Vacanţă nedorită – 1

Am avut concediu/vacanţă, cum vreţi să-i spuneţi. Aproape zece zile în care am tradus o singură povestire, Artie’s Angels, de Catherine Wells – o lume post-apocaliptică,  un Pământ care trage să moară, ucis de radiaţii, şi pe care barosanii îşi permit să-l părăsească, în timp ce amărăştenii mai răsăriţi îşi duc traiul într-un habitat protejat de un scut şi împărţit în sectoare mai mult sau mai puţin scăpate de sub mâna legii, iar amărăştenii sadea stau frumuşel afară, la bunul plac al radiaţiilor, şi savurează şi ei viaţa cum pot, inclusiv făcându-şi reciproc de petrecanie. O lume nedreaptă, dar să fiu a naibii dacă asta în care trăim e cu ceva mai bună – şi aici revenim la vacanţa mea nedorită.

Totul începe în miez de noapte, cu colică renală a soţului din dotare (numit în acest blog Gheo). În continuare, dau telefon la Salvare – asta vine  repede, recunosc, însă mi se cere să cobor în stradă, să-i călăuzesc. Şi dacă faci o criză când eşti singur acasă, cine le mai serveşte drept ghid?

La urgenţă, feţe cunoscute (am lucrat într-o fabrică ai cărei angajaţi erau, pe vremuri, în număr de vreo cinci mii; acum au mai rămas două sute şi ăilalţi sau aciuiat care pe unde-a putut): un fost muncitor pe o maşină cu comanda numerică ajuns brancardier/infirmier, o fostă magazioneră care avea în grijă aparatura de măsură şi control ajunsă asistentă, un doctor bun prieten (de chefuri) cu foştii noştri colegi (ai mei şi a lui Gheo) de la CTC şi compartimentul Tehnic…  Bun, deci avem cunoştinţe şi, în plus, cotizăm strecurând bancnote prin toate buzunarele, dar nu ne alegem decât cu o perfuzie cu oarece calmante (care alungă, într-adevăr, pe moment, durerea), cu o reţetă şi cu recomandarea călduroasă de a face neapărat analize şi ecografie, ca „să vedem ce e de fapt acolo”. Păi nu era normal să rămână în spital, să i se facă cât mai repede toate investigaţiile necesare? La ce naiba plătim asigurarea aia de sănătate?

Durerea revine dimineaţa, din fericire într-o doză ceva mai suportabilă, şi reuşim să ajungem la medicul de familie. E o cucoană care ia plicul întins o dată cu reţeta medicului de la urgenţă cu cel mai firesc aer din lume. Am învăţat că trebuie să-i dau ciubucul de la bun început. Cu ani în urmă, când Gheo era ţintuit în pat de o criză naspa de lumbago, m-am dus la ea, s-o întreb încotro s-o iau şi am început prin a-i povesti care erau simptomele. M-a primit cu un aer inocent şi m-a întrebat, nedumerită: „Şi ce să-i fac eu?” Nu mai ştiu ce i-am răspuns, dar am scos în acelaşi timp plicul – din fericire îl aveam pregătit. Şi imediat s-a schimbat totul:„Unde locuiţi? Haideţi, mergem cu maşina mea, să văd despre ce e vorba.”

Revenind la povestea de faţă, căpătăm de la doamna în cauză trimitere la analize şi ecografie, plus o altă reţetă, diferită de a medicului de la urgenţă în proporţie de 75%. Dracu ştie care e mai bună. Mergem pe a ei, ne gândim că ea cunoaşte mai bine pacientul.

De analize gratuite ne lipim, cu ecografia e mai complicat, mergem la un cabinet particular (aici mă întreb ce făceam dacă eram amărăşteni sadea, din ăia buni de lăsat la radiaţii, şi n-aveam bani?). E joi, nu ne-am gândit că ar fi fost bine ca Gheo să nu mănânce ce nimic dimineaţa, analizele rămân pe vineri, iar ecografia pe luni (e vară şi medicii mai răsăriţi din târgul nostru de provincie sunt în concediu).

