- VeroVers
- Ziţa/Chiţa/Chiţurina
- Mustăţi lungi, gheare lungi
- Floarea de loldilal
- VeroVersiuni
- Eu despre mine – prin prisma lecturilor mele
CÂRŢULIILE MELE CU POVESTIRI
PAVCON
PAVCON
NEMIRA
ÎNCEPUTURI DE ROMAN
Comentarii recente:
Vero la Anoti M’Puri (Capitolul… carmentopa la Anoti M’Puri (Capitolul… Vero la De sezon sweet & salty la De sezon Vero la De sezon Vero la De sezon Suzana la De sezon
VERONICISME 
Poziţia ‘bibelou’ e perfectă, iar ‘ochi mari’ e haioasă foc. 🙂
Asta mi-aduce aminte c-ar trebui să-i mai pozez şi eu pe ai mei, că deja au crescut şi am pierdut ceva etape.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, ar trebui – să-i pozezi şi să pui pozele de blog; sau altundeva unde să le văd şi eu. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Întîi să ajung să mai fac poze, apoi oi vedea cum le împart.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sper c-o să ajungi! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aşa sper şi eu, în primul rînd de dragul lor. Deja am patru pentru care pot spune „în amintirea lor”, din păcate. Prinţesa şi Corniţă au apărut pe blog, pentru Pinguinu’ şi Flocoşilă nu m-am putut aduna, mă doare cumplit să-i revăd (doar) în poze. Nici la ora actuală n-am curaj să revăd poze sau filmări cu Copilu’ deşi au trecut doi ani jumate (deja sau am luat-o razna complet?).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
N-aş putea spune că am ţinut socoteala, dar cred că au trecut într-adevăr deja în jur de doi ani jumate…
Când timpul scurs din momentul pierderii e scurt (şi anii care se pot număra pe degetele unei singure mâini mi se par puţini în cazul ăsta), şi pe mine mă doare să revăd pe cineva (om sau animal la care am ţinut) doar în poze. Dar am ajuns să mă uit doar cu simplă nostalgie la pozele părinţilor mei, morţi de mai bine de 25 de ani. Aşa cum mă uit şi la Iţic, un motan de-al socrilor mei care mi-a fost tare drag, dar care s-a prăpădit cam cu tot atâţia ani în urmă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Se zice că timpul vindecă, dar de fapt doar atenuează şi nici măcar într-o proporţie constantă de la individ la individ, de la caz la caz. Nu e vorba neapărat de poze, ci de amintiri, atîtea cîte mai rezidă în mintea asta defectă. Uneori mă plesneşte plînsul din senin amintindu-mi de vreo scenă cu Copilu’ sau Corniţă sau Pinguinu’ sau…
Într-o seară mi-au intrat în cameră Corniţă şi Pinguinu’ şi mi s-au urcat pur şi simplu în braţe. Unul peste altul. Săteam pe canapea într-un colţ, uşor pe-o parte, şi unul dintre ei era oarecum dedesubt, se sprijinea mai mult pe braţul stîng care începea să-mi amorţească. Nu mă simţeam deloc confortabil cu aproape şase kilograme în poală într-o poziţie ciudată, dar la un moment dat mi-am dat seama cît de mult mă iubeau copiii ăştia de s-au cerut în braţe şi dormeau aşa de senin, aşa că am trecut peste durere şi disconfort şi-am stat aşa cu ei în braţe pînă s-au trezit şi au vrut afară. La cîteva zile după aia l-am pierdut pe Corniţă şi apoi după ceva vreme a dispărut Pinguinu’. Iar amintirea asta doare atît de mult încît nu ştiu dacă o să mai am atîţia ani cît să o poată atenua. Poate că nici nu vreau.
Ce frumoşi eraţi în poză, amîndoi!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, te înţeleg, sunt amintiri care continuă să doară, dar pe care nu vrei nicidecum să le pierzi…
Iţic era un motan frumos şi haios. Blând şi drăgăstos (te lua cu lăbuţele de gât şi te pupa – îl învăţase nepoată-mea), dar şi hoţoman şi haimana. Dar n-a trăit decât vreo 3-4 ani, nu mai ştiu exact. Dacă nu mă înşel, poza asta a fost făcută când l-am ţinut ultima oară în braţe. Am observat la un moment dat că i s-a prelins ceva pe la colţul gurii, ca un soi de bale de un alb lăptos. Dar socrii mei n-au dat importanţă, la ţară nu merge nimeni cu pisica la veterinar… Când ne-am dus din nou la ei (ne duceam cam din 3 în 3 săptămâni), Iţic nu mai era. Îl găsiseră mort în grădină, ascuns sub nişte fân. Era „finul” meu, eu îi alesesem numele.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Prinţesa a dispărut pe la trei luni jumate, n-a apucat să-şi cunoască frăţiorii din generaţia a doua.
