi cumva o pisică?”

– De ce dracu’ te interesează pisica?! exclamă, derutată şi enervată, stârnind râsul celor şapte colegi ai ei.

Dar Ţugui se încruntă – în fine, ea ştiu că Ţugui s-ar fi încruntat dacă nu s-ar fi străduit să-şi mascheze nemulţumirea.

“ Învăţaţi-vă să răspundeţi gândurilor numai şi numai cu alte gânduri. Au fost cazuri  – nu puţine! – în care o greşeală ca cea pe care tocmai aţi făcut-o a curmat o viaţă – pe cea a imprudentului utilizator de TAI care o săvârşise!”, o mustră el, şi Sonia constată că, excluzând bâlbâielile hilare şi penibile, acest mod straniu de comunicare îi conferea nesuferitului o tot atât de stranie – dar inconfundabilă! – autoritate. “Cât despre pisică…”

:::   :::   :::

            – Cât despre pisică, adăugă Leo, plin de sine, am cumpărat-o ca să fac economie. Fiindcă există organizaţia…

– “Prietenii felinelor”. Semiclandestină. Ştiu. Ăia care-ţi restituie preţul călătoriei dus-întors spre Orbona dacă duci – şi laşi – acolo o pisică, îl întrerupse Sonia. Şi zâmbi mulţumită.

Mulţumită fiindcă îl putea lăsa pe Leo cu gura căscată. Aşa cu rămăsese ea când el dăduse buzna în apartamentul ei strângând la piept o mâţă pufoasă şi trâmbiţând, fără nici o introducere:

– Iubito, vestea rea e că plec pe Orbona. Sunt noul profesor de dans al celor trei fiice ale lui Dimitri Kuzov, iar el e noul reprezentant al Terrei pe coclaurii ăia – ceea ce îl umple de bani şi pe el, şi pe mine. Şi asta, ştii, asta cu banii, asta e vestea bună!

Dumnezeule!, se minunase Sonia, cu răsuflarea tăiată. Adică îmi dai un semn?! Va să zică  mie şi lui Leo ne e totuşi sortit să rămânem împreună?!

“Ce romantic!”, replicase un gând maliţios – şi străin!

Ţugui! Afurisitul nu era acasă, în mansarda lui din celălalt capăt al megalopolisului, ci hoinărea mai pe aproape!

“Îmi pare rău”, confirmase ER-ul. În cele trei zile rămase până la plecare voi sta la o … prietenă de-a mea. Sper s-o conving să-mi dăruiască pisica!”

“Cumpără-ţi una, zgârie-brânză!” mârâise un prim gând al Soniei, în timp ce un al doilea se întreba cât de pocită o fi fost prietena ce trebuia să fie vrăjită de farmecele unui şchiop bâlbâit şi libidinos. “Îmi pare rău, Raul!”, murmurase al treilea gând, Sonia ştiind foarte bine că noul ei subaltern îl recepţionase şi pe al doilea.

“Manuela e o femeie superbă. Poate odată şi odată o să înţelegi…”, venise răspunsul, dar ea reuşise să-l ignore, concentrându-şi atenţia asupra spuselor lui Leo.

– Ei, na! De când eşti la curent cu chestii de genul ăsta? se strâmbă Leo, eliberând mâţa ce începuse să stupească – fiindcă motanul Soniei tocmai intra, cu coada triumfător ridicată.

Ea continuă să zâmbească.

– Sper că dihania ta o să se împrietenească cu Gerald al meu – nu de alta, dar presupun că vor petrece mult timp împreună. Fiindcă vestea mea bună e că sunt noul corespondent de război al holoziarului “Senzaţii tari” pe Orbona! Cât despre vestea rea…

Întotdeauna trebuie să existe şi o veste rea, îşi spuse, devenind conştientă de starea de euforie în care ajunsese Ţugui amuşinând parfumul numitei Manuela.

– … ei bine, voi colabora cu un ER – şi îi port deja TAI-ul.

– Ce tot spui?! făcu Leo, lăsându-se distrat pe canapea – peste coada proaspetei lui achiziţii, care miorlăi strident, indignată.

