Tot de-ale mele – arhivele lunii noiembrie 2018

găsiţi cartea aici

Reclame

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor şi mai rentabil să traduc ce-au scris alţii.
Acest articol a fost publicat în de pe blogurile mele, de-ale mele, lumea cărţilor și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

31 de răspunsuri la Tot de-ale mele – arhivele lunii noiembrie 2018

  1. A thorn in your side zice:

    Ce-i cu pisicile alea negre de pe cuier? Aaa, sînt căciuli de blană? Eh, close enough (zise Ziţa cuibărindu-se mai bine între ele). 😀

    Apreciat de 1 persoană

    • Vero zice:

      Când se cuibăreşte e OK. Nasol e când le muşcă. 😀

      Apreciat de 1 persoană

      • A thorn in your side zice:

        Mda, la ce bun o căciulă-strecurătoare… 😆

        Apreciat de 1 persoană

        • Vero zice:

          Ei, nu face găuri, smulge şi ea câte un fir de păr…
          Grişka, în tinereţea lui, mi-a smuls o bucată mărişoară din blana unei căciuli (cred că poza e pe undeva, pe blogul motanului). Dar, din fericire, s-a putut repara.

          Apreciat de 1 persoană

          • A thorn in your side zice:

            Păi atunci nici nu-i mare bai, lasă copiii să se joace, că ce altceva mai au sărmanii dacă li s-a luat ce-i mai important în viaţă…

            Apreciază

            • Vero zice:

              Mă-ndoiesc că erau mai fericiţi dacă vagabondau printre blocuri – poate nici măcar timp de un an de viaţă…

              Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Da, singuri şi neîngrijiţi poate că ar fi avut viaţă mai scurtă. Mai intensă, mai aventuroasă? Probabil că da. Mai sigură şi îndestulătoare? Probabil că nu, sau cine ştie. Dar să nu aibă parte de bucuria împerecherii? Asta mi se pare cumplit de nedrept. Am mai spus-o, e părerea mea proprie şi personală. Dar fiindcă lucrurile sînt aşa cum sînt, măcar să le fie bine acum şi întotdeauna.

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Ei, păcat că nu-i putem întreba…. Ne mulţumim să facem presupuneri, fiecare cum ne duce capul…
                Grişka se împerechează cu perna mea, numai în prezenţa mea. Eu sunt „poza” cu ochii la care se masturbează motanul. 😆
                Şi se ţine după mine prin casă, miorlăie cu disperare ca să vin cu el să călărească perna. Asta se întâmplă doar de vreo doi ani. L-a apucat relativ brusc. Întâi a început să frământe perna cu lăbuţele – şi gheruţele – (ceea ce nu mai făcuse niciodată, nici cu perna aia, nici cu altceva), apoi a început să se şi frece ea.

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Dacă stăm să ne gîndim la frustrările noastre, omeneşti, cît ne mai trebuie să ne dăm seama şi de cele ale bieţilor noştri tovarăşi de viaţă? Oare nu tot suflete sîntem, nu tot aceleaşi nevoi avem? Sîntem noi oamenii cumva mai presus decît Natura, ca să ne arogăm dreptul să selectăm cui să permitem şi cui nu accesul la perpetuarea speciei, la fericire dacă vrei…?

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Da, aşa e. Ne arogăm prea multe drepturi. Dar…
                Uite, mi-ar fi plăcut să-l las pe Grişka să se iubească cu Ziţa, să am un pui de-al lor… Dacă s-ar fi putut să facă numai unul şi să ştiu eu asta. Dar dacă făcea trei, patru? Ce făceam cu ei într-un apartament cu 2 camere?
                Din cei mulţi care au fost la ţară în vara lui 2017, n-am reuşit să dau decât o singură pisică. Fiindcă se întâmplase să aibă ochi albaştri. Şi mi se rupe inima când văd pisoi aruncaţi, pe care nu-i pot ajuta decât câte cu câte un strop de mâncare. Când am pus şi apă pentru pisoi sau căţei aciuiaţi pe lângă bloc, s-a găsit mereu câte cineva care să verse apa şi să arunce vasul. Nu pot nici să omor pisoi nou-născuţi, cum face cumnată-mea. (În fine, îi dă cuiva care-i îneacă, dar nu mi se pare că ea e cu ceva mai bună decât ăla care o face.) Aşa că, după cum am mai spus când am discutat despre asta, sterilizarea mi se pare răul cel mai mic.