Pe Corniţă l-am ţinut în braţe afară pe scara din spate, cu vreo două zile înainte să-l găsesc mort. Mi-a plîns şi s-a cerut în braţe şi la un moment dat, printre mîngîieri, s-a ridicat şi m-a pupat drept în bot – fără să-l fi învăţat cineva asta – apoi s-a aşezat la loc, cuminte. În retrospectivă, mi-a apărut ca şi cum ar fi ştiut ce va urma şi a vrut stea cu mine şi să-şi ia adio. Sigur, astea-s doar gîndurile mele, fără nici o dovadă.
Am avut experienţe care mi-au arătat că vorbele din popor nu fac nici cît o ceapă degerată. Alea nouă vieţi ale pisicii se pot duce toate dintr-o dată dacă nu le administrezi tratamentul corespunzător. Să fi lăsat-o pe Lily de capu’ ei în toamna lui 2016 cînd a avut pneumonia aia severă, acum n-aş mai fi avut-o nici pe ea, nici două serii de „nepoţei”.
Şi pisica vine întotdeauna la om atunci cînd chiar se simte rău. Cel puţin ai mei aşa au făcut mereu, au rîcîit la uşă pînă i-am băgat în seamă şi am constatat că-s bolnavi. Poate fiindcă m-au considerat „mama” lor, după ce Lily i-a abandonat. Dar omului trebuie să-i şi pese.
Păcat de bietul Iţic, poate dacă cineva l-ar fi dus la control ar mai fi avut multe zile.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, în retrospectivă, multe gesturi par să capete semnificaţii noi, numai că uneri sunt doar supoziţii neverificabile. Şi, tot uneori, e frumos să poţi să crezi că exprimă adevărul.
Da, cele 9 vieţi sunt un simplu mit, poate fiindcă pisicile ştiu să cadă în picioare.
Şi e foarte posibil ca un veterinar să-l fi putut salva pe Iţic. În retrospectivă, o să-mi pară întotdeauna rău că n-am insistat să-l ducem noi la control.
Mă gândesc uneori la cei care recurg la eutanasierea câinelui sau a pisicii când li se spune că are o boală incurabilă. Eu nu cred că aş putea. Nu cred că are cineva dreptul să decidă când să moară o altă fiinţă.
ApreciazăApreciază
Pff, mă uit ce scriam cu două zile în urmă şi-acu îmi vine să-i dau cu capu’ de pereţi pe tembeli. Mi-au spart azi oglinda de toaletă care avea ani mai mulţi decît mine. I-am tot iertat pînă acum deşi mă durea sufletul şi de plantele distruse şi de restul obiectelor sparte şi de mizeria din casă, dar asta mi-a pus capac. Nu-i mai suport! 😦
ApreciazăApreciază
Sunt animale, se joacă. Nu fac rău intenţionat.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
N-aş fi atît de sigur. Dar lăsînd la o parte ipoteza asta, răul e totuşi făcut, indiferent dacă a fost cu intenţie sau nu. Şi ştii că eu ţin foarte mult la obiectele care reprezintă amintiri, fiindcă în ele e, de fapt, memoria mea. Dacă le pierd, pierd totul. Şi se pare că, zi după zi, diavolii ăştia sînt chitiţi să-mi distrugă tot ce se poate numi amintire, ba încă şi ce n-a apucat să ajungă amintire. 😦
ApreciazăApreciază
Ascunde, pe cât posibil, obiectele la care ţii. Noi aşa facem de când cu Ziţa. Şi Grişka era zvăpăiat la vârsta ei, dar pe ea o distrează să dea cu lăbuţa în toate obiectele care pot fi trântite de la locurile lor.
Apropo de ceea ce am scris pe-aici şi nu se mai potriveşte, acum am o amigdalită de toată frumuseţea şi tuşesc de se sperie mâţele. 😦
ApreciazăApreciază
O, da, fă-mi te rog cadou o altă casă unde să le ascund şi o voi face mintenaş! 😉
Pe lîngă faptul că n-am loc sub nici o formă, ce rost mai are să păstrez lucruri dacă le ascund de uit complet de ele? Ştii că eu trebuie să le am permanent în faţa ochilor, altfel uit. Apoi, unde să ascunzi ghivecele cu flori – trifoiul de la bunicul, Crăciuniţa de la mătuşă-mea sau cea „a casei”, violeta roz de la mătuşă-mea, cactusul acela cu flori splendide şi puii lui etc – şi ce rost ar mai avea ele în casă dacă nu le văd înflorite şi nu le pot îngriji, unde să ascund ditamai oglinda cît omu’ (care avea rostul ei în baie cîtă vreme n-am unde o aşeza la măsuţa ei de toaletă) şi multe alte lucruri cu care umblu frecvent sau care au un loc bine definit în casă?
