Pe mine cine mă opreşte?

Dacă mă gândesc bine, cred că mi-am pus întotdeauna întrebarea asta – şi am acţionat în consecinţă.

Pe mine cine mă opreşte să scriu poezii? (Şi de-astea încă mai… comit.)

Pe mine cine mă opreşte să merg cu tramvaiul fără să iau bilet? „Vai, Veronica!” a zis mama, pe ton care te făcea să preferi o palmă, când i-am povestit „isprava”. Şi urmarea a fost că am mai mers fără bilet şi altă dată, dar n-am mai povestit acasă 😛

Pe mine cine mă opreşte să-mi pun mâna pe andrele şi să-mi fac singură pulovere, căciuliţe şi rochii? Şi ciorapi? Pe andrele circulare, nu prin procedeul clasic? (Acum nu mai tricotez, acum traduc.)

Pe mine cine mă opreşte să zic că n-am învăţat şi gata? Că tot nu-mi trebuie chimia pentru admiterea la facultate.

Pe mine cine mă opreşte să-i spun profesoarei de română că nu mă duc la olimpiadă – fiindcă eu dau la politehnică şi n-am nevoie de română, ci de matematică? Şi cred că am spus-o foarte brutal, şi mi-a părut imediat rău, pentru că eram una dintre elevele ei preferate şi pentru că femeia aia cumsecade stătea chiar lângă banca mea când i-am trântit răspunsul, aşa că i-am putut vedea ochii umezindu-se pentru o clipă… Dar la olimpiadă tot nu m-am dus.

Pe mine cine mă opreşte să dau biletul înapoi la examen şi să-mi las o restanţă?

Pe mine cine mă opreşte să-mi fac fiţuici şi să le folosesc?

Dacă tot mi-am luat maşină de cusut, pe mine cine mă opreşte să-mi croiesc şi să-mi cos singură bluze fuste, rochii, pantaloni, costume de baie? (Acum nu mai lucrez, acum traduc – şi mă rog de Gheo să-mi schimbe câte un fermoar sau să-mi scurteze câte o pereche de pantaloni, cumpăraţi de gata).

Pe mine cine mă opreşte să fac covoare persane, lucrate manual, evident? Am învăţat de la mătuşa Pia şi am făcut, ei, nu covoare, ci… covoraşe. Nu numai eu, ci şi Gheo! Am vrut să le vindem în consignaţii, cred că prin ’91 sau ’92, dar nu s-a găsit nimeni care să plătească cât voiam noi, deşi nu era cine ştie ce.  Aşa că le-am dat cadou 😛 Ne-au mai rămas trei, printre care primul şi ultimul dintre cele lucrate de mine. Primul, cel albastru, stă atârnat pe perete din hol. Pe ultimul – abandonat de mine şi încheiat de mătuşa Pia, prin reducere la jumătate din lungimea proiectată – doarme Grişka.

 

Pe celălalt, mai mare, pe care nici nu mai ştiu dacă l-am lucrat eu sau Gheo, doarme tot Grişka, pe balcon.

(Cred că aţi dedus deja că nici cu aşa ceva nu mă mai ocup – după cum nu se mai ocupă nici Gheo, iar eu una am şi uitat cum se face.)

Pe mine cine mă opreşte să-nvăţ să proiectez în autoCAD, deşi la cursuri fabrica i-a trimis pe alţii? Şi am învăţat – mult mai bine decât ăia care au fost la cursuri, dintre care unii au rămas mai departe cu nasurile în planşetele lor, până când au fost daţi afară sau au plecat singuri. (Nici autoCAD-ul nu-l mai folosesc de când m-am lăsat şi eu de serviciu.)

Pe mine cine să opreşte să-nvăţ să lucrez în  programele din Microsoft Office? Şi cine mă opreşte să-mi fac propriile mele macrocomenzi? Cine mă opreşte să-nvăţ să fac baze de date în Access, şi să le fac să lucreze aşa cum vreau eu? Când fabrica a încăput, prin mijloace relativ dubioase (după cum e moda în ţara asta),  pe mâna unui patron unic şi personalul fost redus la o treime – sau poate chiar la un sfert – am rămas acolo fiindcă m-am băgat să fac prima mea bază de date mai dificilă, încă folosită şi acum (după mai bine de 10 ani)  la contabilitate, pentru codificarea produselor noi, în aşa fel încât codurile să nu se repete şi să poată fi identificate şi eliminate suprapunerile din vremea când nu se folosea. Gheo – care pe atunci habar n-avea să lucreze în Access – susţine că treaba ar fi ieşit mult mai bună dacă aş fi ţinut cont de sugestiile lui, şi poate că are dreptate. Dar lucrul în echipă nu e punctul meu forte 😛 (Nici baze de date nu mai fac – deşi mi-ar trebuit una,  cu evidenţa traducerilor, a plăţilor şi, mai ales, a datornicilor :P)

Pe mine cine mă opreşte să adopt o pisică de pripas? Gheo m-a oprit de câteva ori – pe motiv că o pisică ţinută în apartament şi lăsată singură mai bine de juma’ de zi e chinuită. Dar ăsta e fost norocul lui Grişka – în momentul când a apărut el, locul era liber.

Pe mine cine mă opreşte să scriu poveşti SF? Să le trimit la concursuri şi la reviste? Recunosc că aici m-a îmboldit Gheo, deşi nu credea c-o să fac vreo brânză – a vrut doar să mă scoată dintr-o criză de depresie.

Pe mine cine mă opreşte să traduc cărţi? Şi scrie aici cum am ajuns s-o fac.

Pe mine cine mă opreşte să-mi fac un blog? Şi cine mă opreşte să-mi fac mai multe?

Pe mine cine mă opreşte să mă las de serviciu şi mă ţin numai de traduceri? Şi am făcut-o – la 1 martie tocmai s-au împlinit cinci ani de atunci – şi încă mai reuşesc să trăiesc  asta.

Pe mine cine mă opreşte să scriu un text cu 12 cuvinte impuse? Şi, în aceeaşi zi, încă unul, pe blogul motanului?

Pe mine cine mă opreşte să întrerup câteva ore tradusul ca să-mi transform ideea venită pe neaşteptate într-o poveste – cerută în repetate rânduri (ei, adică numai de vreo 3 ori – maxim 4 ) pentru ultima antologie plănuită – deocamdată! – de Moshul SF?

Şi, mai nou, pe mine cine mă opreşte să folosesc un început de poveste (întâmplător tangent la temă) ca să-mi bag – aşa, în trecere – nasul şi pe la Blogal Initiative?

Şi, poate, ar mai fi şi altele de spus, dar mă opresc (continuarea acestei înşiruiri mă opreşte să mă apuc de tradus) 😆

Trebuie să mai adaug doar că şi Grişka acţionează după aceeaşi deviză: Pe mine cine mă opreşte să mă tolănesc lângă laptop?

Şi cine mă opreşte să mă urc pe tastatură?

P.S. Pe mine cine mă opreşte s-o las mai moale cu blogăritul? Ticneala cronică, evident! Dar mai încerc. Sper că, pentru vreo lună, voi reuşi să lipsesc din blogosferă – sau să apar cât mai rar…

Dacă sunteţi curioşi să aflaţi ce şi de la ce îi opreşte pe alţii, mergeţi în vizită la psi – şi nu uitaţi că e pe-acolo şi un tabel.