Nimic nou sub soare

Publicat pe Luni, 25 iulie, 2022 de Vero

Undeva, în iad, într-un cazan cu smoală,  Împuşcatu’ se cacă pe el de râs. Iar dracii de serviciu nu-l mai împung cu furcile, că-s prea ocupaţi să râdă ţinându-se cu mâinile de burtă!

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor şi mai rentabil să traduc ce-au scris alţii.
Acest articol a fost publicat în amintiri, despre lume şi viaţă :P și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Nimic nou sub soare

  1. Drugwash zice:
    Luni, 25 iulie, 2022 la 2:29 PM

    Ştii ce poa’ să facă
    cucoana Ursula?
    Cu Bill să se-ntreacă
    în a-mi […]     😀

    Nu de alta dar eu de 13 ani de zile fac economie 100% la gaze. Că ţeava e tăiată şi are dop, afară la stradă. Şi totuşi de cîţiva ani primesc insistent o dată pe lună (sau mai des) cîte o notificare/avertizare/somaţie cum că n-am dat indexul sau n-am făcut verificarea instalaţiei de X zile/luni/ani. Păi să nu-i împuşti în cap şi pe unii şi pe alţii?!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
    • Vero zice:
      Luni, 25 iulie, 2022 la 2:52 PM

      Ba să-i…!

      Noi în anii ’80 cu mâncarea şi cu benzina ne-am descurcat. Doar pentru frig n-am găsit o rezolvare mulţumitoare. Şi nici după ’89 la capitolul încălzire n-am stat pe roze. De-abia în 2018, când ne-am pus centrală de apartament, am scăpat definitiv de mucegaiul din casă. Nu-mi surâde deloc să mă-ntorc de unde-am plecat.

      Apreciat de 2 persoane

      Răspunde
      • Drugwash zice:
        Luni, 25 iulie, 2022 la 4:29 PM

        În copilărie se descurcau ai mei, cu chiu cu vai, să plătească gazele la casă. La bloc după ’88 a fost puţin mai bine deşi e apartament pe colţ şi neizolat. Şi gazele erau relativ ieftine, plus că multă vreme s-a plătit la comun aşa că era acceptabil.

        Din fericire, după ce am revenit la casă a început şi „încălzirea globală”, iernile au devenit primăveri din ce în ce mai blînde şi n-a fost aşa mare problemă să mă adaptez atîta vreme cît mă puteam feri de umezeală şi curent. Pereţii exteriori fiind la „o cărămidă” grosime asigură oarece protecţie. Au fost totuşi vreo cîţiva ani în care făceam focul (cu lemne) de duduia soba şi tot mă trezeam la 4-5°C; am pus şi poze la vremea respectivă. Acum la 11-12°C e „parfum”. Doar cu foamea e o problemă şi cu facturile la lumină şi apă, că fără alea…

        Ce să fac dacă n-am fost capabil să mă întreţin singur în viaţă… De-acum chiar nu mai contează.

        Apreciază

        Răspunde
  2. Suzana zice:
    Luni, 25 iulie, 2022 la 9:49 PM

    La ai mei intr-una din camere erau in unele ierni 6 grade.Tata saracu statea cu cipilica si manusi!
    Pe mine ma uluiesc aceste fiinte, ca nu-i mai consider oameni, care matura orice regula fireasca, orice drept pe care il avem si care nu au nicio jena in a ne termina si nu in modul metaforic…
    Vezi ce inseamna sa pastrezi ziare? Poti urmari ciclicitatea evenimentelor…

    Seara buna, draga Vero! O saptamana pe placul tau! ❤

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
    • Vero zice:
      Marți, 26 iulie, 2022 la 12:03 AM

      În ianuarie ’85, când ne-am mutat noi în apartamentul primit de la fabrică, pereţii sclipeau foarte frumos, că erau îngheţaţi. Temperatura era de 2 grade. Blocul era nou, încă netencuit pe exterior, la gaz încă nu fusese racordat, iar noi n-aveam nici butelie, doar o plită electrică. Am făcut rost de un calorifer electric şi, cu ăla şi cu un reşou, am reuşit după câteva zile să săltăm temperatura din dormitor la 9 grade. Am fost foarte fericiţi, ni s-a părut că e cald şi bine. 😀 Dar eram tineri, nici măcar guturai n-am făcut în iarna aia, care a fost una din dintre cele mai geroase, dacă nu cumva cea mai geroasă pe care-am prins-o eu. 🙂

      Şi pe mine mă uluiesc fiinţele în cauză. Ceea ce se întâmplă acum frizează absurdul.

      Noapte bună, dragă Suzana, şi o săptămână aşa cum ţi-o doreşti. ❤

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde
  3. Irina zice:
    Marți, 26 iulie, 2022 la 1:52 PM

    Am avut norocul să copilăresc la sat, unde nu am suferit nici de foame, nici de frig. Îmi amintesc doar că se întrerupea curentul electric in fiecare seara, iar în serile lungi de iarnă părinții și bunicii îmi spuneau povești la lumina lămpii cu gaz sau făceam jocuri de umbre cu mâinile. Pe la 14 ani, in plină democratie, am ajuns însă la oraș și am aflat ce înseamnă să suferi de frig iarna. Încălzirea pornea după 1 noiembrie și mai mult nu era. Îmi amintesc cum am ars pătură de pe pat încercând să mă încălzesc pe furiș cu un reșou micuț, fără știrea gazdei. Anii de studenție la Galați au fost un lux. Apă fierbinte la discreție, fără program, căldură la fel, de puteai sta in plină iarnă la mânecă scurtă. Mulțumită combinatului siderurgic. Revenirea la Brăila a fost chiar mai cruntă. O garsonieră pe colț, mucegai, încălzire cu bidoane de apa încălzită pe aragaz, calorifere călduțe, ca la soare. Abia după ce m-am mutat într-un apartament cu centrala proprie mi-am amintit cum e sa stai confortabil in casa ta, iarna, și să poți porni căldura din septembrie, și să o poți fixa la câte grade vrei, eu fiind o mare friguroasă. Mă îngrozește ideea economiei la energie, nici nu vreau să mă gândesc ce ne așteaptă. 😦

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde
    • Vero zice:
      Marți, 26 iulie, 2022 la 2:37 PM

      Şi noi ne-am descurcat în anii ’80 mai ales mulţumită socrilor mei, care stăteau la ţară, în zonă de deal necooperativizată. Aveau vacă, porci, găini, uneori şi iepuri.
      Iar ai mei erau în Bucureşti şi mama avea răbdare să stea la cozi pentru alimente care în provincie se dădeau doar pe cartelă sau nu se găseau deloc. Şi benzina era la liber în Bucureşti. De câte ori ne duceam acolo cu trenul, un prieten ne dădea câte 10 litri; aveam o canistră de tablă care începea perfect într-o valiză. Şi provincia avea avantajele ei, puteai să-ţi faci mai mai uşor relaţii. Cumpăram carne macră de la un coleg a cărui soţie lucra la abator, gard în gard cu noi era fabrica de coniac, la ţară, prin împrejurimi, unde erau părinţii colegilor de serviciu, se mai tăia pe şest câte un viţel, se făcea vin din struguri în parte şutiţi de la C.A.P. şamd.
      Doar cu căldura şi apa caldă depindeam numai de autorităţi. La serviciu stăteam în salopetă matlasată şi mergeam la WC numai în caz de extremă urgenţă, fiindcă de salopeta aia, cu fermoar aproape până-n gât, trebuia să mă dezbrac pe jumătate.
      Şi curentul electric era o problemă, dar nu chiar atât de mare. La televizor oricum n-aveam ce vedea, eram dotaţi cu lumânări şi cu lampă cu gaz, iar întreruperile nu erau chiar atât de lungi încât să se dezgheţe frigiderul. Şi eram tineri, urcam uşor pe scări dacă nu mergea liftul.
      Însă acum… socrii şi părinţii nu mai sunt, relaţiile s-au împuţinat după ce am ieşit la pensie, urcatul pe scări până la etajul 5 devine din ce în ce mai obositor…

      Şi nu pricep cum se pot numi sancţiuni la adresa Rusiei nişte măsuri care ne obligă pe noi să strângem cureaua, pe când ruşii sunt bine mersi, nu duc lipsă de pieţe de desfacere, rubla creşte iar euro scade, cred că scade şi dolarul, sau o să scadă în curând – nici nu-mi mai vine să urmăresc ştirile, totul devine absurd, ca într-o comedie cu proşti, numai că n-avem motive de râs, fiindcă proştii suntem noi. 😦

      Apreciat de 1 persoană

      Răspunde

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Gravatar
Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Anulează

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.