Linia vieţii

PROLOG
PRIVIND ÎN OGLINDĂ 

În anul acela, omul Moniei s-a prăpădit. De bătrâneţe. Ea şi copiii – ce copii, oameni în toată firea! – l-au jelit şi l-au îngropat după datină. Pe urmă, rămasă doar cu mâţa în casa deodată prea mare, nu a prins nici să plângă, nici să deretice în urma megieşilor – care, la parastas, o tânguiseră, mâncaseră, băuseră, se îmbătaseră, se ocărâseră şi unii chiar se încăieraseră, după cum le era năravul -, ci s-a dus întins la oglinda aninată de-a stânga patului unde dormise atât amar de ani cu – Dumnezeu să-l ierte! – răposatul.

Mai întâi a şters-o bine de praf – cu aceeaşi evlavie cu care, de două ori pe săptămână, ştergea icoana Maicii Preacurate – apoi s-a apucat să se holbeze într-însa tot schimbându-şi locul, de parcă ar fi fost musai să desluşească fiecare ungher al odăii de dincolo de suprafaţa lucioasă. Abia într-un târziu s-a privit pe sine însăşi, şi-a azvârlit broboada cernită, şi-a dus mâna la cosiţele albite şi subţiratice, la ochii istoviţi, şi-a atins, rând pe rând, ca şi cum ar fi vrut să le numere, toate creţurile chipului de pe care anii goniseră orice urmă de frumuseţe, şi a întrebat, parcă adresându-se babei din oglindă:

– Oare e timpul… ?

Şi nu i-a răspuns nimeni.

& & &

În anul care a urmat, cel mai vârstnic dintre feciorii Angeliei s-a statornicit în lumea drepţilor, alături de tătâne-său, care-şi dăduse ultima suflare cu – să fi tot fost! – o jumătate de veac înainte. Tot târgul l-a plâns, căci fusese – mare minune! – primar destoinic şi cinstit, şi, în prima seară de priveghi, casa s-a umplut de oameni. Bătrâna Angelia a avut câte un cuvânt de mulţumire pentru fiecare, apoi, când au început să vorbească de-a a valma şi să îndruge verzi şi uscate, s-a furişat de lângă căpătâiul mortului, s-a închis în iatacul ei şi a înţepenit în faţa oglinzii aninate de-a dreapta patului, pe care o slujnică o lustruise bombănind, nedumerită de o atât de necuvenită poruncă. A stat aşa multă vreme, parcă minunându-se de ce vedea, ca şi cum n-ar mai fi privit niciodată în apele oglinzii din acel unghi anume. Pe urmă a oftat, pipăindu-şi cocul alb, clădit din păr puţin, cu măiestrie, şi-a cercetat ochii – de mult văduviţi de strălucire – şi şi-a întins, zadarnic, pliurile mărunte şi dese ale feţei, zâmbindu-i răutăcios babei din oglindă, pe care a întrebat-o, sastisită:

– Oare e timpul… ?

Şi nu i-a răspuns nimeni.

& & &

 În al treilea an, când, după ce a simţit timpul târându-se, dezlânat, de la un ţipăt către altul, una din strănepoatele ei şi-a adus pe lume primul prunc, Monia s-a pomenit stră-străbunică. Taman când amurgea – şi o boare lenevoasă mâna mireasma dulceagă a florilor de tei spre zarea împurpurată. Pasămite, soarele privea înapoi – şi asta a făcut şi Monia, purtându-şi gândurile pe firul zilelor – parcă prea multe – pe care le trăise. Apoi s-a dus acasă într-un suflet, a dat afară mâţa şi s-a repezit la oglindă.

…

În acelaşi ceas, Angelia s-a uitat în urmă. A întors capul după moşneagul care tocmai trecuse pe lângă ea fără s-o recunoască – aproape atingând-o cu haina lui ponosită. Era gârbov, pleşuv, cu gura strâmbă şi îşi târşâia picioarele răsuflând uite şi horcăit, ca un animal dovedit de povară. Dar era Gherasim, odinioară cel mai vestit tâlhar din ţinut! Gherasim, odinioară cel mai îndrăgit dintre ibovnicii care o ajutaseră să îşi îndure văduvia! Angelia şi-a şters o lacrimă şi s-a silit să îşi grăbească pasul – către casă şi către oglindă.

…

Înfrigurată, Monia şi-a înfipt ochii în oglinda pe care o ştersese în pripă cu mâneca ei largă. Şi un zâmbet i-a întinerit chipul. Pentru că odaia pe care o privea nu mai era cea din care privea!

– În sfârşit! s-a bucurat. E timpul, nu-i aşa?

– Aşa e! i-a răspuns, gâfâind, femeia din oglindă, care ar fi fost, leită, Monia – dacă n-ar fi avut straie de orăşeancă şi pletele împuţinate strânse-n coc, pesemne cu acea migală care poate face timpul să nu mai pară de prisos.

va urma… cândva…