Weekend-ul se scurge ca melcul – avem totuşi noroc că lui Gheo îi trec durerile cu algocalmin – îl suge cu disperare, direct din fiolă. Luni se programează la ecografie, dar suntem în România, programările nu se respectă nici măcar la cabinetele particulare, pilele şi relaţiile au prioritate. Reuşeşte totuşi să intre după vreo oră – nişte babe miloase îl văd că se strâmbă de durere şi îl lasă înaintea lor. Ajunge acasă mai mult mort decât viu, soarbe algocalminul şi se urcă în pat. Mie mi-e frică să mai aştept o zi, iau rezultatele şi fug la medicul de familie.

Cucoana e amabilă (am anexat plicul), vede că Gheo are o carieră de pietroaie (max. 9,2 mm), plus unul care a luat-o la vale (la ăsta nu scrie cât e de mare), îmi dă o trimitere valabilă la orice spital şi mă sfătuieşte să plecăm urgent la Bucureşti, să nu „pierdem vremea cu ăştia de aici”.

Ne gândim că nu e bine să plecăm aşa, de nebuni, încercăm să dăm telefoane la cele două spitale recomandate. La unul nu ne răspunde nimeni (poate fiindcă a trecut deja de ora patru după-amiază), la celălalt ni se închide telefonul fiindcă nu ştim cu ce „profesor” vrem să vorbim.

Se pare că nu merge fără PCR (pile-cunoştinţe-relaţii), dar avem pe cineva în branşă, într-o poziţie relativ sus-pusă. Relaţiile sunt destul de reci (felicitări de sărbători şi cam atât), dar ajutor în asemenea probleme am primit întotdeauna, aşa că îmi îngroş obrazul şi apelez încă o dată. Şi se rezolvă, în dimineaţa următoare aflu unde să ne ducem şi la cine.

Între timp aş vrea să-mi explice cineva şi mie cum e cu rezultatele analizelor, mă întreb ce medici mai cunosc şi găsesc doi: o doctoriţă la care am stat de foarte multe ori în gazdă la Mangalia şi un doctor pe care nu-l ştiu decât de pe Internet (dacă-mi aduc bine aminte, cred că am vorbit o dată şi la telefon) şi din poveştile lui SF. Îmi răspund amândoi cu amabilitate; el se oferă să mă ajute în continuare, iar eu accept mâna întinsă şi îl mai întreb ba de una, ba de alta, pe tot timpul nedoritei mele vacanţe din Bucureşti (dacă aruncă vreo privire pe aici, ţin să-i mulţumesc încă o dată).
La Bucureşti  ajungem marţi, la 11 seara, cu căţel şi purcel (din ăştia n-avem, dar îl avem pe motanul Grişka – e greu să găsim cu cine să-l lăsăm, nu e deloc sociabil).  Ne putem aciua în vreo patru locuri, dar mergem acolo unde tragem de obicei, la mătuşa mea Olimpia, zisă Pia, sora mai mică a mamei. E bătrână, e singură (în fine, cu două pisici, bătrâne şi ele) de aproape doi ani, de când i-a murit sora, e în grija unei vecine pe care n-o mai poate înghiţi (de la o vreme încoace nu-i mai intră nimeni în voie) şi mă tem că suferă de demenţă senilă cu din ce în ce mai rare momente de luciditate. Dar mi-a fost ca o mamă (în copilărie se spunea că am patru, fiindcă mă dădăceau şi mama, şi bunica, şi cele două mătuşi), ştiu că îmi duce dorul şi că i-aş frânge inima dacă duce să stau în altă parte.

Gata, ajunge pentru azi, o să povestesc restul altă dată. Nu contează dacă interesează sau nu pe cineva, mie îmi face bine. E terapie prin scris (habar n-am dacă termenul se foloseşte sau nu, dar nici asta n-are importanţă). Acum mă apuc de tradus.