Învingătorul

Îmi amintesc când şi cum a început totul.

Era cea mai scurtă zi a anului, o zi de decembrie, mohorâtă, cu ceaţa zăbovind, nestingherită, deasupra caldarâmului murdar pe care supravieţuiau rămăşiţele răzleţe ale pospaiului de omăt căzut cu două zile înainte.

Era şi prima zi a primului meu concediu. Aveam o slujbă foarte bine plătită la o firmă din Bucureşti. O alesesem din cele opt care mi se oferiseră, nu pentru că aş fi fost cu mult mai capabil decât alţii, ci fiindcă eram fratele lui Marcel Oprea. Al renumitului preşedinte de comitet judeţean Marcel Oprea, sau, altfel spus, adică mai pe placul presei, al baronului Marcel Oprea.

Fireşte, aş fi putut să-mi fac propria mea firmă, dar preferam să capăt experienţă lucrând doi, trei ani pentru alţii, ca să mă pot descurca, apoi, chiar şi dacă frate-meu ar fi căzut în dizgraţie, sau dacă, peste doi ani, partidul lui ar fi pierdut alegerile.

Dar, până una-alta, Marcel era cât se poate de bine proptit în graţiile puterii, era plin de bani şi de relaţii. Şi avea o vilă super, plasată în zona rezidenţială a capitalei judeţului natal. O vilă pe care nu o împărţea decât cu Adela, sora noastră mai mică, şi cu tuşa Nela, o rudă îndepărtată, de a cărei existenţă nu avusesem habar înainte ca ea să ne bată la poartă, şi care ne ţinea loc de bucătăreasă.

Adela era studentă în anul II la Filologie, dar nu în vreun centru universitar cu tradiţie. Frate-meu prefera s-o ştie acolo, la facultatea de pe fieful lui, ca s-o aibă „sub ochi” tot timpul. Era, cu noi doi, mai protector şi mai sever decât un tată, fiindcă, de zece ani, de când ne muriseră într‑un accident amândoi părinţii, el ne era şi tată, şi mamă. Am bănuit, atunci, că tot de asta insistase ca eu să-mi petrec acasă primul concediu, aşa cum îmi petrecusem şi toate vacanţele. Acum bănuiesc cu totul altceva!

Dar toate la timpul lor, aşa că revin la ziua aceea, în ai cărei zori am sosit acasă. Călătorisem noaptea, pentru că îmi plăcea să conduc pe întuneric. Să conduc eu însumi, să fiu singur în maşină, să o simt ca pe o extensie a organismului meu, să am iluzia că sunt un cyborg invincibil…

Totuşi, îmi ofeream rar plăcerea asta, pentru că frate-meu insistase să-mi angajez un şofer şi un bodyguard, şi eu o făcusem. N-avea rost să-l supăr, mai ales că îl plătea pe amândoi din banii lui, aşa cum tot din banii lui îmi cumpărase, încă din primul meu an de studenţie, un apartament cu două camere. Un apartament luxos, plasat la al doilea etaj al celui mai nou bloc construit în centrul Bucureştiului.

Desigur, frate-meu s-ar fi supărat şi dacă ar fi aflat că nu apelasem nici la serviciile lui Vasile, şoferul, nici la ale lui Cornel, bodyguard-ul. Aşa că nu m-am dus direct acasă. M-am oprit mai întâi în faţa gării, unde cei doi mă aşteptau de vreun sfert de oră. Veniseră cu trenul; le cumpărasem, de data asta din banii mei, bilete la clasa întâi.

Când m-au văzut, li s-au luminat feţele. Cred că îmi purtaseră grija; nu de alta, dar, dacă aş fi păţit ceva, Marcel ar fi ştiut cum să-i facă să-şi blesteme zilele!

– Să trăiţi, domnu’ Radu! m-au salutat, aproape în cor. Apoi s-au repezit, care mai de care, să mă ajute să mă transfer de pe locul şoferului pe cel destinat patronului. Şi aşa, tologit pe bancheta din spate a Mercedes-ului, am privit, relaxat, ghirlandele luminoase ce împodobeau bulevardul, fără a mă putea împiedica să cuget că fastul lor multicolor contrasta, aproape dureros, cu degringolada pestriţă a gunoaielor ce tiveau trotuarele şi, mai ales, cu sărăcia oamenilor ce forfoteau deja, grăbiţi să înceapă o nouă zi de muncă istovitoare şi prost plătită.

Dar n-am avut prea mult timp pentru astfel de meditaţii amare. După nici zece minute, Vasile a oprit maşina în faţa porţii noastre, exact în momentul în care Adela ieşea în întâmpinarea mea, cu braţele deschise. Mă simţise, ca de obicei! Legătura noastră telepatică nu prea dădea rateuri, şi funcţiona cu atât mai bine cu cât distanţa care ne despărţea era mai mică.