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Cred că lucrurile se aşează cumva cum ştiu ele mai bine şi ne mai acomodăm şi noi, chiar dacă nu complet, chiar dacă mai greu. Ce, crezi că eu eram pregătit pentru 12 pui? Dar am avut grijă de ei cum am putut şi viaţa a avut şi ea „grijă” să-i împuţineze. Da, am oarecum noroc cu grădina, dar ei tot în casă dorm acum iarna, în baie şi tot peste mine vin cînd se simt singuri.
                E uşor să ucizi, mai greu e să te lupţi să-ţi rămînă în viaţă dacă-s bolnavi sau otrăviţi de cineva. Dar cine spune că trebuie să alegi întotdeauna calea cea mai uşoară…?

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Eu am spus doar că trebuie s-alegi răul cel mai mic. 😛

                Pregătit sau nu, tu ai casă cu curte. Eu am apartament cu două camere, la etajul cinci.
                Când ai curte pisicile ies afară să-şi facă nevoile, să prindă vrăbii, şoareci şi ce-or mai găsi. Şi să alerge, să se caţere. Eu trebuie să le fac rost de nisip şi să le curăţ buda. E destul de nasol şi să cureţi după două, cu vreo 5 nu mai rămânea timp şi pentru altceva. 😀 Şi la mine nu pot vâna decât vreun păianjen – dacă au baftă. Iar când se fugăresc la 2 noaptea mă gândesc cât mai e până când o să ne-njure vecinii – şi sunt doar 2 pisici, şi Grişka e bătrân. Dacă pe lângă zurlia de Ziţa mai erau şi vreo 3 pui de-ai ei, ar fi fost aici ca la balamuc.

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Hehe, las’ că ai mei şi-au făcut propria budă, din cutiile cu pămînt de flori plus ce-au vărsat din ghivece, drept pe mocheta de la intrarea din faţă (noroc că-i blocată uşa acum). Adună acolo şi prosoape vechi şi alte cîrpe – nu vrei să ştii ce-i acolo. E mai confortabil decît afară în pămîntul îngheţat. Resturi de mîncare (capete şi cozi de peşte, bucăţi de gîturi de pui) pe holuri, prin bucătărie, prin baie. Orice poate fi dărîmat va fi dărîmat. Orice poate fi scormonit va fi scormonit.
                Cu zgomotul ai dreptate, cînd se apucă să tîrîie piese metalice ori din sticlă, să dărîme PET-uri ori alte cele, îţi vine să te duci o mie de ani; noroc că n-am vecini dedesubt, decît poate chinezii – dacă s-o auzi pînă la ei. 🙂

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Ei, da, dar, dacă uşa e blocată, nu trebuie să le cureţi buda prea des. 🙂
                Iar pământul o să se dezgheţe. În cea mai mare parte a anului e dezgheţat.
                În rest – cred că n-ai parte de niciun moment de plictiseală. 😀 Şi că nu te simţi singur. 🙂

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Nu ştiu cum să-ţi spun dar „buda” lor e chiar în uşa dormitorului. Şi nici n-am curaj să bag mîna acolo, sînt şi bucăţi de cactus din ce-au rupt în timp, şi altele.
                Nu, de plictiseală chiar nu mă pot văita. Doar de hipertensiune de la „nefăcutele” lor pe bandă rulantă.
                Singurătatea e cu totul altă problemă. Uneori (deseori) chiar îi duc dorul.

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Păi nu băga mâna. Nu poţi să cureţi cu mătura, cu lopata…?

                Câţi „copii” ai acum? 🙂

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Aş putea, dar la ce bun dacă se face la loc? Sau, mai rău, îşi găsesc alt loc mai nepotrivit? Uf!

                Acum mai am şase din cei mici şi… nici nu ştiu ce să zic… doi sau unul din cei mari, că Pinguina n-a mai venit acasă de vreo trei zile deja şi n-avea obiceiul să dispară de acasă în halul ăsta; a rămas Ursache, cel alb flocos cu minte de copil – unul din cinci. 😦

                Lily e sechestrată în dormitor de vreo patru zile de cînd am prins-o acasă (n-o mai văzusem de vreo două săptămîni), îi curge nasul şi face moale; i-am dat Synulox, EnteroGuard şi VetoMune, cîte una pe zi. Se fereşte de copii, de-aia a fugit de acasă, mai ales că Pinguina o cam alerga, dar n-am idee pe unde a stat şi ce-a mîncat. Mai vrea şi pe afară seara tîrziu, trebuie să stau s-o aştept, s-o aud sau văd cînd vine înapoi ca s-o bag la loc în cameră. Sînt epuizat psihic.

