Un loc pe care eu nu-l mai pot numi „acasă”:
Blocul în care mi-am petrecut adolescenţa şi primii ani ai tinereţii – şi copacii care-au crescut sub ochii mei
– pentru jocul de pe blogul Suzanei
„Acasă înseamnă oameni. Nu un loc. Dacă te întorci când oamenii nu mai sunt, nu mai poţi vedea decât ceea ce nu mai există acolo.”
Robin Hobb – Destinul Bufonului (ultimul roman din trilogia Omul Arămiu)
PAVCON
PAVCON
NEMIRA
Câmpul alb, oile negre… VeroJurnal Eu despre mine – prin prisma lecturilor mele Ropot de secunde Idei înghesuite Mustăţi lungi, gheare lungi Chiţurina Din hăul gândirii VeroVers Vero-Viziuni Virtuale Vero Versiuni Micile mizerii Blogul motanului Grişka Iubiri înghesuite Multe şi mărunte CUM VĂ PLACE
PAVCON
PAVCON
PAVCON
TEXAROM
VREMEA
TRACUS ARTE
MILLENNIUM BOOKS
MILLENNIUM BOOKS
MILLENNIUM BOOKS
NEMIRA
NEMIRA
NEMIRA
PALADIN (ART)
NEMIRA
NEMIRA
PALADIN (ART)
CURTEA VECHE
LEDA
VOYAGER PREMIUM BOOKS
VOYAGER PREMIUM BOOKS
800 pagini standard
VERONICISME 
Ce-mi plac autorii astia care au cuvintele la ei si exprima intr-un sirag mic, niste idei fantastic de
adevarate. Stii, imi tot aduc minte de experimentul acela oribil din 2020, cand ne-au blocat in case.
Cand ieseam sa fac minimele cumparaturi si pe strazi era mai nimeni, parca imi venea sa plang.
La ce folosea un oras pustiu?
Cred ca a traduce un astfel de autor a fost o experienta fabuloasa!
Imi pare bine ca ai adus un strop si in jocul citatelor!
Multumesc frumos, draga Vero! Doar bucurii.❤️
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Eu mă gândesc (îngrozindu-mă) la experimentul din Shanghai, de anul ăsta, pe lângă care ceea ce-am trăit noi e o nimica toată.
Dacă mă gândesc bine, ajubng la conclutzia că fiecare traducere e o expereinţă fabuloasă.
Doar bucurii să fie şi la tine, dragă Suzana! ❤️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Acasă e un concept mult mai complex decît atît. Literar sună bine cum e spus în citat, şi în mare parte e adevărat, însă nu e numai atît. Adevăratul „acasă” e un microunivers format – pe lîngă oamenii apropiaţi – din locuri, obiecte, imagini, sunete, mirosuri aflate toate într-o simbioză perfectă cel puţin pentru sufletul celui ce rosteşte sau gîndeşte acel aparent simplu cuvînt.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Da, „acasă” e un concept mult mai complex, dar eu înţeleg foarte bine mesajul acestui citat, pentru că descrie ceea ce am trăit în trei locuri care pentru mine au însemnat cândva „acasă”.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, şi eu îl înţeleg, doar că nu mi-e neapărat… suficient, ca să spun aşa.
Nu mi-e cunoscut experimentul din Shanghai de care vorbeşti mai sus – ai ceva informaţii mai amănunţite? Îmi poţi trimite pe mail dacă nu vrei să apară public.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Carantina din Shanghai, politica lor zero covid. Tot oraşul închis în case, cu uşile blocurilor sudate, cu sârmă ghimpată între etaje, cu dronele care le spun: „Controlaţi-vă dorinţa de libertate”. Cu câini şi pisici bănuiţi că au covid ucişi (băgaţi în saci şi aruncaţi în apă). I-am zis experiment fiindcă aşa a numit Suzana carantina de la noi. Şi probabil chiar asta şi e.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Urîtă treabă! 😦
Am căutat ceva pe fugă mai devreme şi am găsit doar o singură menţiune, dar departe de ceea ce spui. Ceea ce probabil confirmă – dacă mai era nevoie – cenzura asiduă şi continuă.
Treaba cu animalele e totuşi posibil să fie reală. Cînd au început să moară masiv ai mei pe la jumătatea lui 2020 am avut cel puţin doi care au prezentat simptome de respiraţie greoaie cu puţin înainte să se stingă, iar antibioticele n-au ajutat deloc. Majoritatea însă erau prea mici ca să pot observa ceva cu certitudine, dar a fost oricum foarte ciudat să moară cîte unul-doi zilnic.
Că totul e un experiment nu mă îndoiesc absolut deloc, mă întreb doar al cui este în realitate – fiindcă îmi pare mult prea crud pentru a fi condus chiar şi de către cei mai răi umanoizi tereştri.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uite nişte link-uri:
https://aurelian.ro/despre-shanghai-china-la-subiectiv-cu-razvan-dumitrescu/
https://turambarr.blogspot.com/2022/06/controlati-va-dorinta-de-libertate.html
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Totuşi, chiar dacă sărmanii tăi pisoi au avut covid, tu nu ai luat. Sau ai luat şi ai făcut o formă destul de uşoară ca să nu-i dai atenţie.
Poate că am citit prea mult SF şi sunt zurlie, dar mi-a trecut de la bun început prin cap ideea unui experiment extratestru.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulţumesc pentru link-uri, am să trec pe acolo diseară tîrziu după ce mă trezesc, să fiu cu mintea limpede, că acum sînt deja în SF-uri de ore bune. Apropo de asta, interesantă ideea din Stargate SG-1 S09E10-11 cu virusul extraterestru care a dus la pandemie. Cred că văzut pe ansamblu serialul respectiv are ceva important de spus; timp să fie de vizionat, că-s zece sezoane de cîte 20 de episoade fiecare.
N-am de unde să ştiu ce au avut exact copilaşii mei dar eu pot spune că n-am avut absolut nimic de cînd a început balamucul; poate fiindcă în doi ani (2020-2021) cît am mai avut bani m-am îndopat cu apă tonică – chipurile conţinînd chinină, rudă cu clorochina, rudă cu… în fine – plus vitamina C din portocale/mandarine. Asta dacă o fi adevărat ce s-a spus despre efectele substanţelor respective. Plus ţuică la greu. Ah şi am stat cît se poate de departe de apă, atît pe dinăuntru cît şi pe dinafară, adică absolut contrar „îndemnurilor” oficiale.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am văzut Stargate în anii ’90, când a început să ruleze la noi. Presupun că n-am văzut toate sezoanele şi am uitat în mare parte ce-am văzut. 🙂
Cu ţuică ne-am tratat/ ne tratăm şi noi – preventiv, pentru dezinfectare 😀 , la fiecare întoarcere acasă. Eu trag cel puţin câte o duşcă şi înainte de fiecare masă şi seara – adică noaptea – înainte de culcare. Pun un pic şi-n ceai, şi-n limonadă, sau în orice alt soi de suc de fructe, când se întâmplă să-mi fac.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, Stargate are ceva „vechime”, a început prin 1994 parcă, iar ultimul sezon e marcat 2006. Nu ştiu cît din el a fost difuzat la noi şi cu siguranţă la vremea respectivă nimeni nu l-a luat în serios. După evenimentele din ultimii ani însă unele „mesaje” ar putea apărea drept „profetice”, la fel ca şi în cazul altor filme sau seriale (sau cărţi!) de gen. Poate şi faptul că am văzut toată seria „condensată” (cîte jumătate de sezon – 10 episoade – zilnic) a ajutat la formarea unor idei care la o vizionare sporadică – clasicul „un episod pe săptămînă” – s-ar fi pierdut cu siguranţă printre meandrele cotidianului (sună un pic a Iliescu, aşa-i?! 😆 )
Ca o paranteză off-topic, mi-a plăcut cum Peter DeLuise a inserat cînd şi cînd elemente din seria 21 Jump Street în Stargate, cumar fi numele Doug, Hanson şi Penhall care au aparţinut personajelor din acea serie (Hanson fiind personajul lui Johnny Depp iar Doug Penhall fiind cel al lui Peter DeLuise) şi cum şi-a „aranjat” cîteva cameo-uri. Nu ştiu însă cine a plasat afişele-manifest de pe pereţii şcolii în episodul cu reuniunea de promoţie, unde într-unul ar fi trebuit să scrie „Doug Penhall for class secretary” şi în schimb fusese chipurile modificat de oarecare şugubăţ cu pixul ca să apară „Doug Penhall for ass sniffer secretary”. 😀 Glume interne care mai greu pot fi detectate de către cei dinafară – adică de privitorul de rînd.
Cît despre ţuică, deja a rămas doar ca o vagă amintire a vremurilor bune. I-am uitat de mult gustul, la fel ca şi cu apa tonică. De fapt multor lucruri le-am uitat gustul, aspectul, ba chiar şi faptul că au existat vreodată. Singurul gust care persistă e cel amar, al unei vieţi irosite.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poate că ar fi interesant să revăd Stargate, dar… am altele în plan şi nu se mai poate spune că am toată viaţa înainte.
Cred că nicio viaţă nu e irosită.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, vine o clipă cînd te opreşti şi te întrebi de ce ai făcut tot ce-ai făcut pînă atunci şi dacă (mai) are rost să-ţi urmezi planurile – în caz că ai fi avut vreunele.
Se zice cîteodată, de obicei la vîrste fragede, că ai toată viaţa înainte, dar nu e neapărat valabil pentru toţi. Uneori ai doar crăpături înguste pe unde să poţi încerca să te strecori ca să te amăgeşti că ai o viaţă. Dar odată ce a început Marea Peticeală îţi dai seama că în curînd nu va mai fi loc de mers înainte, nici chiar tîrîş.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu ştiu de ce am făcut tot ce am făcut: pentru că aşa mi s-a năzărit! 🙂
Şi ce rost are să-mi regret tâmpeniile? Oricum trecutul nu se poate schimba.
Aşa că aplic reţeta pisicească (am găsit-o enunţată pe Facebook 😆 ), adică acopăr rahatul cu nisip şi merg cumva mai departe.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Într-o anumită privinţă ne asemănăm, căci odată ce am am avut posibilitatea am făcut şi eu exact acelaşi lucru: ce mi s-a năzărit, indiferent de îndemnuri sau conjunctură. Şi de multe ori am făcut exact invers faţă de cum eram împins să fac. Nu cu bună ştiinţă ci cumva dintr-un fel de instinct, o comandă a subconştientului. Un subconştient defect sau doar… diferit.
Părerea mea e că regretele, dacă au vreun rol, ar fi acela de a ne reaminti greşelile pentru a nu le repeta. Dacă ascultăm sau nu de regrete şi dacă repetiţia unor acţiuni într-un alt context se dovedeşte a fi din nou o greşeală sau nu – asta e o cu totul altă poveste.
Dacă nu scormonim rahatul nu vedem posibilii viermişori care ne cauzează durerile – de stomac sau… de cap. Dar mă întreb într-un final: ce rost au, de fapt, toate astea…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce rost au toate astea…
Ce rost avem noi, ce rost are existenţa noastră?
Dacă suntem un experiment, un soi de cultură de laborator, ce rost are existenţa celor care fac experimentul? Sunt cumva şi ei tot un experiment? Există un lanţ al experimentelor de genul ăsta? Şi se încheie cumva cu noi, care ne-am apucat să facem experimente cu noi înşine?
Pe tema asta putem face atât de multe presupuneri, atât de multe speculaţii…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ideea pe care ai dezvoltat-o se potriveşte cu cea din Welt am Draht (1973).
