- Chiţurina
- VeroJurnal– de fapt, în ultima vreme, pe Verojurnal rebloghez ce scriu aici, fiindcă de acolo pot pune link către scena numită Facebook. Căci, nema schimbare, blogul ăsta e tot oaie neagră.
Apropo de Facebook, aproape toate pozele de mai jos se găsesc şi acolo.
Şi apropo de actualele chestiuni arzătoare molipsitoare:
Bărbatul meu a găsit măşti. Nu în martie, ieri. La o farmacie. Primele pe care le cumpărăm. 5 lei bucata, probabil extrase dintr-un pachet de n bucăţi (unde n nu ştiu cu cât egal). Le-a pus farmacista, cu mâinile ei, într-o punguţă de hârtie. Cu mâini fără mănuşi (nici mască n-avea), dar ori mâinile, ori mănuşile ei, pentru clienţi tot aia (sau cel puţin aşa crede tipa din oglindă, cu care tăifăsuiesc uneori). Iar punguţă e cuvântul ce exprimă purul adevăr – fiindcă 4 măşti au încăput într-o pungă foarte mică. Se puteau cumpăra mai multe, dar noi am mai comandat online 20 – care întârzie (când ne-am interesat telefonic de ce, am aflat că firma respectivă e în Bulgaria). Pe astea 4 le-am spânzurat, grupir, de sfoara de rufe din balcon, cu speranţa că efectul de seră le dăunează grav, în timp, eventualilor viruşi lăsaţi ca suvenir de persoanele care-au manipulat măştile după despachetare. Îi mulţumim cerului senin (căci, dacă ne-ar oferi un spectacol cu nori, pe balcon n-ar mai fi cald şi bine), însă ne bazăm în principal pe efectul placebo.
Azi am tras concluzia că firma cu măştile online s-a topit în neant – e-mailul nu mai e funcţional. Nici la farmacie nu mai erau măşti – de mirare ar fi fost să fie, dar erau la acelaşi chioşc din piaţă care vindea şi drodie uscată, la pliculeţe de-alea mici.
(ACTUALIZARE – 04.04.2020:
Măştile comandate au sosit; par de calitate mai bună decât ceea ce am cumpărat din urbea noastră.)
Revenind la măşti, jumătatea mea conjugală pleacă, până una-alta, la cumpărături cu mască origami de unică folosinţă: una bucată din rola de prosoape de hârtie, pliată gen evantai, cu fiecare capăt capsat în jurul unui elastic de borcan.
Eu îmi folosesc drept mască de protecţie traducerile întârziate – stau cu nasu-n ele şi n-am mai ieşit din casă de vreo zece zile. Pe una am reuşit totuşi s-o termin. Ca fapt divers, personajul principal de care m-am despărţit de curând se numeşte Coriolanus. Nu e personajul lui Shakespeare, voiam doar să zic că găsesc o oarecare asemănare între Coriolanus şi coronavirus. Sper că e bun ca vaccin – tot placebo.
Ce-am scris cu litere gr[o]ase e pentru Jocul Cuvintelor, ediţia 242. A doua parte a jocului e despre lumea din interior. În actualele împrejurări, ne-o putem explora făcând paşi repezi către una bucată redescoperire: a fiarei din noi. Aia pentru care-s mai aproape dinţii ca părinţii. Sigur, din unii lipseşte, dar ăia sunt rara avis din vis.
Lăsând deoparte utopia şi revenind în realitatea distopică, având vedere cum îşi bagă ăia de conduc acest picior de plai picioarele în viaţa noastră, nu mai putem decât să spunem că nădejdea e numai la Dumnezeu (in God we trust – pentru ăia care adoră romengleza).
Şi, vorba uneia dintre mătuşile mele (care n-a apucat interesanta vreme a covidului), e recomandat să facem o cruce mare, că dracu-i bătrân (şi unora le-a luat acum în primul rând minţile – zic eu).
Nu simt nevoia să fac conversaţie (mai ales nu în scris), deci nu puteţi comenta. În timpul liber mă duc la operă. Iaca fragmente din ce-am văzut în martie:
VERONICISME 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.