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Cred că eşti epuizat, sunt mulţi – chiar şi pentru o casă cu curte. Socrii mei ţineau cam patru, maxim cinci – motani şi, în ultima vreme, şi pisici pentru care le cumpăram pastiluţe ca să nu intre în călduri. Până când s-a ramolit soacră-mea şi n-a mai avut cine să le dea pastilele. Iar motanii, bieţii de ei, trăiau puţin, cred că, în medie, vreo trei ani. Şi, din câte am înţeles, pentru motanii lăsaţi să umble de capul lor, durata medie a vieţii e de vreo cinci ani; iar pentru femele de zece, dacă am reţinut corect.

                La medicamente pisiceşti nu mă pricep, n-am avut probleme. Grişka a făcut moale o singură dată în viaţa lui, când avea vreo 4 luni; şi nu mai ştiu ce i-am dat, dar i-a trecut repede, în 2-3 zile. În casă pisicile sunt mult mai ferite de boli.

                În privinţa budei din faţa uşii – cred că, dacă o cureţi din când în când, măcar nu se face mormanul prea mare. 🙂

                Sper că Pinguina o să se-ntoarcă bine mersi, iar Lily o să se însănătoşească repede!

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Îţi dai seama că la un moment dat au fost treisprezece (cu Lily). Dar atunci erau mici, raza de acţiune era şi ea mică, uşor de controlat. Acum cei rămaşi în viaţă umblă prin pod, prin vecini, pe străzi… Nu le mai ajunge baia ca „dormitor”, îşi cer fiecare spaţiul propriu şi n-am de unde. Mai vin unul cîte unul aici în sufragerie, rîcîie la uşă să-i primesc, dacă le dau drumul se aciuează pe unde pot dar e riscant cu atîtea aparate şi ciorcioboate în echilibru precar.
                Durata de viaţă depinde de mulţi factori, în special traficul stradal şi vecinii care urăsc pisicile şi pun otravă sau curse. Nu pot face nimic în privinţa asta, decît poate să mă mut undeva în pustiu.

                După cel puţin două luni de vizite zilnice la cabinet am învăţat pe de rost medicamentele şi dozajul. Cei mai expuşi sînt puii născuţi vara, că n-au experienţa vremii reci şi nici organismul nu se întăreşte suficient pînă la prima iarnă. Cu cei din prima serie, născuţi pe 28 aprilie, n-am avut probleme de sănătate, însă cu cei mici din 15 august a fost jale. Probabil aşa se explică de ce şi eu, născut tot în miez de vară, am fost mereu bolnav cînd am dat de rece.
                Cred că un animal născut şi crescut în casă ar avea mari probleme dacă ar ajunge pe afară pe vreme de iarnă. Cine nu-i călit şi n-ar eo imunitate ridicată, se pierde.

                O să văd ce pot face cu buda, cînd m-oi simţi în stare să suport frigul de pe hol şi duhoarea din zonă. Probabil va trebui să mai cumpăr o litieră, una uriaşă, ca să poată face faţă tuturor pe termen lung.

                Lily pare ceva mai bine deja, dar s-o revăd pe Pinguina deja nu prea mai am speranţe. Şi fratele ei geamăn a dispărut la fel, brusc, într-o zi oarecare. Cred că cineva le face de petrecanie.

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Da, vecinii, traficul, câinii, bătăile între motani… cam astea sunt belele.
                E drept că şi Grişka, şi Chiţurina sunt pisoi născuţi în primăvară. Dar mama Chiţurinei şi unchiul ei sunt pisoi născuţi pe la început de septembrie şi n-au avut probleme de sănătate.
                În schimb, şi la mine se potriveşte, în copilărie făceam mereu amigdalită. Am scăpat de sensibilitatea asta cu albastru de metilen (parcă aşa îi zicea) şi cu îngheţată. 🙂 Când au început să mă trimită la cumpărături şi am văzut că nu mă ia nimeni la bani mărunţi în privinţa restului, am început să-mi cumpăr îngheţată Polar. Costa un leu, ţin minte. Şi îmi luam chiar dacă mă durea în gât – evident fără să dau raportul acasă. 😀
                Presupun că animalele ţinute numai în casă au probleme dacă ies iarna. Totuşi, când mergeam cu el la ţară, Grişka stătea ore întregi (de bună voie şi nesilit de nimeni) în camere neîncălzite. Şi nu s-a îmbolnăvit niciodată.

