Ceea ce se vede mai sus mi-a apărut azi pe Facebook, la rubrica amintiri. Şi, ooof, pe măsură ce trece timpul, fraza cu pricina, care am scris-o din joacă, într-o doară, se apropie tot mai mult de o descriere a realităţii… 😦
Cam la fel stau lucrurile şi cu poezia asta.
PAVCON
PAVCON
NEMIRA
Câmpul alb, oile negre… VeroJurnal Eu despre mine – prin prisma lecturilor mele Ropot de secunde Idei înghesuite Mustăţi lungi, gheare lungi Chiţurina Din hăul gândirii VeroVers Vero-Viziuni Virtuale Vero Versiuni Micile mizerii Blogul motanului Grişka Iubiri înghesuite Multe şi mărunte CUM VĂ PLACE
PAVCON
PAVCON
PAVCON
TEXAROM
VREMEA
TRACUS ARTE
MILLENNIUM BOOKS
MILLENNIUM BOOKS
MILLENNIUM BOOKS
NEMIRA
NEMIRA
NEMIRA
PALADIN (ART)
NEMIRA
NEMIRA
PALADIN (ART)
CURTEA VECHE
LEDA
VOYAGER PREMIUM BOOKS
VOYAGER PREMIUM BOOKS
800 pagini standard
VERONICISME 
Mi-e tare dor de acest joc! Textul tau pare un fel de exemplu de sincronicitate!
Pe atunci nu va stiam. Am intrat mai tarziu in grup…
❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Şi mie mi-e dor de jocul ăsta. Ar trebui să-l reluăm, poate se mai găsesc amatori.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
La joacă nu eram prin jur, la vremea aceea nu aveam încă acces la Internet sau abia fusese restaurat şi nu eram în „apele mele”. Abia ce mă mutasem la casă prin vara lui 2009 şi ştiu că a durat vreun an şi jumătate pînă am primit stick-ul de modem.
Aşa cum ai scris acolo, e foarte posibil ca acele cuvinte să se fi ales singure din dicţionar printr-o magie mult superioară înţelegerii umane şi să-ţi fi dictat chiar ele compoziţia optimă pentru a trimite mesajul dorit. Ştiu că am scris şi eu de multe ori „în transă”, de parcă cuvintele m-ar fi scris pe mine şi nu invers.
La poezia din 2015 însă am fost primul la apel. 🙂 Bizareria acum nu e data cînd ai scris-o/publicat-o ci faptul că am uitat aproape complet acele vremuri, de parcă n-aş fi fost eu în pielea mea… sau poate nu mai sînt eu acum ci cu totul altcineva – dacă ar fi posibil aşa ceva. Şi poate este. Poate că spiritul Casandrei s-a împrăştiat pe tot cuprinsul planetei ca să ne avertizeze şi nimeni nu a vrut şi nu vrea să-l asculte. Amintiri despre viitor – dacă pot parafraza titlul (tradus aşa) al primei cărţi a lui Erich von Däniken…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Apropo de amintirile despre viitor, uite una dintre ideile mele mai mult sau mai puţin ţicnite:
Dacă linearitatea timpului e doar o iluzie şi dacă reîncarcarea nu e doar un mit, după moarte ne-am putea reîncarna pentru a trăi nu în ceea ce numim noi viitor, ci în ceea ce numim trecut. Deci amintirile confuze dintr-o viaţă anterioară care ne vin într-un fel sau altul în minte ar putea fi amintiri despre viitor. 😛
Bizar la fraza asta scrisă de mine într-o doară, cu destui ani în urmă, e şi faptul că mi-am amintit de ea când a început să se potrivească destul de bine cu ceea ce simt. Fiindcă am scris multe altele peste care dau acum întâmplător şi de care am uitat, e ca şi cum aş citi ce-a scris altcineva.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eram înclinat să spun că acelea ar putea fi dejavu-urile, însă cum ele de obicei nu se potrivesc realităţii decît parţial am putea spune că ar fi vorba de o realitate alternativă. Poate că revenim în timp însă nu neapărat în aceeaşi linie temporală de unde am plecat ci într-una paralelă.
Din cauza memoriei şubrede am foarte des aceeaşi senzaţie că parcă aş citi scrierile altcuiva cînd citesc ceva mai vechi de-al meu. Sau poate chiar eram altcineva atunci. Posedat de… alte spirite? 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poate că ne reîncarcăm la nasfârşit, trecând de pe o linie temporală pe alta. Numai că amintirile sunt înmagazinate în trup, mor o dată cu el. În memoria sufletului e prea puţin loc şi mai e şi şubredă, învălmăşeşte totul.
Sau poate că fiecare trup e posedat, pe rând, de mai multe spirite. Poate că unora le plac copiii, altora tinerii, altora bătrânii… Şi poate pleacă fiecare luând cu sine o parte din amintirea celor petrecute cât a posedat trupul… Poate lasă doar ce e neapărat necesar pentru spiritele care îi succed.
În trupul meu locuieşte acum un spirit căruia îi place să bată câmpii… 😆
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O, în numele lui „poate” putem găsi o sumedenie de explicaţii, care mai de care mai exotică şi mai fascinantă. Spre exemplu putem fi extensiile unei entităţi imateriale, cu rolul de a aduna experienţe, de a le analiza, sorta şi apoi duce „acasă” la acea entitate, încontinuu, la infinit. Nu ar avea importanţă „containerul” în care sîntem „montaţi”, sau poate că are, fiecare dintre noi avînd o sarcină specifică.
Sau, de ce nu, cumva similar cu ideea din „Stargate” şi seriile ce i-au succedat – că poate nu întîmplător le revăd acum – noi cei „reali” sîntem entităţi imateriale distincte – acel „suflet” despre care vorbesc tradiţiile şi străbunii – care avem o nevoie vitală de suport fizic pentru a exista şi care, uneori, ne înghesuim cîte doi sau mai mulţi în cîte un trup, din disperarea supravieţuirii sau orice alte motive, creînd o confuzie maximă.
Hm, bătaia de cîmpi cred că e şi specialitatea spiritului meu. You’re not alone, sis. 😆
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😆
Asta e o veste foarte bună!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
A republicat asta pe VERONICISME și a comentat:
Cum ziceam, se potriveşte din ce în ce mai bine.
N-ar putea s-o ia în sens invers, să se mai şi despotrivească…?
ApreciazăApreciază