– Îmi pare rău că m-am grăbit cu TAI-ul, iubitule, dar eu ştiam că ER-ul locuieşte tocmai pe litoral, în Estul Extrem, însă el  – Raul Dubois, zis Ţugui, a venit aici, în Centru, la o… prietenă şi…

– Nu mă ameţi cu prostii despre TAI-uri şi ER-i, mârâi Leo. Mie spune-mi de ce ai cerut să pleci pe Orbona!

– N-am cerut-o eu! ripostă Sonia, cuprinsă brusc de o nouă indignare – ce luă, cu brutalitate, locul celei stârnite de bizara  şi neplăcuta legătură dintre ea şi Ţugui. Ce naiba, Leo, cum poţi să crezi că eu aş fi cerut aşa ceva?

– N-ai cerut-o?! făcu el, îngustându-şi ochii – semn sigur că avea chef de ceartă. Asta e versiunea ta, singura la care am acces – şi îţi închipui c-o şi înghit! Şi chiar dacă aş înghiţi-o… Foarte bine, să admitem că n-ai cerut – dar ai ac-cep-tat, rosti cu înverşunare, silabisind, apăsat, ultimul cuvânt. De ce ai ac-cep-tat, iubito? Ai acceptat fără să-mi ceri părerea?!

Furioasă de-a binelea  – „Simt şi eu cum ţi se urcă sângele la cap”, veni gândul lui Ţugui, dar ea nu-l luă în seamă – Sonia  sări în picioare.

– Asta-i bună! Ştii că am dreptul să-ţi pun exact aceleaşi întrebări? Şi încă şi altele, iubitule, fiindcă eu am avut de ales între a accepta şi a-mi pierde slujba, dar tu? Ce nevoie aveai să fii tocmai profesorul Kuzuvoaicelor, când atâtea alte sclifosite pline de bani sunt gata să sacrifice orice pentru privilegiul de a lua lecţii de dans de la Făt-frumos?

– Aşteaptă să-şi spun cât mă plăteşte Kuzov, fraiero! se zborşi Leo. Suma e de-a dreptul fabuloasă! Ţi-aş fi putut împrumuta oricât ar fi fost nevoie ca să-ţi cumperi un post de ziaristă la vreo publicaţie guvernamentală – ba chiar ca să-ţi faci propriul tău holoziar!

Sonia oftă.

Mi-ar fi putut împrumuta! Tipic pentru Leo! Nici prin gând nu-i trece că mi-ar putea dărui, sau că s-ar putea însura cu mine…

„Îţi oferă dragoste bâlbâită, pentru că are sufletul şchiop”, veni gândul lui Ţugui – o dată cu o nouă năvală de vorbe de-ale lui Leo:

– N-ar fi trebuit să accepţi să pleci la dracu-n praznic, ar fi trebuit să ştii, să simţi că te pot ajuta. Între cei care se iubesc într‑adevăr, există telepatie! Dragostea adevărată n-are nevoie de TAI-uri!

„Da, da, altoieşte-l pe escroc!” fu noul gând al lui Ţugui, pe care Sonia îl percepu chiar în timp ce pleznea obrazul lui Leo.

– O să regreţi gestul ăsta nesăbuit! o ameninţă el şi ieşi, dându-şi aere de lord ultragiat – nu înainte de a se aşeza în patru labe ca să-şi recupereze pisica ascunsă sub canapea.

Pe aceeaşi canapea  se întinse apoi Sonia – şi rămase aşa, cu ochii închişi, mângâind motanul care se grăbise să i se lungească pe coapsa stângă, ascultând cum, în apartamentul de deasupra, Leo îşi dezlănţuia furia într-un cazacioc îndrăcit şi, nu în ultimul rând, simţind fiecare fior al plăcerii cu care o Manuela expertă îmbiba trupul unui Ţugui extaziat.

. . .

[1] Orbona = zeiţă romanã ocrotitoare a orfanilor, dar şi patroana sterilităţii (orbus = orfan).