Tusea aia e ca supliment, n-are a face cu gîlcile. Ai grijă să nu dai în vreo pneumonie! (bat în lemn) Nu-i bai, că şi eu tuşesc zilnic de ani de zile, uneori am crize urîte, da’ în principal e de la praf şi aerul închis (cred). Oricum nu-mi pasă.
Hai, însănătoşire grabnică! 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O altă casă… Parcă aveai un apartament moştenit. Sau ai reuşit să-l vinzi?
Oricum, o să găseşti o soluţie. Nu ziceai tu că racii sunt inventivi?
Eu mă tratez, mulţam de urare. Azi mi-e deja mult mai bine decât ieri.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Într-un final l-am vîndut, apartamentul cu pricina, fiindcă doar crea pagubă (recte plata întreţinerii degeaba, mai ales iarna). De-aia mi-e casa – ba şi împrejurul casei – plină de vechituri, aduse de acolo, de nu mai am loc nici să merg decît ca balerina, pe hol şi prin camere. Ceea ce adaugă un plus de stres, fiind şi acolo amintiri importante, mai ales din copilărie.
Soluţia, dacă aş fi găsit-o, aş fi pus-o deja în aplicare. A, există o soluţie, pentru cînd o fi vremea potrivită: să bag cîteva zeci de mii de lei în renovarea coteţului pentru a-l transofrma într-o cameră unde să poată fi cazaţi permanent blănoşii. Numai că deja am cheltuit – şi nu mă întreba pe ce, fiindcă nu ştiu şi nu se vede – un sfert din banii încasaţi, şi asta în două luni de zile. Şi avînd în vedere cîte alte reparaţii mai trebuie la casă pentru a ajunge undeva aproape de decenţă, chiar nu ştiu cum să o dau. Fiindcă ştii, din banii ăştia se presupune c-ar trebui să supravieţuiesc pînă crăp. Şi de-oi avea ghinionul să trăiesc mai mult decît mi-aş dori, o să fie cam jale.
Mă bucur că eşti mai bine, ţine-o tot aşa şi revino-ţi cît de repede, că ai autografe de dat. 😛 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pentru aducerea unei case neglijate în stare decentă e nevoie într-adevăr de o grămadă de bani; am constatat acu’ un an şi ceva, când am vrut să ne mutăm la ţară. Ar fi trebuit să ne vindem apartamentul şi să băgăm toţi banii în renovarea casei.
Nu poţi să mai arunci din vechituri? Sunt toate amintiri importante? Sau nu poţi muta vechiturile în coteţ, renovându-l într-o mai mică măsură? Zic şi eu, ca să nu tac…
Iar blănoşii tăi se vor înmulţi. Dacă printre cei mici sunt pisicuţe, la primăvară îţi vor face toate „strănepoţi”. Mama Chiţurinei era o pipernicită de vreo 8 luni şi a făcut trei pui.
Foloseşte-ţi inventivitatea ca să faci rost de bani în plus pentru bătrâneţe. 🙂
Autografele în martie – lansarea „Vrăjitorului” va fi probabil pe 10. Am timp să-mi revin. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Păi asta e, că toate costă o grămadă de bani, ceea ce ar însemna să aduc totul în stare perfectă şi apoi să mă atîrn de-o grindă-n pod, că n-o să mai am din ce supravieţui. No, bun îi?!
De aruncat oi mai arunca, da’ întîi tre’ să le triez, că n-am avut timp, am cărat toate cele în grabă că trebuia eliberat ca să se apuce noul proprietar de renovare. Aşa că abia la vară cînd o fi, poate, vreme bună să pot scoate din cutii şi saci şi să stau pe îndelete la cugetat. Da’ ştii cum e săracu’, că n-ar arunca nici un capăt de aţă, iar eu care am trăit toată viaţa în sărăcie… Şi da, multe sînt amintiri fiindcă acolo mi-am petrecut multe vacanţe şi convalescenţe de-a lungul copilăriei.
Coteţul ăla mai constă în trei pereţi şi nişte cercevele de geamuri de acum 50-60 de ani înjghebate la un loc, cu o uşă putredă la care dai cu capu’ de pragu’ de sus; acoperişul e rupt în două, stă să cadă. Nu există „într-o mai mică măsură” – trebuie refăcut de la fundaţie în sus (e din cărămidă).
Nu m-a dus capu’ toată viaţa ca să fac bani, nu m-a interesat, nu pot să-i suport. Mi se pare o aberaţie. Nu sînt făcut pentru secolul ăsta, e clar.
