preluat de aici
E un motan de pripas. Un suflet de pripas, cuibărit în trupuşorul elastic, musculos, cu blană tigrată.
Doarme în mijlocul fotoliului – un covrig îmblănit, cu capul uşor dat pe spate. I se văd fundiţa albă de sub năsuc şi petecul la fel de alb de sub bărbie. Şi jumătate dintre mustăţile şi sprâncenele lungi, cele din partea dreaptă. Respiră liniştit, se simte în siguranţă. Nu-i pasă că afară e frig. Nu-i pasă că afară plouă.
L-am cules de pe stradă. I-am oferit un trai lipsit de griji şi de primejdii. Şi de libertate.
Oare ce ar fi preferat – dacă ar fi putut să aleagă? Viaţa de pisoi răsfăţat şi bine hrănit, închis între pereţii unui apartament de la etajul cinci? Sau pe aceea de motan vagabond, mai mereu înfometat, mai mereu cu ochi-n patru, dar liber să cutreiere pe străzile şi prin cotloanele oraşului?
Grişka pe pijama
Fotografia e de luna asta. Grişka îşi face în ultima vreme siesta pe pijamaua mea – de când am uitat-o într-o dimineaţă pe un fotoliu. De atunci i-o aştern acolo în fiecare dimineaţă 😀
Motanul Moto
Şi acum mă bucur că nu l-am lăsat pe stradă – şi că nu l-am dus la ţară. De când îl avem, la ţară au murit sau au dispărut şase sau şapte motani – care se bucurau de o libertate deplină, puteau pleca de-acasă oricând şi oriunde, şi li se deschidea uşa, să intre la adăpost, la orice oră din zi şi din noapte. Ultimul dispărut e Moto (pe care l-am plimbat o dată cu maşina fără să ştim). N-avea nici măcar trei ani şi tocmai se făcuse un cotoşman atât de frumos! 😦
Motanul Moto
Actualizare (15.03.2012):
Cotoşmanul Moto a reapărut – după ce a lipsit o săptămână. Bătut. A zăcut două zile şi şi-a revenit. Şi nu mai pleacă din ogradă – cel puţin deocamdată.
VERONICISME 
vero, e greu de ştiut ce ar fi ales. ar fi putut alege de fapt? când naomi mi-a intrat în casă, se salva de la moarte. când am adus-o pe maya- curând se va face un an, iată- era atât de sălbatică încât nici nu m-am gândit la cum va fi, nici nu am sperat să fie cum este.
pisicile de afară trăiesc însă mult mai puţin. asta pot să îţi spun. şi se lovesc mai des de răutatea oamenilor. 😦
în plus… hai, recunoaşte, cum ai mai fi avut spor la tradus, dacă nu şoptea grişka? 😀 cum ne-am fi întâlnit, dacă nu era el? 😳
ApreciazăApreciază
Da, ai dreptate, psi. Nu-mi pare rău că l-am luat, nu mi-a părut rău nicio clipă.
După ce am reuşit să-l scot din magazia aia îngustă al cărei proprietar se gândea să scape de el otrăvindu-l, oricum nu m-aş fi îndurat să-l abandonez pe trotuar. Şi a avut noroc că la socrii mei, la ţară, nu era atunci loc pentru el (aveau deja 5 motani), aşa că şi soţul meu a fost de acord să-l păstrăm în apartament (mai ales că l-am luat în vară şi eu oricum aveam de gând să-mi fac program redus la serviciu din toamnă, prin urmare n-a putut să spună, ca în alte dăţi, c-o să chinuim pisica lăsând-o prea mult singură în casă).
ApreciazăApreciază
Luati 2 pisici, si atunci nu vor sta singure in casa! Oricum pisica nu „se chinuie” ca sta singura, e un vanator solitar cu un potential de asociere extraordinar…
ApreciazăApreciază
Cel putin un mascul si o femela, din orice specie – isi vor purta de grija si unul altuia, si noua… Unde incape un catel (sau o catelusa), sigur incape si un exemplar din sexul opus (iar sterilizarea face minuni 😉 in cazul animalelor de companie).
ApreciazăApreciază
Dacă iau 2 pisici, tot nu le pot lăsa singure în apartament când plecăm în concediu; iar cu o pisică după mine pot sa plec, dar cu două e mult mai complicat, dacă nu chiar imposibil. Şi n-avem la cine le lăsa, n-are cine să se ocupa de ele în lipsa noastră.
Şi nu ştiu dacă Grişka se plictiseşte sau nu când e singur, dar e în stare să stea aproape o zi întreagă fără să mănânce şi fără să facă nimic la litieră.
ApreciazăApreciază
Pingback: Cuvinte din trecut – Ciob de autojustificare | Cioburi de chihlimbar
eu mă gândesc că dacă i-aş reda libertatea Jorei n-ar trăi niciun minut afară; de altfel, iese un pic pe balcon, doar vara, căci i-am făcut intrare specială prin uşa cu plasa de ţânţari; în rest nu cere afară deloc… nici în călduri nu vrea să intre, decât foarte rar. :))
cred că-şi refuză libertatea, fiindcă-i place la nebunie să fie stăpâna mea. 😉
ApreciazăApreciază
A, să le redăm libertatea acum, după ce s-au învăţat numai în casă, ar fi aproape un soi de crimă – după părerea mea. Cred că le-ar fi greu să se adapteze la lumea mare şi rea de afară şi ar avea foarte puţine şanse de supravieţuire.
ApreciazăApreciază
Pingback: Prea multă linişte… « Mustăţi lungi, gheare lungi
Vero, pisicile au viata scurta si violenta, asa a scris Stephen King. 🙂
Noi le-o prelungim si le-o facem frumoasa, asa ca e clar ca ele, daca ar alege, ar prefera sa fie alaturi de noi.
Iar Griska chiar a avut parte de tot ce a dorit: si apartament si calatorii la tara unde a prins soareci si a cunoscut alte pisici.
In libertate, pisicile traiesc mai mult decat motanii, stiu din experienta de 13 ani la tara… 🙂
ApreciazăApreciază
Grişka n-a prins decât doi şoareci… dar mai are timp 🙂
Şi da, am constatat şi eu că, la ţară, pisicile trăiesc mai mult decât motanii; sunt mai paşnice… şi nu pleacă prea departe de casă. Dispărutul Moto a fost zărit ultima dată de socrul meu pe o ulită aflată la vreo trei case distanţă, şi nu se îndrepta spre domiciliu…
ApreciazăApreciază
Sterilizarea face minuni in cazul motanilor – si Pisu Mare al meu venea mereu facut zdrente si in prag de septicemie, pana cand n-am mai rezistat si l-am sterilizat. De atunci n-am mai avut probleme cu el DELOC, si a devenit mult mai agreabil intrucat a inceput sa se joace (!), este extrem de curat (ceea ce inainte nu era cazul…) si mult, mult mai iubitor (inclusiv cu pisicutele…) .
ApreciazăApreciază
N-are cine să se ocupe de sterilizarea pisicilor de la ţară. Veterinarul din sat nu tratează pisici, socrii mei sunt prea bătrâni ca să le ducă la oraş şi nici n-au bani pt. doctor, iar noi suntem prea departe de ei şi prea ocupaţi.
ApreciazăApreciază