Pe lângă toţi cititorii blogului, sunt invitaţi la acest.. cenaclu ad-hoc (într-o ordine cu totul şi cu totul aleatoare): MoshulSF, Ugly Bad Bear, Mircea Pricăjan, Michael Hăulică, SRSFFCititor SF, Fan SF, Vlad T. PopescuOana Stoica MujeaOvidiu Crâznic, Sebastian Corn, Vidal, Ştefana CzellerDiana Alzner, Vania, Caius,Teo Negură, Mirela Pete, Psipsina, Costi Gurgu, Marian Coman, JenBalinferi, Ana Antonescu, Lorena Lupu, Shauki & comp, Adinab, Capricornk13, AssassinAndreeaMaria, ZinaCarmen, Rokssana, Androxa, CristiRârâitu, Shayna, Theodora, Ţesătorul, Iulia, Gabriela Savitsky, Furăciuni, Stropi de suflet, Gabriela Elena, Lady Io, Cristian Dima, Cosmin Ştefănescu, Năbădăiosul, Adele, Cioburi de Chihlimbar, AlexutzaLaura Frunză, MadelinAlberto(Bineînţeles că nu e nicio supărare dacă n-au timp să-mi citească elucubraţiile!)
Anunțuri

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii! :))
Acest articol a fost publicat în de-ale mele, elucubraţii, Help me! Please!, lumea cărţilor și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

75 de răspunsuri la Început de roman – Corespondent de Război

  1. Vania zice:

    Am votat, dar citesc luni, că acum am de terminat de scris o carte complicată (Comentarii la Profeţii mici), aşa că mă ocup de-ale blogului doar la câte-o pauză de ţigară.

    Apreciază

  2. moshulsf zice:

    Vero,
    Tu știi că din partea mea ai credit deschis oricând. Și nici n-ar putea fi altfel, când povestirile tale sunt printre cele mai reușite din SF-ul românesc. Îmi pare rău că ai repetat greșeala mea de a te lăsa de scris proză, în favoarea traducerilor, dar asta e, viața ne duce în direcții pe care nici unul dintre noi nu le bănuim la momentul respectiv.
    Am un singur sfat: dacă poți să scrii, scrie! Restul e istorie…
    Și apropo, îi invit pe fanii tăi să citească în exclusivitate o creație marca AVM luni, pe blogul moshuluiSF! Știu că nu e sănătos, dar e frumos! Iată primele rânduri al textului, care cred că nu mai au nevoie de nici un comentariu:
    „Extraterestrul ridică o labă şi cu cealaltă zise:
    – Salut, băh…, troglodiţilor!”
    Restul… așteptați până luni!

    Apreciază

  3. Laura Frunza zice:

    Vero, am citit, povestea e la inceput, asa ca nu spune multe, insa scrisul mi se pare impecabil. Inainte de a-mi da cu parerea, vreau sa le citesc si pe celelalte. Cu mentiunea ca e parerea unui neavizat, desigur.

    Apreciază

    • Vero zice:

      Celelalte se găsesc aici. Şi o să mai postez încă un „început” săptămâna viitoare.
      Eu aş zice că nu există păreri neavizate – fiindcă oricine îşi dă cu părerea e un posibil cititor, şi părerile cititorilor atârnă cel mai greu în balanţă; ei sunt… beneficiarii muncii scriitorilor, sunt „clienţii” lor. Şi se spune „clientul nostru, stăpânul nostru”, nu? 🙂
      În plus, un traducător e un profesionist al scrisului – părerea lui are greutate!

      Apreciază

  4. moshulsf zice:

    Să trăiască noi mei ochelari, combinați cu tastatura pentru jocuri. A se citi „ale textului”, în loc de „al textului”. Așa-i la bătrânețe, cum spun eu de obicei (și risc să mă repet!), „nimeni nu-i profet în țara lui!”

    Apreciază

  5. v zice:

    are dreptate moşu’, scrie, că vremea trece şi-o să-ţi pară rău. şi nouă o să ne pară rău!

    Apreciază

  6. uglybadbear zice:

    iaca trei 🙂 tu scrie si noi publicam 🙂

    Apreciază

  7. adinab zice:

    Si mie imi place 🙂 Mai ales chestia cu pisicile, acum stau si imi imaginez de ce sunt ele atat de dorite pe Orbona 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  8. Pingback: Puţin din tot « Teo Negură

  9. capricornk13 zice:

    Mi-a placut mult, Vero – sincer. Abia astept sa vad continuarea! Tinem pumnii…

    Apreciază

  10. capricornk13 zice:

    A, si multumesc frumos pentru invitatie 🙂 Mi-a facut mare placere!

    Apreciază

  11. psipsina zice:

    mulţumesc mult de invitaţie- frumoase clipe de lectură… hmmm…. mai scrie, chiar sunt curioasă ce se va întâmpla mai departe. 🙂

    Apreciază

  12. fansf zice:

    Uite ca mai este inca unul care te invita sa scrii Tushica, cu mine sunt 4 acum 🙂 !
    Oricum sunt primul dintre fanii tai!

    Apreciază

  13. Pingback: Cuvinte de înţelepciune pentru fiecare zi « Rokssana's Blog

  14. Oliviu Craznic zice:

    Nu am aptitudini de critic, pot doar sa vorbesc ca cititor – Sa ma inviti la lansare:)!

    Apreciază

  15. Baga material! Votai da! Succes si inspiratie! :))

    Apreciază

  16. Pingback: La scăldat în largul cerului « Gabriela Elena

  17. Pingback: Fata Moşului | Caius

  18. Pingback: Ultimul Mitropolit – 23 « Ioan Usca

  19. madelin zice:

    Atata vreme cat, la sfarsitul lecturii, m-am aflat nerabdatoare sa auz ce se mai intampla cu domnisoara Leahu si TAI-ii si motanii, se vede treaba ca da, musai sa continui! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  20. Pingback: Niciodată nu e prea târziu… « Rokssana's Blog

  21. Valentina zice:

    Alberto miaumulţumeşte pentru invitaţie şi împreună acordăm un DA mare !
    Abia aşteptăm să citim continuarea!

    Încercasem şi eu să scriu un fel de carte, dar… nu am scris decât câteva capitole şi nu am mai continuat, din lipsă de timp… Poate o să mai continui în vacanţa de vară. 😀
    Am lăsat un link pe nume… dacă aveţi timp şi dacă Grişka este curios să vadă cum s-a metamorfozat amicul său Alberto în povestea mea 😀

    Apreciază

  22. Pingback: Trei monştri pe care îi ador « Gabriela Elena

  23. Pingback: Întrevedere | Gabriela Savitsky

  24. Diana Alzner zice:

    Vero, categoric continuă! 😀

    Apreciază

  25. Pingback: Părerea Cacofonului Român « Gabriela Elena

  26. Pingback: Rokssana's Blog

  27. Zina zice:

    Continuă, Vero ! Dacă ai reuşit să-mi alungi somnul şi să-mi trezeşti interesul la ora asta, atunci eu am votat „Da” ! 🙂

    Apreciază

  28. relaxare zice:

    Începutul unui roman trebuie să fie incitant, să-ți stârnească curiozitatea și să devină tot mai acaparator. Cu greu am găsit localizarea acținunii…poate ar fi mai bine sa ne dai un reper geografic sau anul, secolul…cand se petrece actiunea.
    Telent la scris si atentie la detalii este din plin.
    Felicitări!
    Doamne ajută să-ți îndeplinești visele!
    Abia aștept să citesc cartea!

    Cu pretuire,

    Simina

    Apreciază

  29. Vero zice:

    Mulţumesc mult pentru aprecieri şi urări.
    Cât despre localizare, după cum se poate deduce, sper eu, fără prea mare greutate, acţiunea începe într-un megalopolis (Afurisitul nu era acasă, în mansarda lui din celălalt capăt al megalopolisului) cosmopolit (atribut care rezultă din numele personajelor) de pe Pământ (Doar am lucrat tot timpul aici, pe Terra), în pragul secolului al XXIII-lea (mă duc la “Femeia modernă”, le cer scuze fiindcă, atunci când am demisionat, am susţinut sus şi tare că holorevista lor mi-a făcut întotdeauna greaţă, apoi îi anunţ că binevoiesc să iau din nou în primire rubrica “Virginitatea în pragul secolului XXIII”); iar continuarea se va desfăşura, aşa cum e de aşteptat, pe Orbona, planeta străină pe care e trimisă eroina principală.
    Mie personal îmi place să găsesc astfel de informaţii împrăştiate pe ici-colo, nu îngrămădite într-un singur loc – şi mă străduiesc să scriu poveşti de genul celor pe care-mi place să le citesc 😀