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                De bătăi între motani încă n-am avut parte aici, nici măcar cînd a trecut Mitzi cel rău al lui Tibi, dar poate ai mei erau prea mici. Copilu’ a avut cîteva certuri atunci demult dar uneori am ieşit să-l iau şi niciodată n-a degenerat. Dar da, poate pe alte teritorii… Fetele însă? Prinţesa a dispărut de mult, abia dacă avea patru luni, Pinguina acum la opt luni…

                Poate că cei din primăvară şi cei din toamnă au cumva timp să îşi construiască imunitatea; primii prin vîrstă, ultimii prin trecerea iminentă spre iarnă şi deci o călire rapidă.
                Şi ai mei mai preferă zone reci dar nu acum în plină iarnă. Cred că au uneori nevoie să-şi regleze temperatura corporală. Dar ei ies şi pe afară, se joacă în zăpadă, aşa că la un moment dat au nevoie de căldură ca să-şi restabilească echilibrul termic. La Grişka probabil prea multă căldură în casă determină nevoia de zone mai reci, de aceea camerele neîncălzite. Dar nu e totuna cu a sta în ger.

                Da, şi eu am suferit pînă hăt tîrziu de amigdalită, flacoanele de Eritromicină erau nelipsite din casă. Numai că la mine se lăsa cu febră foarte mare şi alte complicaţii, iar de ieşit afară în starea aia era imposibil. Îngheţata a fost dintotdeauna un vis frumos pentru mine, mai ales că am avut mereu probleme şi cu dantura. Dar da, îmi amintesc de Polar la un leu, Doina (cu glazură de ciocolată) la 1,50 parcă, mai tîrziu Vafe la doi lei (cea cu napolitane). Treceam pe lîngă chioşcuri şi înghiţeam în sec, prietenii n-aveau probleme. Ehe, copilărie de doi lei…
                Albastru de metilen am acum pe masă pentru copii, mi-au făcut mai demult ceva erupţii pe limbă (unul) şi sub buza de jos (altul).

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Da, e trist că dispar pisici… Trăim printre oameni prea răi. 😦

                Dacă nu mă-nşeală memoria, prin clasa a cincea scăpasem deja de amigdalită. Dar am continuat să mă aleg în fiecare an cu câte o gripă/răceală urâtă; destul de urâtă ca să lipsesc câteva zile de la şcoală. Pe ultima am făcut-o în primul an de stagiatură. Pe urmă, să nu-mi fie de deochi, a dat sănătatea peste mine. Poate şi fiindcă am plecat de-acasă şi nu m-a mai cocoloşit nimeni. 😀 Sau îmi prieşte clima din Focşani. 🙂

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                E frustrant cînd nu ştii exact ce s-a întîmplat. Dacă-l găseşti lat în mijlocul străzii ştii sigur ce şi cum, dar aşa cînd dispare brusc şi nu mai vine şi nu-i nimic pe străzile din jur, nu poţi să nu te întrebi ce s-a întîmplat, dacă o să mai vină vreodată acasă sau nu şi aştepţi şi aştepţi şi-ţi faci gînduri…

                Pe mine m-a ţinut amigdalita mult timp, nu mai ştiu exact cînd am scăpat de ea dar eram măricel. Am trăit cu atîtea interdicţii din cauza ei încît mă întreb dacă chiar am trăit sau doar am existat.

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Ştiu cum e cu dispariţiile. S-a întâmplat şi la ţară de câteva ori. Chiar în toamna lui 2017, când eram eu acolo, a dispărut aşa bunica Chiţurinei.

                Păi în clasa a 5-a şi eu eram mărişoară. Şi începusem să mă tratez cu îngheţată doar de prin clasa a 3-a. Ai mei nu-mi luau nici măcar o dată pe an – din cauză de amigdalită.

                Apreciat de 1 persoană

              • Ah, la mine trebuie să fi fost dincolo de clasa a opta. Nu mai ştiu, e un nor de ceaţă în memoria mea. Dar ştiu că îngheţata a fost tabu – deodată cu multe alte lucruri – pentru foarte multă vreme.

                Pisicile bătrîne probabil pleacă pentru a se petrece pe ceea lume după legea lor: niciodată la vedere. Pînă şi bietul copil Flocoşilă, cel otrăvit, s-a ascuns atunci cînd a simţit că i-a venit vremea Marii Treceri.

                Din fericire, Pinguina a revenit acasă ieri noapte. Îmi pierdusem speranţa, deja aveam atîta experienţă în pierderea copiilor. Mi s-a părut ireal cînd am văzut-o încolăcită în pătuţ, în baie, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Nu pot descrie sentimentul regăsirii unui copil crezut deja pierdut.

