Îmbină şi stăpâneşte

Parcul Tinereţii nu e un banal dom climatizat; e un tărâm al pajiştilor, crângurilor, izvoarelor  şi havuzurilor, o mostră de rai adăpostită sub o imensă cupolă semisferică, creată de cel mai puternic generator de câmp izolant din oraş. E refugiul în care, de obicei, Alex se simte liniştit şi in siguranţă, fiindcă vagabonzii, cerşetorii şi hoţii, ca şi ţâncii plângăcioşi şi bătrânii decrepiţi nu au nici cea mai mică şansă de a pătrunde înăuntru.

Numai că, din nefericire, Parcul Tinereţii poate fi închiriat. Închiriat pentru petreceri. Şi, când e obosit, Alex detestă mai mult ca oricând muzica de petrecere; în sinea lui, o defineşte drept o aberaţie agresivă, ce se împlântă în creieri, odată cu toate poftele pe care le stârneşte: pofta de dans, pofta de drog, pofta de femeie… De fapt, când e obosit, Alex detestă petrecerile; preferă să fie singur cu pofta lui de somn!

„E anormal, mai ales la vârsta ta!”

Aşa sună concluzia psihiatrului la care îşi permite luxul să se ducă o dată pe lună. Alex are impresia că îl aude chiar în clipa asta, perorând, ca întotdeauna, grav şi fonfăit: „Prea mult somn, izolare excesivă… Înţeleg că buzunarul nu te lasă să vii aici atât de des cum ar trebui, dar nu înţeleg de ce nu te străduieşti să te tratezi singur! E simplu, e gratis, e plăcut! Trebuie doar să-ţi faci câţi mai mulţi prieteni – nu prieteni la cataramă, prieteni de chef – şi să nu refuzi niciodată când unul dintre ei te invită la o petrecere!”

Să nu refuzi niciodată! Aida-de! Nici toate ale doctorului, nici toate ale popii! Aşa că Alex obişnuieşte să refuze cu sufletul împăcat, dar nu întotdeauna; doar în cinci cazuri din şase!

Numai că de data asta n-a putut refuza. Cum s-o refuze pe Imelda? Pe unica lui soră?! A venit în parc printre primii, împreună cu Paul, singurul lui prieten la cataramă. Fiindcă e convins că ar fi frânt inima Imeldei dacă ar fi lipsit tocmai acum, când ea îşi sărbătoreşte a douăzeci şi doua aniversare, mai ales că e pentru prima dată când ea însăşi plăteşte petrecerea, din bursa de merit pe care a câştigat-o de curând. Din indecent de generoasa bursă de merit a studenţilor la Îmbinologie!

„Mda, asta da bursă!… Şi totuşi… Decât bogat şi îmbinolog, mai bine lipsă!”, cugetă Alex, nici el nu mai ştie pentru a câta oară. Pentru că nu-i plac îmbinologii. „De fapt, cui îi plac îmbinologii? Cui îi plac ciudaţii? Şi Imelda devine din ce în ce mai ciudată…” Pentru că li se impune să fie ciudaţi, să nu se împrietenească unul cu altul, să se folosească doar unul de altul… Din toată gloata din parc, Imelda e singura îmbinoloagă… Nu şi-a invitat colegii de la Institut, ar fi fost sancţionată dacă ar fi făcut-o. Şi-a chemat doar foşti colegi de liceu, prietenii din copilărie, rudele – toţi având libertatea de a-şi aduce prietenii şi prietenii prietenilor, cu condiţia ca niciunul dintre ei să nu fie îmbinolog, fiindcă nici n-ar fi putut pătrunde, paznicii parcului, care i-au legitimat pe toţi, nu i-ar fi permis-o….