    Apreciat de 2 persoane

  30. Eu chiar nu înţeleg ce mai aştepţi ca să scrii cartea asta care are absolut de toate : acţiune, dialog viu, umor cît cuprinde, intrigăraie. O poveste SF care incită imaginaţia dar se încadrează perfect în tarele speciei umane. Plus, pisici, evident! 🙂
    Serios vorbind, cred că această carte ar fi foarte bine primită de cititorii de la 15 la 115 ani!

    Apreciază

  31. simonikr zice:

    Scrie Vero! trebuie sa continui pentru ca ai talent cat cuprinde!

    Apreciază

  32. Am votat da. Ştii că îţi admir scrisul, imaginaţia, forţa cuvântului, ştiinţa suspansului.
    Nu cred că votul meu te va ajuta să alegi ce poveste să continui. Probabil că le voi vota în acelaşi fel pe toate… Îţi doresc şi îmi doresc din tot sufletul să găseşti timpul necesar pentru primul roman şi pentru următoarele. Spor în toate! 🙂

    Apreciază

  33. Vienela zice:

    Orice ai incepe sa scrii, merita continuat, sa stii! De fapt, tu stii deja cat de mult imi place stilul tau, si cat de bune mi se par ideile tale. 🙂

    Apreciază

  34. Pingback: competitie anuala de blogging | Interviu cu Ana-Veronica Mircea, autoarea blogului “Ropot de secunde”

  35. Pingback: La scăldat în largul cerului | Gabriela Elena's Blog

  36. Pingback: Părerea Cacofonului Român | Gabriela Elena's Blog

  37. Pingback: “In ginocchio da te” | VERONICISME

  38. Pingback: Eu şi blogăritul | verojurnal

  39. Pingback: Despre… bani | VERONICISME

  40. Pingback: Cugetările motanului Pandalie – 8 – Marile speranţe… deşarte | FLOAREA DE LOLDILAL

  41. Pingback: Planuri de viitor | VERONICISME

  42. alma nahe zice:

    Eu sunt obisnuită să citesc 10 cărți odată, astfel că le încep pe toate într-o săptămână, să zicem şi citesc câte puțin din toate săptămânal. De-asta îți înțeleg ritmul scrierii. :)) Dacă merită să scrii, fiindcă ştim, e mai rentabil să traduci, atunci scrie! Mie mi-a placut că nu dai nicio şansă nici în secolul XXIII de a se schimba ceva în om, deşi beneficiază de axiome-ajutor, dar mai ales că pisicile sunt puse la adapost. De aceea, aş mai citi şi o continuare. Mişto şi ideea cu controlul gândurilor. Hai, treci la scris!

    Apreciat de 1 persoană

    • Vero zice:

      Îmi place că-ţi place şi că ai vrea să mai citeşti şi continuarea. 🙂
      Poate c-o să continui – în timpul liber, adică în ăla pe care-l consum acum scriind pe bloguri şi bântuind pe blogurile altora şi pe facebook. Fiindcă, spre deosebire de tradus, din scris nu se poate trăi. Cel puţin nu aici, în momentul de faţă. Decât, poate, dacă eşti deja celebru, sau îţi iese de la bun început ceva care rupe gura târgului. Şi eu în primul caz nu mă încadrez sigur, iar şansele de încadrare în al doilea sunt cam de unu la mie. 😛

      Apreciat de 1 persoană

  43. Seldon Dors zice:

    Noi, cititorii, avem în posesia noastră un prim volum de miraculoase povestiri și așteptăm să simțim mirosul proaspăt al unui prim roman, urmat apoi de alte și alte volume de povestiri și romane. SPOR!

    Apreciat de 1 persoană

  44. Pingback: Interviu cu Ana-Veronica Mircea, autoarea blogului „Ropot de secunde”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s