Blogurile sunt case.
Case cu acoperişuri simbolice, din nuiele ce se împletesc lăsând goluri largi, prin care se vede, în întotdeauna seninele nopţi virtuale, un cer plin de stele. Iar lumina zilei virtuale oferă un spectacol cu nori prinşi în dansul vântului, după muzica pe care le-o cântăm în fiecare vis.
Case cu grinzi solide, din cuvinte. Case [de obicei] fără porţi şi fără uşi, pentru ca oaspeţii să intre după bunul plac, privind cu ochi dornici de culoare nouă nu doar petecele de cer strecurate prin bagdadie, ci şi interiorul care se schimbă cu fiecare articol (nu prea-mi place să-i zic „post” sau „postare”, mă duce cu gândul la zilele de post 😛 ).
Unii îşi fac griji fiindcă li se înscriu prea puţine comentarii în cartea oaspeţilor. Nici la mine nu-s prea multe. Dar ce contează? Scriu, în primul şi în primul rând, pentru propria mea plăcere!
__________________
Casa duzinii de cuvinte e la psi. Acolo o să daţi şi peste un tabel cu uşi. Toate se deschid cu un clic şi vă lasă să pătrundeţi în câte-o altă casă unde veţi regăsi cele 12 cuvinte evidenţiate mai sus.
:)))) tu zici de comentarii? Eu nici oaspeti nu prea mai am….
ApreciazăApreciază
Nici pe mine nu mă dau oaspeţii afară din casă – nu m–au dat niciodată, da zisei de comentarii fiindcă au adus alţii vorba, acum vreo două zile.
ApreciazăApreciază
deci când postăm nu postim ,da? 😀
ApreciazăApreciază
Când postăm nu postim, dar postăm şi când postim 😀
ApreciazăApreciază
Pingback: Duzina de cuvinte – Fantezie-n LE | Tiberiuorasanu's Blog
Aşa e: blogurile sunt case. Case în care regula o face proprietarul, adică truditorul NU privitorul sau comentatorul. Am avut ceva controverse pe această temă, cu cei care pretind că un blog este un spaţiu public în care fiecare nepoftit poate să facă şi să spună ce vrea, nestingherit. Eu acestora le dau un ban şi-i poftesc să-şi vadă de drum 😀
ApreciazăApreciază
Sunt întrutotul de acord cu tine. E ca în orice altă casă: regula o face proprietarul, care are dreptul să dea afară pe oricine îşi ia nasul la purtare 🙂
ApreciazăApreciază
Blogurile sunt case, cu coperisuri de nuiele, din care razbate lumina, ce destrama intunericul. Insule de lumina in noapte, pentru calatorul singuratic ce cauta cauta piatra cunoasterii si a lumii. Intra sfios, ori furtunos, dupa cum e felul omului, se incarca de stralucire si pleaca mai departe… cautand, sper alta casa, lasand cateodata, pe masa din incapere, cate o frunza verde, pe care scrie cu litere de argint: „am fost, am vazut, am plecat”!
ApreciazăApreciază
Frumos spus – şi chiar aşa e! 🙂
ApreciazăApreciază
cât timp faci cu plăcere ce faci, cât timp pui suflet în ceea ce aduci pe blog, nu cred că numărul comentariilor poate fi principala ta preocupare 🙂
ApreciazăApreciază
Aşa zic şi eu 🙂
ApreciazăApreciază
Sunt case calde si case reci. Case in care esti intampinat inca de la intrare de o adiere de buna dispozitie si case in care esti bombardat cu frustrari si egosim. Puterea cuvantului scris pe blog este la fel de importanta ca cea a cuvantului rostit. Tind sa cred ca este chiar mai importanta. Un cuvant rostit este ascutat de cei prezenti o singura data. Un cuvant scris pe blog este citit / rostit in gand de cei care poposesc in pagina respectiva. Cati il citesc? Cand il citesc? Doar Providenta poate sti. Fiecare cuvant scris pe blog aduce caldura vastu in casa.