„Îmbinologii sunt o şleahtă bizară, cu reguli şi mai bizare… O şleahtă afundată în mister, în care Imelda, din păcate, se simte bine…”

Din ce în ce mai prost dispus, Alex oftează. Oftează de două ori, cu năduf,

– Tu oftezi? bombăne Paul, punând paharul uriaş, pe care l-a golit pe îndelete şi în tăcere, pe una din tăvile telecomandate ce plutesc printre artificii. Tu, care eşti doar fratele Imeldei?! Eu trebuie să oftez! Eu îi sunt, ăăă…, mă rog, i-am fost, doi ani, ibovnic. I‑bov‑nic! De la ea am învăţat cuvântul ăsta. Cuvântul ăsta care îi plăcea fiindcă, zice ea, atunci era în faza romantică, pe care, zice ea, tocmai a depăşit-o cu succes! Acum, zice ea, nu mai putem fi decât parteneri ocazionali, adică nu mai facem dragoste, zice ea, facem sex, din când în când… Fără sentimentalisme şi fără obligaţii, zice ea… Adică, zice ea, fără atavisme! Şi tu zici că ai venit aici ca să nu-i frângi inima, ca să nu-i însângerezi sufletul… Gogomanule! Ascultă‑mă pe mine, Imelda a fost tratată ca orice viitor îmbinolog: i s-au montat creier electronic şi inimă mecanică, după care i s-a transferat sufletul într-un gândac pe care l-a strivit ea însăşi, cu cea mai firească detaşare…

Sugrumându-şi un al treilea oftat, Alex încearcă să-i adreseze lui Paul un zâmbet înţelegător, dar nu reuşeşte decât să-şi schimonosească faţa, deja pocită de nesomn, într‑o grimasă care-i trădează agasarea. Cum altfel, când aerul e îmbâcsit de miresme ba de tavernă ieftină, ba de restaurant de lux, amalgamate cu izul de borhot al aburilor beţiei unei gloate zbânţuite şi zgomotoase? Cum altfel, când hologramele tuturor artificiilor din lume năboiesc în juru-i, învârtejindu-se în ritmul muzicii demente care, lovindu-se de cupola invizibilă, zămisleşte reverberaţii acute, parcă anume spre a-l chinui, ferfeniţindu-i timpanele? Cum altfel, când mârâiala înveninată a lui Paul se detaşează din fundalul de coşmar ca un ghimpe ce zgârie adânc fiecare circumvoluţiune a creierului lui torturat?

– Gogoman eşti tu! se pomeneşte rostind, în locul vorbelor consolatoare care i‑au pierit brusc de pe limbă. Ce cauţi aici, dacă Imelda a stricat sublima voastră relaţie romantică? De ce ai acceptat invitaţia unei femei fără suflet? Ca să-mi sufli mie-n ceafă şi ca să-mi răzuieşti auzul cu refrenul „zice ea”, pe care tocmai ai învăţat să-l hârâi din două‑n două cuvinte?

– Nu te enerva, omule! râde Paul, bătându-l prieteneşte pe umăr. Doar ştii că am venit pentru vin! Numai la chefurile îmbinologilor, fie ei şi numai studenţi, găseşti această licoare a zeilor care e vinul lui Manase! Cică e vin din altă lume! Fiindcă îmbinologii – ascultă-mă pe mine, mulţi au început să creadă asta! – îmbină nici mai mult nici mai puţin decât… lumile paralele! Plus trecutul, prezentul şi viitorul! Cu alte cuvinte, dobitocii compactează universul, amorsează o implozie! O să crăpăm cu toţii, şi noi şi ei, cu deosebirea că, în clipa morţii, ei vor căpăta confirmarea teoriilor în umbra cărora şi-au trăit viaţa!

– Nu ştiu de unde îşi aduce Manase vinul, şi, ca orice om normal, nu ştiu nici ce îmbină îmbinologii. Nu ştiu nici măcar dacă îmbină ceva! Dar ştiu – şi Alex oftează din rărunchi – că tu eşti beat criţă. Eşti beat cum n-ai fost niciodată. Altfel n-ai debita astfel de inepţii, n-ai răspândi, în gura mare, cele mai idioate zvonuri pe care le-am auzit vreodată!  Asta-mi lipsea acum, un beţiv pe cap… Pe capul ăsta care, oricum, o să-mi plesnească…, mai mormăie, pentru sine, întrebându-se cum ar putea da bir cu fugiţii în mod elegant, fără să-şi supere sora şi fără să-l care după el pe Paul.

Iar Paul nici măcar nu-l ascultă. Fiindcă tocmai a zărit-o pe Imelda, care, aureolată de falsele artificii, se îndreaptă spre ei, făcând cu abilitate slalom printre dansatori şi trăgând de mână o femeiuşcă durdulie, cu zâmbet tâmp şi priviri absente.

– La mulţi ani! La mulţi ani! zbiară Paul. Bei ceva cu mine? Aşa, ca de ziua ta, … partenero! Fiindcă acum e o… ocazie… deosebită, nu-i aşa?

