În locul arhivelor lunii august

Aşa arată, în biblioteca mea, scrierile unchiului meu, Dumitru V. Curcăneanu. (Eu îi spuneam „nenea Mitu”.) Sunt dactilografiate pe foiţă subţire şi legate între coperţi de carton.

Există o sigură excepţie – intitulată „Ştefan cel Mare” şi lăsată să doarmă în pace într-un dosar cu şină.

Dar, adeverind zicala „cei din urmă vor fi cei dintâi”, poemul epic „Ştefan cel Mare” a văzut primul lumina tiparului.

S-a întâmplat azi şi sper că li se va întâmpla şi celorlalte scrieri, celor străjuite de sobrul verde noptatic al coperţilor groase.

Din biblioteca mea lipsesc poeziile lui scurte, dar mi-a rămas în minte o strofă care-mi plăcea la nebunie în tinereţe:

„Eu ştiu că a iubi înseamnă
Să rupi din suflet şi să dai,
Cum primăvara te îndeamnă
Să faci cu florile de mai.”

Acum mă gândesc mai ales la al doilea vers: „să rupi din suflet şi să dai” şi ştiu că descrie ceea ce întâmplă nu doar când îţi iubeşti (ca unchiul meu) perechea până la adânci bătrâneţe, ci şi când pui pe hârtie ceea ce gândeşti şi ceea ce simţi, dăruind lumii o parte din tine.

Dacă vă plac poveştile adevărate despre voievozi şi cuvintele rupte din suflet şi orânduite cu migală în tiparul strâmt al ritmului şi rimei, găsiţi cartea unchiului meu pe site-ul editurii Pavcon.

de la stânga la dreapta: bunica mea dinspre tată, tata, singura soră a tatei, nenea Mitu (unul dintre cei cinci fraţi ai tatei)

(Ştiu că este corect să spui „adânci bătrâneţi”, nu „adânci bătrâneţe”, dar mie îmi place a doua formulare, cea din poveştile copilăriei. Şi cred că expresiile de multă vreme împământenite trebuie păstrate aşa cum sunt, nu modificate în numele unei corectitudini care, după părerea mea, le văduveşte de parfumul arhaic.)

Publicitate