ApreciazăApreciază
Puterea cuvântului scris a fost întotdeauna mai mare decât a cuvântului rostit, în primul rând fiindcă „verba volant, scripta manent”, nu? 🙂 Iar cuvântul scris pe un blog public e încă şi mai mare, fiindcă poate fi citit de oricine are acces la Internet, cu condiţia să înţeleagă limba respectivă (sau măcar traducerea oferită de jupânul Google 😛 ) Iar în casă aduce tot felul de… călduri – de exemplu, poate trata un anumit subiect astfel încât să te înfierbânţi de furie! 😆
ApreciazăApreciază
tudor, o singură completare aș avea la cele scrise de tine: eu numesc cuvânt ceea ce scriu și vorbă ceea ce rostesc. și iubesc cuvintele. 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Duzina de cuvinte- Dureri elementare | Cățărătorii
Pingback: Confesiuni confetti | Alma Nahe
Nici eu nu număr comentariile. Cine vrea să spună ceva, poate să spună liniștit. Cine nu, nu. Eu scriu pentru starea de după postare, de liniște și calm și suflet descărcat. Atât 🙂
ApreciazăApreciază
Scrisul descarcă într-adevăr sufletul. Şi e bine. Foarte bine 🙂
ApreciazăApreciază
Vero (si Scorpio, ca te-am vazut si pe tine prin idee) nu ai poate oaspeti multi (depinde ce intelegeti prin multi) sau comentarii multe, dar de azi te-ai ales cu unul in plus, Dana pe numele meu, care cometez cand imi place ceva si duzina asta mi-a placut. Si casa ta, cum bine-ai spus este una solida, cu grinzi viguroase. Iar eu m-am simtit bine in ea. Multumesc. Mai vin. 🙂
ApreciazăApreciază
Bine-ai venit! Şi eşti binevenită oricând 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Duzina de cuvinte (1) Incatusarea lui Miriam « Insemnari …
Buna seara, Vero. Uite ca se mai intreaba si altii ca si mine!
Cand te-am citit am crezut ca de mine era vorba! 🙂
Nu atat lipsa comentariilor ma deranjaza si nici vizitele putine cat formalismul si un soi de indiferenta pe care o inghit greu , recunosc. 🙂
In atata vreme se pare ca nu am reusit sa ne si imprietenim sau cel putin sa ne pese unii de altii!
FB este un site de relatii intre cunoscuti in mare parte. Noi suntem anonimi si doar pasiunea pentru cuvinte ne leaga; insa dincolo de ele este si viata si viata s-a lasat adesea intrevazuta.
In fine, asta e lumea si nu ai ce-i face.
Mi-a placut iar conciziunea ta ca si ideea pe care ai dezvoltat-o printre 12 cuvinte! 🙂
Seara buna si merci pentru incurajare!
ApreciazăApreciază
ups! cred ca trebuie spus bunadimineata! 🙂
ApreciazăApreciază
Seară, dimineaţă, bună să fie! 🙂
Internetul, această aşa-zisă lume virtuală, e o lume stranie, mai ales pentru noi, cei care ne-am maturizat într-o societate a relaţiilor mult mai directe. Aici n-avem nici chip – dacă nu punem fotografii, nici nume – dacă folosim pseudonime. Probabil că asta ne face mai indiferenţi. Totul e ca un fel de interacţiune cu personajele dintr-o carte…
În plus, blogăritul cere timp: timp ca să scrii, timp ca să citeşti, timp ca să comentezi. Şi, de exemplu, eu, când intru în criză de timp, tai de pe listă mai întâi comentariile. Apoi vine cititul: ignor pe toată lumea, mă mulţumesc doar să scriu eu ce am scris. Iar când e groasă mă rup de tot, răspund numai dacă mi se adresează cineva direct.
Şi presupun că mai sunt şi alţii care procedează la fel ca mine…
ApreciazăApreciază
Tu esti minunata pentru ca desi esti amatoare de fantastic esti extrem de fireasca!
Sunt de acord cu tine. Cred ca ai dreptate cand spui ca ne este mai greu noua, celor care am apucat si alt tip de relatii interumane, sa luam comunicarea asta moderna „a la legere”!
Poate de aceea ma si intreb daca pot face fata acestui stil.