Dar nu m-a întâmpinat numai Adela. Împingându-şi taraba-cărucior plină cu crengi de brad şi cu vâsc, Adabella, ţiganca cu păr de foc, cea mai vestită florăreasă din oraş, a răsărit de după colţul străzii, s-a oprit o dată cu Mercedes-ul şi, toată numai zâmbet, m-a îmbiat, cu voce joasă şi caldă:

– Ia un mănunchi de vâsc, frumosule! E ieftin! Şi aduce noroc!

Am coborât din maşină, am sărutat-o pe Adela şi m-am grăbit să cumpăr vâscul. În oraş se spunea că aduce ghinion s-o refuzi de Adabella, mai ales în preajma sărbătorilor, iar eu, cu trei ani în urmă, chiar o păţisem. Era tot în preajma Crăciunului, şi, la nici un sfert de oră după ce îi ignorasem oferta, căzusem pe gheaţă şi-mi rupsesem piciorul.

În timp ce ţiganca îmi dădea restul, i-am privit chipul frumos şi am observat, cu stupoare, că cele două minuscule aluniţe de sub ochiul ei drept erau acum sub stângul!

– Ţi-ai făcut operaţie estetică, Adabella? De ieri până azi?

Citindu-mi gândul, Adela pusese întrebarea în locul meu, şi eu m-am înfricoşat simţind spaima ei nebună.

– Ce tot spui, frumoaso? s-a mirat ţiganca. Îţi baţi joc de mine?

– Aluniţele, am mormăit eu. Nu erau acolo!

– Chiar aşa! a exclamat Costel, care, fiind localnic, nu bucureştean, ca Vasile, o ştia pe Adabella de când era de-o şchioapă. Parcă ţi-aş vedea mutra în oglindă! Ce-ai făcut, de ce le-ai schimbat?

– Cum ai făcut, de ieri până astăzi? a întrebat din nou Adela, lipindu-se de mine, din ce în ce mai speriată – şi am realizat că ceea pe ce o înfricoşa peste măsură era un nou sens, necunoscut mie, pe care ea i-l dădea cuvântului „oglindă”.

Ţiganca şi-a făcut cruce.

– Doamne fereşte! Ce-aveţi cu aluniţele mele? Sunt unde-au fost dintotdeauna! Eu am venit încoace ca să mă-ntâlnesc cu dom’ Oprea, nu ca să vă distraţi pe seama mea!

– Ce facee?! am  tresărit. Ai venit ca să te-ntâlneşti cu mine?!

Ea a izbucnit în râs.

– Ei, cu mata! Cu dom’ Marcel Oprea, cu fratele matale! Nu-i el ăl mai tare din judeţ? E, şi dacă e, şi dacă m-a chemat, am venit! Am venit cu grabă şi cu emoţie. Ia uite, frumosule, cum îmi bate inima de tare! a adăugat, sclifosindu-se, şi, brusc, mi-a înşfăcat mâna şi mi-a pus-o sub sânul ei drept.

Mai întâi mi-am simţit sângele urcându-mi în obraji. Cum altfel, când frumoasa Adabella era, de mulţi ani, personajul principal al viselor mele erotice? Dar, imediat, un sloi de gheaţă mi-a alunecat pe şira spinării şi cred că am pălit într-o fracţiune de secundă. Cum altfel, când inima ţigăncii zvâcnea acolo, în partea ei dreaptă?

Buimăcit, i-am transmis, fără să vreau, nedumerirea mea Adelei, şi ea s-a prăbuşit, imediat, în braţele lui Costel.

– A leşinat! s-a speriat el. Repede, să mergem în casă!

Am dat cu toţii buzna în sufragerie. Costel a întins-o pe Adela pe canapea, apoi a luat-o spre bucătărie, strigând-o disperat pe tuşa Nela, iar Vasile s-a repezit disperat la telefon turuind, cu o privire plină de scuze :

– Mi s-a descărcat mobilul, sun de aici Salvarea…

În aceeaşi clipă a apărut şi Marcel, în halat şi papuci, s-a dus întins la Vasile şi i-a smuls receptorul din mână.

– Eşti tâmpit? Vrei să scrie în toate ziarele de mâine ca sora lui Marcel Oprea are nu ştiu ce boală rară şi bizară?

– Ba n-are nimic, a intervenit Adabella, dând să pună mâna pe fruntea soră‑mii. Ia, hachiţe de fată mare! Îi descânt, şi-i trece…

– Tu?! Să nu te pună dracu’ s-o atingi! am strigat, înşfăcând-o pe ţigancă de umeri şi îndepărtând-o de Adela.

– Da’ tu ce-ai, mă? Ce te-a apucat? s-a zborşit Marcel. Ai luat-o razna! Normal, dacă-n loc să dormi umbli noaptea, ca huhurezii!