– Nu beau nimic, îl repede Imelda. Nu cu tine, care ţi-ai făcut deja plinul şi urli ca un mârlan gelos.

– Ce spui?! se  strâmbă Paul.

Imelda surâde şi îşi îndulceşte vocea.

– Spun, adică… te rog să-mi faci un serviciu. Ţine-i companie prietenei mele – şi ea şi-a făcut plinul! – cât schimb eu câteva vorbe cu Alex.

– Sigur…, sigur… Sigur că da, ce nu fac eu pentru tine!… Fac orice pentru femeia care a zdrobit gândacul ce-i purta sufletul…

– Poftim?

– Nimic…, vorbe de beţiv… Cum ziceai că o cheamă?

– Hope. Hope, ei sunt Paul şi Alex, adaugă Imelda, scuturând braţul celeilalte, care începe să chicotească, brusc amuzată de ceea ce se pare că numai ea poate vedea, privind prin trupul lui Paul.

– Ce se întâmplă, Alex? întreabă Imelda, trăgându-şi fratele deoparte. Nu-mi place cum arăţi în seara asta…

– Sunt doar obosit. N-am dormit două nopţi, fiindcă eu şi Paul ne-am predat, astăzi dimineaţă, proiectul de absolvire. Virusul translator – ultima generaţie, cel infailibil. Ni l-am şi inoculat, acum două luni, ca să dovedim că nu are absolut nici un efect secundar. Ce mai, o chestie deşteaptă. Singurul meu regret e că nu o să aflu niciodată de ce a comandat aşa ceva Institutul vostru…

– Ei, ce faci? râde Imelda. Încerci să mă tragi de limbă? Te-ai molipsit de la Paul? Doar nu vrei să-mi sfârşesc cariera înainte de a mi-o începe!

Cariera ei! Alex îşi aminteşte că a început să vorbească despre ea, cu mândrie, încă din clasa întâi, de când a fost selectată de reprezentaţii Institutului de Îmbinologie, care se înfiinţase, fără vâlvă, cu vreo şapte ani înainte.

– Eşti obosit, continuă ea, după o pauză în care a înghiţit în sec, de două ori, cu greutate. Du-te acasă, e mai bine pentru tine. Şi ia-o şi pe Hope, fiindcă… e mai bine pentru mine.

„Ia te uită!” se miră Alex. „Cu ce umblă soră-mea! N-aş fi crezut…”

– S-o iau la mine acasă?! Nu, zău că nu-mi place… E prea grasă… Şi nu pricep cu ce te-ar ajuta asta pe tine!

Imelda râde iar, încurcată.

– O, nu! La ce te-ai gândit! Vreau doar să o iei de aici, înţelegi? De fapt, e o… androidă pe care o folosim, pentru nişte experimente… Bineînţeles, ea nu ştie nici ce e, nici ce rol are. Crede că e fiica lui David Mayall, că e şi ea studentă, colegă cu mine…

–  Stai puţin! David Mayall, magnatul? Bancherul?

– Da, el e unul din finanţatorii Institutului. Vai de mine, n-ar fi trebuit să-ţi spun nici asta! … Dar, fiindcă mă ajuţi, fiindcă eşti fratele meu, fiindcă am încredere în tine…

„Să fie un coşmar?” se întreabă Alex. Oboseală, aglomeraţie, hărmălaie, artificii, muzică dementă, Paul beat, Imelda gata să-l încâlcească într-o plasă de minciuni, şi încă într-una prost împletită…

Îi prinde mâinile – nu-i place când ea gesticulează frenetic – , apoi îi pune un deget pe buze.

– Stai. Taci. Ce caută Hope aici? Cum a trecut de gorilele de elită de la intrare, dacă, nu numai oficial, dar şi în proprii ei ochi, e studentă la Îmbinologie?

Imelda îl priveşte ca pe un biet retardat, parcă întrebându-se cum l-ar putea face să înţeleagă.

– Alex! Încearcă să raţionezi, fă un efort ca să treci peste oboseală! Hope, nu numai oficial, dar şi în proprii ei ochi, e şi fiica lui David Mayall – iar el e şi unul din finanţatorii corpului „gorilelor de elită”! Ce e atât de greu de înţeles?

– Hm! pufneşte Alex. Asta o fi cum spui tu, dar chestia cu androida… Ştim cu toţii că am intrat în a doua jumătate a mileniului III fără să reuşim fabricarea androidului perfect, care să nu poată fi deosebit de o fiinţă umană!

Imelda se strâmbă, exasperată.

– Alex, ce e cu tine? Nici virusul translator infailibil nu exista până azi, când lucrarea voastră de absolvire l-a adus în mijlocul nostru! Şi nimeni n-a mediatizat – şi n-o să mediatizeze – această realizare…  Vino-ţi în fire! Adună-ţi minţile, uită suspiciunile, lasă întrebările! Şi ajută-mă. Te rog! N-am avut încotro, înţelegi? Hope trebuie să creadă că e într-adevăr fiica lui Mayall, aşa că sunt obligată să-i fac toate poftele. A vrut să vină aici şi…  e aici! A vrut să bea, a băut! Şi, o vezi, e beată, face şi spune ce n-ar trebui, iar eu sunt sărbătorita, nu pot să plec ca să o duc acasă! Hai, te rog, te rog! N-o mai putem lăsa mult nici cu Paul, deşi el e tot beat, n-o să-şi mai amintească nimic din ce-i îndrugă ea acum – dar toţi beţivii sunt imprevizibili, nu vreau să scap situaţia de sub control!

Alex şovăie. Doar câteva clipe! De atât e nevoie pentru ca pofta lui de somn să-şi impună punctul de vedere. Orice s-ar ascunde sub povestea Imeldei, e vorba de ocazia pe care o aştepta. Pleacă acasă, fără să-şi supere sora – şi fără să-l care după el pe Paul! În fine, o s-o care pe Hope, dar ea nu e prietena lui, e doar un… obiect care trebuie predat destinatarului!

– Bine, bine, m-ai convins… Explică-mi unde trebuie dusă.

– Vă urcaţi în maşina ei. V-o aduce oricare din paznicii de la intrare. Pe urmă îi dai lui Hope să bea asta, ca să adoarmă, setezi computerul de bord pe destinaţia „TATA”, iar tu cobori la prima oprire. Trebuie să prindeţi măcar un semafor pe „NU TRECE”, sau, în cel mai rău caz, cobori cât aşteptaţi deschiderea porţii automate de la reşedinţa lui Mayall. Asta înseamnă cinci secunde, dar ştiu că tu eşti iute când e groasă!

Alex o priveşte ca un câine bătut. Va să zică, coşmarul continuă!

– Imelda! Cum adică, „e groasă”?

Ea se strâmbă din nou.

– E doar o expresie neinspirată. Haide, nu rişti nimic, oricât de obosit ai fi. Nici măcar camera de luat vederi a maşinii nu funcţionează. A deconectat-o chiar ea. Copiii de bani gata, chiar dacă nu sunt autentici, nu stau pe gânduri când e vorba de câte o escapadă!

Alex şovăie din nou. Care e varianta cea mai nefavorabilă? Cel puţin încă cinci ore la o petrecere zgomotoasă, sau extragerea propriului corp, contra cronometru, dintr-un automobil lăsat la discreţia unui computer?

– E groasă doar pentru mine! Dacă nu mă ajuţi tu! continuă Imelda, şi vocea ei imploră, şi ea stă în postura cerşetorului, cu mâna întinsă, numai că nu vrea să primească nimic, vrea doar să-i dea lui şipul cu somnifer pentru Hope.

  Alex îl ia, după ce respiră adânc. La urma urmelor, e sora lui mai mică, ciudata lui soră, singura lui soră, care a făcut, ei, o boroboaţă, a încălcat oarece reguli, şi dacă el n-o ajută… Ce mai, trebuie s-o ajute!

– Se rezolvă, îi promite, dacă o convingi să vină cu mine.

Imelda răsuflă uşurată.

– E ca şi convinsă. Tocmai am observat că beţia o transformă într-o… creatură extrem de maleabilă!

Se întorc amândoi către Hope, care îşi ţine paharul ridicat la înălţimea ochilor, părând din cale afară de preocupată să studieze transparenţa vinului de la Manase. Proţăpit în faţa ei, Paul face gesturi largi şi perorează, stâlcind cuvintele:

– … zici că o să fii în ‘ândul zeilor? Da’ n-o să te-nţelegi cu ei, d’ăguţă, fă’ă vi’usul nost’u, fă’ă t’anslato’! Noi, eu şi Alex, p’icepem tot ce se spune! C’ede-mă, pisica ‘ectorului a afi’mat azi că sunt simpatic şi de t’eabă!

– Of! se vaietă Alex. E mai beat decât credeam! Doar când e în ultimul hal numai poate pronunţa r-urile!

În loc de răspuns, Imelda ridică din umeri, apoi îşi înfige mâna în braţul lui Hope.

– Nu ţi-a spus nimeni că te compromiţi dacă stai de vorbă cu beţivii? Hai, lasă paharul, întoarce-i spatele lui Paul şi du-te cu Alex. Alex e fratele meu, nu e beat, şi te invită la o plimbare!

Docilă, Hope dă drumul paharului, care se varsă peste pantofii lui Paul înainte de a sparge, transformându-se în zeci de aşchii fine, răspândite pe aleea de marmură ca tot atâtea oglinzi minuscule ce se întrec în a reflecta jocul dement al artificiilor. Apoi, mâna ei moale, parcă dezarticulată, se lasă condusă de a Imeldei pentru a se opri intr-a lui Alex.

– Ei! protestează Paul. Cu mine cum ‘ămâne?

Imelda îl priveşte în ochi, surâzând.

– Cu tine? Cu tine rămân eu, ca să dansăm împreună!

După care îi şopteşte lui Alex:

– Pentru binele tău, al meu şi al ei, străduieşte-te din răsputeri să uiţi tot ce o să-ţi spună! Îi vorbeşte gura fără ea!… Şi, apropo, povestea cu pisica rectorului e… adevărată?

Alex râde, bucuros că-i poate servi una din propriile ei replici.

– Ei, ce faci? Încerci să mă tragi de limbă? Mai bine urează-mi succes. Şi somn uşor!

Iar succesul chiar pare să fie la-ndemână. Hope îl urmează supusă şi tăcută, zâmbind absentă, pierdută în propriu-i vis fericit, două gorile de elită se grăbesc să-l servească când solicită maşina domnişoarei, invitaţia lui de a bea din şipul cu somnifer e acceptată cât ai clipi, maşina demarează prompt şi Hope, lăsându-şi capul pe umărul lui, murmură înainte de a adormi:

– Locul meu e printre zei şi eu am să fiu ca ei…

„Androizii beţi fac versuri”, îşi spune Alex, descotorosindu-se de povara capului lui Hope. Apoi priveşte şipul, din care ea nu a băut decât jumătate. „De ce? De unde a ştiut cât să bea? De ce n-a refuzat să bea? E condiţionată? De ce nu? Doar e o androidă, e cobaiul îmbinologilor…

Şi zeii? Cine sunt zeii? Poate ideea că nu e om zace undeva, adânc îngropată în subconştientul ei anorganic… Ba nu, poate nu e suficient de adânc îngropată, poate beţia o scoate la iveală, şi atunci se visează în rândul oamenilor, căci ei sunt zeii care au creat‑o… Ba nu, ba nu, ce spunea Paul – probabil că faţă de el a scăpat mai multe – , spunea că ea are nevoie de virusul nostru ca să se-nţeleagă cu zeii ăia…

Ba nu, Paul era beat, voia doar să se laude cu realizările lui, voia s-o dea gata, arunca vrăjeli, ca aia cu pisica… Mie de ce nu mi-a vorbit pisica? Pentru că eu nu am văzut nici o pisică de când m-am autoinfestat cu virusul nostru! În afară de rector, nu cunosc pe nimeni care poată achita taxa pentru deţinerea animalelor de casă. Poate Imelda, acum, din bursa ei de merit… Dar, până una-alta, am să mă duc la grădina zoologică. N-o să mă sărăcească taxa de intrare, aşa că, mâine…”

Alex tresare, sesizând că maşina tocmai a demarat, şi înjură cu năduf! S-a pierdut în gânduri şi a scăpat prima oprire la semafor! Ba poate nici n-a fost prima!

Nervos, o împinge pe Hope, al cărei cap tocmai a recăzut pe umărul lui. „O pacoste! Măcar dac-ar fi frumoasă!” Se întoarce cu spatele spre ea concentrându-şi atenţia asupra defilării marcajelor luminoase de pe marginea şoselei, din care viteza automobilului zămisleşte un şarpe de foc, născut din şi pierit în întuneric.