In fin…
ApreciazăApreciază
Eu cred că poţi. Simplu fapt că ţi-ai făcut un blog dovedeşte că te poţi adapta 🙂
ApreciazăApreciază
Pe mine subiectul ăsta mă oboseşte, zău! 🙂
ApreciazăApreciază
Nici pe mine nu mă încântă/pasionează, dar… n-am găsit altă rimă 😛 (Adică am găsit, dar numai după ce am comis-o pe asta 😛 (pornind de la „porţi” – verbul tău :))
ApreciazăApreciază
Asta e ca aia, duce măgaru’…nu ştie ce duceeee!
Poartă Alma Naheee…nu ştie ce poartăăăăă! 🙂
ApreciazăApreciază
Alma Nahe poartă o muză… în buzunar. Şi-o dă uneori în dar, fără să aibă habar! 🙂
ApreciazăApreciază
Eu scriu pentru că aşa mi s-a întâmplat. Nu mi-am dorit niciodată să fiu poetă. Nici nu-mi sună bine cuvântul acesta când face referire la mine. Blogul e cartea mea deschisă oricui crede că merite să-şi risiească din timp pe acolo.
Am citit răspunsul tău pentru Cita. Aşa procedez şi eu, uneori din lipsă de timp, alteori de oboseală. Şi am mustrări de conştiinţă, mă simt vinovată ca şi cum nu mi-aş fi respectat o promisiune.
ApreciazăApreciază
Ştiu cum e cu mustrările de conştiinţă… Dar, din păcate, timpul nu e elastic. Şi există lucruri care trebuie făcute neapărat . Pe celelalte le amânăm, le anulăm… Ceea ce implică, bineînţeles, compromisuri, sacrificii, suflete mai sensibile rănite… Eu cred că trebuie să ne înţelegem unii pe alţi, să nu cerem prea mult unii de la alţii şi să nu uităm că prietenia nu înseamnă neapărat un schimb zilnic/periodic de mesaje, comentarii şi aşa mai departe.
ApreciazăApreciază
Pingback: Duzina de cuvinte – Renovare | innerspacejournal
Pingback: Desenele străzii | Cioburi de chihlimbar
Pingback: psi-words – psiluneli: desenele străzii
Îmi plac aceste case! 🙂
ApreciazăApreciază
Mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Ce comparaţie frumoasă, chiar nu m-am gîndit la bloguri aşa, uite că am o perspectivă cu totul nouă şi asta pentru că îmi face plăcere să mă prezint în vizită din cînd în cînd 😀 Eu îmi închipui că blogul dvs. are şi flori, o grădină maaaaare şi vioaie care zumzăie de activitate 😀
ApreciazăApreciază
😀
Mă tem că e doar o grădină mare şi liniştită, unde dormitez, spunându-mi în fiecare azi că mâine grădina mea va zumzăi de activitate…
ApreciazăApreciază
Case de nuiele, zici?! Aa!… Mie Dacti nu mi-a făcut niciun fel de casă. La mine e un singur perete: spătarul canapelei. Practic, blogul meu e o casă cu un singur zid, îmbrăcat în cârpă, cu vedere la sufragerie, în special la calculator şi la televizor, că ştii că io-s dependent de televizor.
Cât despre postări sau posturi (cumplit cuvânt!)… io le zic însemnări.
Cu musafirii stau bine. Am musafiri puţini, da’ buni. Câteva doamne drăguţe (tu, inclusă 🙂 ) , câţiva domni tăcuţi şi un texan care intră călare pe cal în sufragerie, ca Domnul Mihai Viteazu, numai că din cu totul alte motive, nu de încoronare.
Am atât de puţini musafiri, încât, trebuie să recunosc, nu mă vizitează decât prietenii. Da’ zi tu, Vero: nu e mai plăcut aşa?
ApreciazăApreciază
Îţi mulţumesc că m-ai inclus, Nono! 🙂
Şi ai dreptate, e mai plăcut aşa. Ca în viaţa din afara Internetului – în vizită ne vin prietenii, oameni dragi care ne preţuiesc şi pe care-i preţuim 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Aiureli amestecate
Reblogged this on ropot de secunde….
ApreciazăApreciază