Întrebarea mea aproape retorică era de fapt vizavi de un viitor pe care obişnuiam să-l presupunem şi care de la o vreme apare din ce în ce mai… scurt spre nul. Poate că face parte din defecţiunile modului meu de gîndire dar din cîte îmi amintesc întotdeauna am făcut ce am făcut cu un scop mult mai extins decît prezentul sau viitorul imediat. Acum însă, cînd acel viitor a devenit improbabil/imposibil, îmi e din ce în ce mai greu să mai fac ceva cu adevărat util pe termen lung; am ajuns (şi rămas) la atît de uzitatul carpe diem.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
N-am văzut „Welt am Draht”, dar am căutat acum pe net şi aflat despre ce e vorba.
Eu nu m-am gândit la o simulare, ci la experimente din lumea „reală”, materială. Ceva gen o civilizaţie foarte avansată, care găseşte o planetă corespunzătoare şi crează acolo o specie de vieţuitoare „după chipul şi asemănarea sa”. Şi când o lasă de capul ei, când îi influenţează într-un fel sau altul evoluţia, când o supune, cu nepăsare, unor experimente oribile. Dar o lasă (poate chiar o ajută) să evolueze suficient pentru a-şi crea, la rândul ei, o specie de cobai – tot după chipul şi asemănarea sa, în primul rând pentru ca experimentatorii să se poată infiltra, nedetectaţi, printre subiecţii experienţei.
Ca să trăieşti clipa trebuie să fii viu, adică ai nevoie de un plan care să-ţi asigure supravieţuirea. Şi cu cât e planul pe termen mai lung, cu atât îţi e mai uşor să…. practici carpe diem. 🙂 Cel puţin aşa văd eu lucrurile.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mhh, simularea e discutabilă. Pentru capabilităţile cinematografiei de la vremea respectivă – şi/sau conform scenariului care nu ştiu dacă a fost adaptat după vreo operă literară sau nu – a fost probabil cel mai uşor să folosească lait-motivul unei simulări în laborator, deşi practic era tot un fel de creaţie la scară mult mai mică. Şi acolo era aplicat principiul „matroska” unde subiecţii experimentului creau la rîndul lor un experiment similar. Poate dacă ai să vezi filmul ai să înţelegi mult mai bine acţiunea. Eu l-am văzut cu ceva vreme în urmă, nu mai reţin chiar totul. Desfăşurarea e cam lentă faţă de standardele curente.
Altfel da, sînt de acord cu ideea vizitatorilor „externi” care au început experimentarea aici, pentru ca noi la rîndul nostru să facem propriile experimente – întîi pe noi înşine apoi, poate, pe alţii, deşi de mult facem experimente pe microorganisme şi pe animale de toate speciile şi mărimile.
Treaba cu carpe diem e că trăiesc ce vine, cum vine – nu mai fac planuri măreţe şi nu mai lupt din răsputeri pentru a ajunge ceva, undeva, cîndva. Trebuie să fiu realist: nici n-a venit factura de lumină pe luna trecută şi nici nu mai are cine-o plăti; azi trebuie să dau citirea pentru luna asta deja şi e clar că n-are cine-o plăti nici pe asta. Cartela principală de net e dezafectată definitiv de vreo lună deja (răzbunarea maică-mii probabil). Aşa că viitorul e mai mult decît incert. Ce planuri să mai fac în atari condiţii…?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Planuri măreţe nu-mi fac nici eu – s-a dovedit cu mult în urmă că sunt prea leneşă ca să le pun în aplicare. Cu rare excepţii, tot ce mi-a ieşit bine a mers conform principiului „la barza chioară îi face Dumnezeu cuib”. Poate c-o să meargă şi la tine aşa.
(Ţi-am mai zis că, dacă ai vrea să-ncerci să scoţi bani din traduceri, eu aş putea încerca să-ţi fac lipeala cu vreo editură.)
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu şi norocul n-am fost niciodată prieteni, ca să fiu indulgent. Poate cu vreo două-trei excepţii pe care, în retrospectivă, nici nu le-aş numi noroc ci dimpotrivă.
E cam prea tîrziu pentru orice acum. De fapt a fost prea tîrziu de mult, doar am încercat să nu bag în seamă.
ApreciazăApreciază
😦
ApreciazăApreciază