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Da, ştiu, toate pisicile se ascund când simt că li se apropie ceasul… Nu-mi aduc aminte dacă ţi-am mai povestit sau nu despre o pisică de-a socrilor mei. Una rămasă cumva fără nume, dar căreia i s-a spus până la urmă Băbuţa, fiindcă, deşi nu ştiu dacă atunci avea mai mult de vreo patru ani, ajunsese să fie cea mai bătrână dintre mâţele casei. Când era puiuţ, socru-meu a găsit-o aruncată de cineva în curte, jigărită şi bătută. Chiar în ziua aia, sau cel mult a doua zi, am ajuns şi noi la ţară şi socru-meu, după ce s-a îmbătat bine, mi-a spus, la ureche, vorbind despre pisicuţa cu pricina: „Nu trăieşte, tată, da’ am luat-o să moară-n casă.” Cred că nimic nu m-a impresionat vreodată mai mult. (Socru-meu era beţiv, dar nu ştiu dacă am cunoscut vreodată un om mai bun la suflet.) Oricum, pisica n-a murit, s-a întremat, dar, la scurt timp după aia, avut ghinion, a muşcat-o ceva de o lăbuţă, aşa că rămas cu un uşor şchiopătat. Pui n-a făcut – soacră-mea i-a dat mereu pastiluţe. Şi, în final, a dispărut – numai pentru a fi găsită după vreo lună sau două, moartă sub patul lui socru-meu. În mod bizar, nu mirosea a hoit. Şi a fost cum a zis el, a adus-o ca să moară în casă, deşi asta s-a întâmplat după câţiva ani.

                Mă bucur sincer că s-a întors Pinguina. Şi eu credeam că ai pierdut-o.

                Apreciat de 1 persoană

              • Mă frămîntă atîtea gînduri în clipa de faţă încît nu ştiu cum să le dau voie a ieşi, sau dacă ar trebui s-o fac.
                De două ori am citit mesajul ăsta în e-mail şi de fiecare dată m-a bufnit plînsul la replica socrului. Da, poate că a fost un beţiv după cum spui, dar uneori în umbra viciului ăstuia se găseşte un suflet extrem de sensibil care suferă şi nu se poate împăca altfel cu el însuşi, cu realitatea – dacă există vreodată împăcare pemtru unele suferinţe.

                Apoi, îmi pare rău pentru Băbuţa, fiindcă ar fi meritat să aibă şansa de a avea urmaşi, mai ales după ce a scăpat din asemenea situaţie critică. Da, a murit acolo, în casă, dar degeaba. Mă rog, idelile mele „ciudate”. Încă plîng pentru ea, nu sînt împăcat. Ce să fac…

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Şi mie îmi vine să plâng de câte ori îmi aduc aminte de replica aia. Şi da, socru-meu avea un suflet sensibil.

                Niciunei fiinţe n-ar trebui să i se răpească dreptul a avea urmaşi, dar… „tot ce pare simplu e complicat”. 😦
                Socrii mei aveau tot timpul 4-5 pisici mature (de obicei motani), iar locul ăla, după cum ţi-am mai spus, nu e deloc prielnic pentru pisici: vecini care nu le pot suferi, casă la răscruce de drumuri circulate. Şi pisicile mâncau pe apucate, socrii mei trăiau dintr-o singură pensie, şi aia mică. (Îi mai ajutam noi cu ceva bani, dar nici noi n-am făcut niciodată parte din categoria oamenilor bogaţi.)
                Şi pe Grişka am fi vrut să-l ducem definitiv la ţară, dar acolo erau cinci motani atunci, aşa că el a rămas pisoi de apartament.

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                De prea multe ori judecăm oamenii – chiar fără să vrem, subconştient – după anumite „vicii”, fără să ştim şi să înţelegem dedesubturile, de fapt fără să ne pese măcar. Şi poate tocmai distanţa pe care o punem între noi şi ei din cauza asta le alimentează acele vicii. O siprală descendentă către… nimic.

                Da, simplitatea e cel mai complicat lucru. Şi la mine e cam aceeaşi situaţie ca la socrii tăi, dar mă lupt atît cît pot să-i cresc pe „copii” aşa cum ar fi vrut Natura. Şi ce-o mai fi, om vedea.

                Multă sănătate vouă, bipezi şi patrupezi! 🙂

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Mulţumim şi miaulţumim! 🙂
                Multă sănătate şi ţie şi „copiilor” tăi!

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Săru’ mîna! 🙂

                Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.