„Unde suntem?” se întreabă, cuprins brusc de panică, simţindu-se pierdut într‑un coşmar care-l bântuie adesea – cel în care rătăceşte printr-un megalopolis străin şi întunecat, iar trecătorii ostili îi râd în nas în loc să îi arate drumul către casă.

„Sunt doar obosit”, îşi spune, strângându-şi pumnii şi buzele şi respirând rar, sacadat, cu speranţa că asta o să-l liniştească. De ce nu s-ar linişti? „Doar sunt treaz şi sunt în oraşul meu, şi o să recunosc locurile imediat ce o să cobor din maşina asta blestemată!”

Şi e sigur că o să coboare, pentru că zăreşte deja holograma generată de următorul semafor: un „NU TRECE!” tridimensional, roşu, levitând, impunător, la zece centimetri deasupra pavajului fosforescent. Fericit, apasă butonul care comandă glisarea portierei în aceeaşi fracţiune de secundă în care automobilul încremeneşte – şi înjură din nou când aude vocea suavă a computerului de bord.

– Din motive de securitate, nu este permisă coborârea înainte de a ajunge la destinaţie. Dacă totuşi doriţi să o faceţi, treceţi mai întâi pe comandă manuală.

Nemaipomenit! Aşa ceva nu i s-a mai întâmplat niciodată! Pentru că legea interzice, cât se poate de clar, blocarea portierei şoferului fără consimţământul acestuia!

„Sfinte Sisoe! Legile nu sunt pentru nesimţiţii de bogătani! Ei îşi permit să-şi pună toate ideile în aplicare!

 Mda, dar cum îmi pun eu în aplicare ideea de a coborî înainte ca Hope să ajungă la destinaţie, dar astfel încât ea să ajungă totuşi la destinaţie? Oare nebuna de Imelda n-o fi mers niciodată cu automobilul ăsta condus de computer? Ba poate o fi mers, dar n-o fi încercat niciodată să coboare undeva, aiurea, pe traseu…

… Traseu… Pe traseu, spunea Imelda, e cel puţin o oprire sigură: în faţa porţii vilei lui Mayall. Asta e! Acolo Hope e ca şi acasă, acolo pot comuta pe comanda manuală, pot coborî… şi gata. Pe urmă poarta automată o să se deschidă… Şi o să se închidă la loc după scurgerea timpului prestabilit, şi maşina cu Hope o să rămână afară! Mă rog, probabil că nici una, nici alta n-or să păţească nimic, or să fie găsite a doua zi dimineaţă. Mda, dar magnatul Mayall o să se întrebe cine le-a abandonat acolo, o să facă cercetări, şi cercetările bine finanţate au întotdeauna succes, şi Imelda o s-o încurce… Nu numai Imelda o s-o încurce!…

… Nu, nu aşa! O să preiau comanda, o să opresc maşina în poartă, o să pun ceva pe calea de rulare, o să bag maşina înăuntru, o să cobor, o să ies prin poarta blocată, o s‑o deblochez şi o s-o tulesc! Şi gata! Magnatul o să creadă că Hope, beată fiind, s-a lăsat în voia somnului imediat ce s-a simţit în siguranţă…

… Mda, să pun ceva pe calea de rulare… Ce-o să fie ceva-ul ăla?…”

„Văzând şi făcând!” se hotărăşte, pentru că nu mai are încotro. S-au oprit deja în faţa a ceea ce nu poate fi decât reşedinţa falsului tată al falsei colege a Imeldei.

Grăbit, trece maşina pe comanda manuală, o porneşte, o opreşte în poarta larg deschisă, dă să coboare… Şi încremeneşte, ca paralizat de sunetul strident ce pare să vină de pretutindeni.

Într-o străfulgerare, pricepe că a acţionat prosteşte, că era normal ca pe poartă să fie montat un scaner, care a descoperit că Hope doarme în propriu ei automobil, condus de un necunoscut, şi a declanşat alarma!

Să fugă? Să rămână şi să scornească o explicaţie plauzibilă?

Să fugă, bineînţeles! Dar cum să fugă, când, lângă portieră, trei dulăi furioşi au şi început să latre?!

Să latre?!

O, Doamne, nu! Nu latră, îl înjură!

va urma… cândva…

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………