Între lumi

continuarea povestirii „Aproape Îngeri”, de Sergiu Someşan
Marele Premiu la CONCURSUL LITERAR SF&F  „Pozitronic – in memoriam Costin Panã” 2005 

În felul ei, Heather îi iubise pe toţi trei. Şi pe Danny, şi pe Jeff, şi pe Jessica.

Danny era un copil deosebit. Asta pentru că avea o boală extrem de rară, sindromul … În fine, cine dracu’ putea ţine minte un nume ca ăla? Dar s-ar fi străduit să-l memoreze, dacă aşa şi-ar fi putut salva ţâncul diform, care zbiera tot timpul – şi care era condamnat să crape înainte de a împlini anul.

Au sfătuit-o să-l lase în spital, să-şi vadă de viaţa ei, să-şi omoare timpul care o despărţea de moartea lui străduindu-se să rămână iar însărcinată. Şi i-au garantat că nu exista câtuşi de puţin riscul ca şi al doilea copil să aibă aceeaşi soartă. Toţi i-au spus acelaşi lucru, toate somităţile care i-au consultat, pe Jeff, pe ea şi pe Danny. I-au studiat pe rând, aproape bătându-se pentru ei, aproape smulgându-i unul din cabinetul altuia, i-au examinat cu meticulozitate, ca pe nişte specimene întrutotul bizare cu care un noroc chior îi fericise pe neaşteptate. Şi le-au oferit, numai şi numai ca să lase în ghearele lor cadavrul puştiului, o sumă care le-a tăiat răsuflarea.

Jeff a semnat imediat hârtiile pe care li le-au vârât sub nas. Ea a spus „nu, nu acum, ce dracu’, n-a murit încă” şi, seara, acasă, Jeff, mai drogat ca niciodată, a bătut-o pentru asta. A fost ultima lor seară. În următoarea el nu s-a mai întors şi ea şi-a petrecut noaptea în fotoliu, cu Jessica în poală, pitrocind tot felul de gânduri, unul mai negru decât altul.

Se luminase de mult când a auzit soneria. S-a ridicat, amorţită, şi s-a dus către uşă fără grabă, spunându-şi „poate e el, poate şi-a pierdut cheia”.

Dar era Matt. Privea mai saşiu ca de obicei şi puţea mai tare a băutură. A rachiu de ienupăr. Rachiul pe care i-l trimitea frate-său, singurul lui frate care nu avea cazier, ci doar o slujbă de impiegat pe undeva, prin creierii munţilor.

– N-ai nimerit-o, i-a spus. Jeff nu-i acasă.

– Ştiu, a mormăit, fără s-o scape din ochi pe Jessica, care se lăfăia pe covor, destul de aproape de uşă. Şi i-a întins lui Heather un ziar mototolit, arătându-i un articol încercuit, la repezeală, cu un marker portocaliu.

Ea s-a rezemat de tocul uşii, a potolit, la fel de greu, literele care-i jucau înaintea ochilor şi bătăile propriei ei inimi şi a reuşit să citească cele câteva rânduri:

„Ieri după-amiază a avut loc o tentativă de jaf armat la banca… Cu numai câteva minute înainte de închidere, la unul din ghişeele băncii s-au prezentat doi indivizi care, atunci când le-a venit rândul, au scos pistoalele şi au cerut toate încasările zilei. În timp ce casiera le pregătea banii, unul dintre gardienii băncii, culcat pe jos de jefuitori, a profitat de neatenţia celor doi, a scos un pistol şi i-a împuşcat mortal. Mai multe amănunte şi un interviu în exclusivitate cu gardianul, grav rănit în schimbul de focuri, în ediţia de mâine, dacă starea lui de sănătate ne-o va permite.”

L-a privit pe Matt cu ură.

– Nu pricep. Era rândul lui Jeff să aştepte în maşină. Tu şi Dick trebuia să intraţi în bancă!

– El a insistat să facem schimb. Era pus pe harţă…. Ce vrei, aşa a fost să fie… Dar au apucat să-l ciuruiască pe ticălosul ăla! Jim Warren îi zice. O bestie! Doar ei n-ar fi omorât pe nimeni… Da’ nici el nu scapă!

– Bine, i-a spus, simţindu-se ciudat de liniştită. Apoi i-a vârât ziarul sub braţ şi i-a trântit uşa în nas.

A rămas proptită de toc, cu ochii în gol, gândindu-se doar că ar fi trebuit să plângă, mirându-se doar pentru că nu putea să plângă.

S-a dezmeticit abia când a simţit atingerea rece a Jessicăi, care se freca de glezna ei goală.

A ridicat-o, a privit-o în ochi şi, unduindu-şi glasul, a susurat cele treizeci şi unu de cuvinte învăţate de la bunică-sa. Nu le cunoştea sensul, aşa cum nu li-l cunoscuse nici cea care i le lăsase drept unică moştenire, dar era în stare să şi le amintească oricând – şi ele nu dădeau greş niciodată.

– Eu sunt stăpâna, a adăugat, răsucind şerpoaica căzută în letargie ca pe o banală curea şi îndesând-o în compartimentul special al unei poşete încăpătoare, pline cu nimicuri învălmăşite.

Pe urmă s-a îmbrăcat cu cea mai bună dintre rochiile ei decente, s-a pieptănat cu grijă, a ezitat câteva secunde, cu mâna întinsă către trusa cu farduri, şi-a spus, „nu, nu, ce naiba, sunt în doliu”, şi-a luat poşeta şi a ieşit – grăbită, preocupată, fără să se mai ostenească să încuie uşa.

A găsit un taxi aproape imediat, l-a zorit pe şofer tot timpul şi i-a lăsat un bacşiş regesc. Erau ultimii ei bani, dar… „ce naiba, banii n-au încă înviat pe nimeni…”

… citiţi continuarea aici

Un răspuns la Între lumi

  1. Pingback: competitie anuala de blogging | Interviu cu Ana-Veronica Mircea, autoarea blogului “Ropot de secunde”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.