Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 1 (cu includerea duzinii de cuvinte)

clic pe poză ca să găsiţi cartea pe site-ul editurii

Loldilalul nu e o băutură pe care aţi putea s-o găsiţi prin cine ştie ce baruri extravagante; nu e nici numele vreunui soi de biscuiţi pentru câini; nici vreo ţesătură de calitate superioară, vreun gen de brocart mai mătăsos şi mai strălucitor decât de obicei; şi nici o loţiune pentru curăţarea hainelor de blană; e o floare, dar nu seamănă nici a crin, nici a lalea, nici a trandafir, nici a begonie, nici a crizantemă… E o floare pe care n-aţi văzut-o niciodată şi pe care n-o s-o vedeţi nicicând împodobind vreun pervaz de fereastră, vreun balcon, vreo grădină, vreun parc, vreo pajişte…  Pentru că e o floare dintr-o lume care nu există decât în imaginaţia mea – motiv pentru care a devenit titlul primului meu volum de povestiri SF publicat pe hârtie. Iar eu m-am gândit să vă povestesc, probabil în vreo trei episoade, cum am ajuns să scriu cele 16 poveşti care alcătuiesc volumul în cauză (am inclus, aici şi în episodul II, şi fragmente din două articole mai vechi de pe acest blog – presupunând că nu le-au citit toţi cei care îşi vor plimba ochii pe deasupra acestor rânduri).

O să încep cu începutul, dar o să continui  într-o ordine aleatoare, ignorând-o pe aceea în care apar povestirile în carte. De ce? Nu ştiu – probabil fiindcă am boala să amestec lucrurile 😆

1. Paradisul Bărbaţilor

Nu e prima mea povestire (am mai scris una prin liceu, dar mi s-a părut atât de proastă încât am făcut-o bucăţi fără să stau prea mult pe gânduri şi fără păreri de rău, ca pe un bilet de loterie necâştigător); e a doua,  şi am trimis-o la Concursul de Literatură Fantastică şi Science Fiction „Vladimir Colin”, ediţia 1992, din îndemnul soţului din dotare. 

Să nu vă închipuiţi că o citise! 😛 Nicidecum, primii mei cititori au fost membrii juriului. Dar treceam printr-un soi de depresie. Lumea mea se năruise relativ de curând – în 1989. A nu se înţelege că aş fi fost vreo comunistă înfocată (am reuşit chiar să mă fofilez fără să ajung membră de partid), dar pierdusem siguranţa zilei de mâine în ceea ce privea serviciul pe urma căruia îmi câştigam pâinea – o siguranţă ce înseamnă foarte mult pentru o creatură comodă ca mine, mare amatoare de lucruri care merg în virtutea inerţiei, ca o barcă mânată de vântul bun din pânze pe apele blânde ale unei vieţi tihnite 🙂

Oricum, la data respectivă aveam un salariu prăpădit, conducerea fabricii la care lucram era pusă pe restructurări şi concedieri masive, absolvisem un curs intensiv de contabilitate din care nu înţelesem mare lucru… Aşa că într-o bună după-amaiză m-am apucat să plâng cu sughiţuri, bombănind printre lacrimi că nu sunt bună de nimic…

Fiindcă întâmplarea a făcut ca mica mea criză de isterie să aibă loc la câteva zile după ce aflasem despre concursul organizat de Nemira, mai sus-amintitul meu soţ, care ştia că îmi place SF-ul şi că îmi place să scriu, mi-a propus s-o mai pornesc şi pe alte cărări, trimiţând o povestioară la respectivul concurs…

Iar urmarea a fost că, pentru un text început într-o doară şi fără să am habar cum aveam să-l închei, m-am ales cu un neaşteptat premiu II 🙂

Trebuie să spun şi că m-am distrat foarte bine scriindu-l – în mare parte la serviciu, fiindcă încă eram destul de mulţi ca să avem timp de tăiat frunză la câini, şi, cum se spune, dacă ei tot se făceau că ne plătesc, ne făceam şi noi că muncim 😛 În timp ce scriam, mă tot gândeam ce-ar trebui să mai păţească sărmanul meu erou, şi am fost încântată când mi-a venit brusc o idee salvatoare pentru el – şi pentru mine, ca să-mi pot duce povestirea la bun sfârşit 🙂

2. Culoare locală

Mi-a trecut la un moment dat prin minte să scriu un ciclu de povestiri foarte scurte, inspirate din diverse bancuri pe care să le modific, transformându-le o parte dintre personaje în extratereşti. Îmi propusesem să le reunesc sub titlul „Amieze cu alieni şi zăduf” – pe care m-am gândit apoi să-l schimb în „Amieze cu alieni şi năduf”.

Dar n-am reuşit să scriu decât cinci texte, „Culoare locală” fiind, după părerea mea, cel mai reuşit dintre ele. (Trei dintre celelalte patru pot fi citite aici, aici şi aici.)

3. Izvoditorul

E o povestioară scrisă într-o după-amiază când am avut pur şi simplu  chef să-nşir cuvinte. Părerile celor cărora le-am trimis-o spre publicare au fost împărţite. Mi s-a spus şi că, venind de la mine, e pur şi simplu dezamăgitoare, şi că e „o mică bijuterie literară”.  Presupun că adevărul e pe undeva, pe la mijloc! 😛

Oricum, a mai fost deja publicată în patru locuri (dacă vreţi să ştiţi unde, căutaţi-o aici) – de două ori sub titlul „Izvoditorul” şi de alte două sub titlul „Oraşul Nemaivisat”

4. Puterea pereche

S-a născut dintr-o încercare de a scrie într-un stil mai poetic decât de obicei – şi am şlefuit-o destul de mult până când am adus într-un stadiu de care să fiu mulţumită. Dintre toate povestirile mele,  e cea care include cel mai mare procent de „transpiraţie” 🙂

5. Râpa amăgirilor

E povestea unui loc blestemat. Am scris-o pornind de la o întâmplare, zice-se, adevărată:

Un străbunic de-al soţului meu se întorcea odată acasă, cu căruţa, la vreme de noapte. Când a ajuns într-un loc numit Râpa Dracilor, a auzit un mieunat subţirel şi a descoperit un pisoiaş negru, aruncat acolo de cine ştie cine. I s-a făcut milă de el, l-a luat în căruţă şi şi-a văzut de drum. Şi, ţinându-l pe genunchi, s-a apucat să mângâie, spunând, cum se obişnuieşte prin partea locului:

– Măi, măi… măi, măi…

Iar mica jivină l-a îngânat, cu glas cât se poate de omenesc:

– Măi, măi… măi, măi…

La care bietul om a aruncat-o cât colo, şi-a făcut cruce, a dat bici cailor şi nu s-a mai oprit decât la el în ogradă!

La istorioara asta s-au adăugat un cântec care mi-a plăcut dintotdeauna şi din care am ales drept motto primul vers („Om bun, deschide-ne poarta”)…

… şi fascinaţia cu care am ascultat, tot dintotdeauna, poveştile cu vrăjitoare.

va urma, la psi-luneli, vorba lui Tiberiu, sub titlul „Ploaia … de concursuri„

***

Cu aceeaşi duzină de cuvinte au mai jonglat psi şi o serie dintre membrii clubului care îi poartă numele, înscrişi în tabelul de la sfârşitul articolului ei.