– A dormit, a dormit tot drumu’, s-a grăbit Vasile să mintă pentru mine, sau, mai degrabă, pentru el. Probabil se temea că, nervos fiind, aveam să dau pe faţă mica noastră înşelătorie.

Dar nu la aşa ceva îmi stătea mie gândul. Am zgâlţâit-o pe Adabella şi am împins-o spre Marcel.

– Din cauza ei a leşinat Adela! am mârâit. E ceva necurat cu muierea asta! I s‑au mutat  aluniţele de pe un obraz pe altul şi are inima-n dreapta!

– Nu-i nimic necurat, maică! a zis tuşa Nela, care tocmai intrase gâfâind. Era grasă, şi venise într-un suflet, cu un pahar mare, plin ochi cu apă, în mâna dreaptă. Vă uitaţi, toţi, prea mult, la filme de celea cu ducă-se pe pustii – şi cu sânge! E doar o ţigancă neruşinată, care trăieşte cu frate-tău, şi nimeni, în afară de mine, nu îndrăzneşte să-l mustre! Că a ajuns om mare, şi ar trebui să fie cu băgare de seamă, nu să-şi tot facă, în fel şi chip, numele de ocară! Că de-aia a leşinat şi fătuca asta! I-o fi ajungând şi ei câte lucruri spurcate a văzut în casa asta frumoasă!

– Babă nebună! a mormăit Marcel, apoi i-a fulgerat cu privirea pe Vasile şi pe Cornel, care încremeniseră, cu ochii căscaţi şi cu gurile întredeschise, unul lângă telefon şi celălalt în pragul uşii. Şi voi, ce vă beliţi ochii?! N-aveţi treabă? Ori vă plătesc ca să-mi lăsaţi poarta vraişte şi maşina lui Radu-n stradă?

Cei doi au şters-o fără o vorbă, spăsiţi şi pleoştiţi. Tuşa Nela i-a privit pe ei cu scârbă, ca pe nişte gândaci de bucătărie, iar pe mine şi pe Marcel – cu milă. Pe Adabella a părut să nici n-o vadă. Pe urmă s-a aplecat asupra Adelei, i-a şters o pereche de palme şi i-a aruncat apa din pahar drept în faţă.

Soră-mea a deschis imediat ochii, s-a scuturat ca o mâţă udă, a privit speriată în jur şi, când a dat cu ochii de Adabella, a ţipat scurt, apoi a bâiguit:

– Aladelba… Allebada… Abaldela… Adabella…

Erau vorbe fără noimă, dar, dincolo de ele, am desluşit gânduri şi amintiri confuze şi imagini neclare, crâmpeie de vis suprapuse, învălmăşite…

Tuşa Nela s-a închinat.

– Vorbeşti în dodii, maică, Doamne păzeşte!

– Ba nu, tuşă, a şoptit Adela. Uită-te la ţigancă, uită-te la aluniţele alea…

Bătrâna s-a întors şi a privit-o pe Adabella mai întâi chiorâş, pe deasupra ochelarilor, apoi prin ei, cu luare-aminte – după ce şi i-a potrivit mai bine pe nas, apăsându-i cu două degete.

– Maică, a exclamat apoi, ce sulimanuri s-au inventat în ziua de azi! Dacă nu le-aş fi văzut ieri, în dreapta, aş fi băgat mâna-n foc că aluniţele ăstelea din stânga îs adevărate, nu măsluite! Şi ce bine le-a acoperit pe celelalte! Să juri că nu-s acolo!

„Sulimanuri?!” m-am gândit. Atâta zarvă pentru nişte farduri? Adică ţiganca se ţinea de farse? Posibil… Atunci, de unde spaima nebună a Adelei, pentru care arta machiajului nu avea taine? Oare javra de Adabella îi făcuse farmece? Hm! Trei sferturi din oraş n-ar fi stat pe gânduri înainte de a răspunde afirmativ la întrebarea asta… Dar de ce? Ce urmărea ţiganca? Şi de ce avea inima-n dreapta? Să fi fost o simplă anomalie despre care încă nu se lăţise vestea?

„Nu! Nu! Nu!” m-au contrazis, disperate, gândurile Adelei.

– Gata! s-a răstit Marcel. Ajunge cu circul! Tuşă, du-o mata pe Adela în camera ei, să stea puţin întinsă, să-şi vină-n fire… Şi să-i fugă şi gărgăunii! Ţie, Radule, îţi arăt eu noua ta cameră. Iar tu, Adabella, aşteaptă-mă aici, că vin îndată.

– Noua mea cameră?! m-am mirat. Cum adică?

El m-a luat de deasupra cotului şi m-a împins spre uşă. Şi eu m-am lăsat dus. Am început să urc scara interioară cu gândurile împrăştiate şi, mai ales, răvăşite de spaima pe care Adela continua să o trimită, în valuri, către mine…

va urma… cândva…