Articolul e vechi. L-am reblogat aici fiindcă azi i-am adăugat un cântec.
Bunicul şi bunica (nu maia, mamaia) s-au stins fără să ştie unde e îngropat băiatul lor cel mare, secerat de moarte în primii ani ai tinereţii.
Cântecul care urmează e şi despre/pentru el.
Mormântul lui a fost descoperit târziu, de un prieten de-al tatălui meu*, în cimitirul din poza de mai sus, în dreptul căruia s-a întâmplat să i se strice maşina. Prietenul tatei a intrat în cimitir şi a citit o serie de nume de pe crucile de piatră, până când a ajuns la un nume de familie cunoscut lui şi foarte rar întâlnit (e posibil să fie chiar unicat – bunicul şi-a schimbat numele de familie, ca să fie pe placul bunicii).
Al Doilea Război Mondial nu mi-a mai îndoliat bunicii. Ceilalţi copii ai lor (dintre care cinci băieţi, cu toţii având o vârstă care-i făcea apţi pentru înrolare) au scăpat cu viaţă.
bunicul şi bunica, plus doi veri de-ai mei şi o verişoară
Vezi articolul original 88 de cuvinte mai mult
VERONICISME 