De s-or înmulţi copiii o să fie treaba lor. Am o fată din prima serie şi una dintr-a doua. Plus mă-sa, evident, care e al naibii de prolifică. Ce să fac? Poate oi găsi să plasez puii prin vreun cabinet veterinar sau ceva, dar grija mea principală e să scap de ei din casă, să pot respira, să pot face curat şi ordine şi ce e de făcut.
Mnoh, e bine că ai timp să-ţi revii, poate am şi eu timp să-mi revin măcar oleacă. Sănătate, s-auzim numa’ de bine! 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu trebuie să câştigi bani de dragul banilor, ci doar să faci ceva ca să supravieţuieşti (ca să nu-ţi cadă casa-n cap, să nu rabzi de frig şi de foame, să-ţi hrăneşti copiii blănoşi…). Lasaţi în voia lor, copiii vor ajunge pe nesimţite să fie vreo 50, ca ai fostului meu coleg din Răcoasa, despre care cred că am vorbit pe-aici. Dar ăla are pensie, are un băiat care-l ajută cu ceva bani, cerşeşte mâncare pentru blănoşi pe facebook… Şi a început să-şi sterilizeze „fetele” când o poate face gratuit.
Dar îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. S-ar părea că am „darul” ăsta.
Las deoparte vorbăria şi-ţi doresc baftă în toate!
Şi zic şi eu ca tine: Sănătate (ţie şi pisoilor) şi s-auzim numai de bine!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Marea majoritate a oamenilor muncesc doar pentru a supravieţui, şi cu greu reuşesc, poate. Nu mai au timp pentru altceva, pentru ei. Însăşi ideea de muncă la program implică atît de multe altele pe care eu acum le evit, încît n-aş mai putea face faţă. Cheltuielile aferente ar fi enorme faţă de acum, iar beneficiile – recte „cîştigul” bănesc – ar fi infim.
Ştii că, la Brăila, în acele nouă luni de zile cît am muncit oficial la Stat, cheltuiam mai mult decît cîştigam? Apăreau diverse popriri, penalizări, reduceri etc încît trebuia să primesc bani de acasă ca să-mi pot asigura supravieţuirea. Da, pe atunci fumam, era o cheltuială în plus – totuşi? Duceam o viaţă aproape de pustnic, nu cunoşteam pe nimeni, nu ieşeam la discoteci, baruri, ci doar la o cafea cînd mă întorceam de la muncă, nu mîncam „bunătăţi”, nu plăteam curve, nu… nimic. Şi atunci, de ce mama dracului mai munceam?! Doar ca să par şi eu „în rînd cu lumea”? Iar condiţiile de trai, în gazdă, erau execrabile la vremea respectivă – nici măcar apă rece nu era la ora cînd ajungeam acasă, că de caldă nici pomeneală deşi era la bloc. Nu, gata cu sclavia!
Hai, sănătate şi baftă în toate proiectele! 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Comentariul tău era în spam – habar n-am de ce. Am dat peste el din întâmplare.
Depinde ce munceşte fiecare şi cât de bine plătit e pentru asta. Eu am muncit „la program” aproape 27 de ani, iar bărbatu-meu vreo 37, până a ieşit la pensie. Iar banii ne-au ajuns pentru un trai decent – fără lux şi extravaganţe, dar şi fără lipsuri. Şi ne-a rămas mereu şi timp „pentru noi”.
Presupun că tu ai avut ghinion. 😦
Să ai noroc de-acum înainte! Şi sănătate, fireşte!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ghinionist am fost de cînd mă ştiu. Pînă şi spamangeala e dovadă. 🙂 Am văzut de atunci că mi-a „ascuns” vorbele – ce ţi-e şi cu cenzura asta care poartă numele atît de „erotic” de „pentru protecţia dumneavoastră”. 🙄
Dacă într-o viaţă de muncă cinstită şi susţinută nu-ţi poţi permite lux şi extravaganţe – măcar din cînd în cînd – atunci întrebarea mea e: cum de îşi pot alţii permite asta permanent, fără să muncească de-adevăratelea (sau chiar deloc)…? Pff, grele întrebări mai pun şi eu! Hai să le zicem retorice, mai bine. 😉
Sănătate, baftă, inspiraţie! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nimeni nu s-a îmbogăţit vreodată din muncă 100% cinstită. Şi la baza oricărei mari averi stă o excrocherie/hoţie/tâlhărie/mârşăvie. Sunt 99,9999999% convinsă de adevărul acestor afirmaţii.
Să ne fie bine (şi fără lux există viaţă)! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
QED.
Amen, sis! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană