Urzeală de gânduri

A fost odată un OM. Şi ALTUL. Au fost şi nu mai sunt. Requiescat in pace.  Şi condoleanţe celor cărora le-au rămas înscrişi în suflet cu majuscule.

Cât despre celălalt RIP (Routing Information Protocol)… poate că există o legătură, adică un protocol al traficului, de ce să n-o recunoaştem, consistent, între două lumi – dacă există cea de a doua, cealaltă. (Fericiţi, după părerea mea, cei care au nestrămutata convingere că există.)

Oricum, poza asta, preluată din Jocul Cuvintelor cu numărul 175 (din sezonul al II-lea) mă duce cu gândul la o poartă, la o trecere într-o stranie atmosferă rece, de dincolo de nori, de dincolo de noi, de dincolo de timp, la o transformare. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă.

Iar transformarea asta mi-aduce aminte de un citat dintr-o carte (Destinul Bufonului, de Robin Hobb), şi o să-l redau aici, fiindcă tot a fost ieri, pe blogul Zinei, ziua citatelor:

„Atunci când mănânci carne, mănânci totodată viaţă.” Şi când mănânci iarbă mănânci viaţă… Oare ce mănâncă trandafirul transplantat din grădina socrului meu pe mormântul lui? N-am ştiut dacă o să se prindă, dacă va îmboboci, dar i-am fotografiat de curând prima floare şi, acolo, în cimitir, i-am urat, în gând, „la mulţi ani„.

Mai presus de orice poveşti, speculaţii şi idei mai mult sau mai puţin bizare, realitatea lanţului trofic spune că viaţa se hrăneşte cu moarte. Moartea căprioarei e şansa lupului de a-şi prelungi viaţa. Pisica trăieşte fiindcă mor şoarecii, fapt care, în plus, păstrează echilibrul ecologic. Grişka şi-a găsit de timpuriu refugiu în apartamentul nostru, dar, fiindcă l-am plimbat pe la ţară, tot a prins, la viaţa lui, doi şoareci. Oare câţi ar fi lichidat dacă şi-ar fi trăit cei doisprezece ani (poate chiar bătuţi acum* pe muchie) în libertate?

Tandrele noastre pisici, care ne încântă cu căldura trupului şi a torsului lor când ni se cuibăresc în braţe, sunt prădători feroce. Prădători abili. Scorpiuţa, mama Chiţurinei, le-a adus astă vară puilor o rândunică. Şi tot astă vară, la ţară, micuţa Chiţurina, dulcea minune, ghindoaca haitei de mâţe, a vânat lăcuste. Vânatul, fie el şi un biet păianjen oploşit într-un cotlon, e cea mai gustoasă gustărică. Aşa a decretat nemilostiva lege-a firii (care nu contrazice legea conservării materiei şi a energiei. 😛 )

Şi de ce să vânezi, când poţi să creşti animale? După friptura de ied, te lingi pe degete.

Mânânc şi plâng. Mănânc.

Dar Chiţurina e mofturoasă. Nu se mai atinge de ficat, delicatesa preferată a lui Grişka, se uită cu dispreţ la acum o jumătate de an îndrăgitul ei parizer… E slăbuţă, dar lunguţă… Aproape cât Grişka.

Iar Grişka e din de în ce mai doritor de somn şi mai puţin doritor de joacă. Cei 12 ani ai lui echivalează cu 64 de ani omeneşti. L-am luat când era copilaş, şi acum e mai bătrân ca mine…

E dureros să vezi cât de repede îmbătrâneşte o pisică… Îi privesc cu tristeţe pozele de flăcăiandru jucăuş (cu o tristeţe pe care nu o simt când văd părul meu cărunt, de proaspătă pensionară – am primit ieri decizia) şi înţeleg, poate pentru prima oară cu adevărat, ce înseamnă „sic transit gloria mundi”. Şi „nemilostiva lege-a firii”.

Nu, nu m-am gândit la asta când a murit bunica, când a murit tata, când a murit mama, când mi-au murit cele două mătuşi care mi-au fost tot ca nişte mame… Pentru că pe ei nu i-am văzut înflorind şi ofilindu-se „pe repede înainte”, cum se întâmplă cu o pisică…

E tot un citat dintr-un roman (SF, nu fantasy, precum celălalt), Silozul. Începuturile (Hugh Howey). Îmi vin mai degrabă în minte idei din cărţile pe care le traduc decât din alea pe care doar le citesc.

Iar acum, în loc să traduc (sunt iar în urmă faţă de planificare, ca de obicei în ultimii ani), mi-am înşirat aici, în ceas de noapte atât de târzie încât e aproape dimineaţă, urzeala dezlânată a gândurilor.


* – L-am adoptat pe bietul motănel abandonat pe 15 iulie. Am presupus că are 2 luni.  Că ziua lui de naştere e 15 mai. (Ziua de naştere a Chiţurinei e, cu siguranţă, în a doua jumătate a lunii mai – cred că pe undeva, în jurul datei de 20.)

Reclame

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor şi mai rentabil să traduc ce-au scris alţii.
Acest articol a fost publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P, lumea cărţilor și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

38 de răspunsuri la Urzeală de gânduri

  1. Zina zice:

    Urzeala gândurilor tale m-a prins ca pe o gâză lipită de pânza de păianjen… M-am apucat să fac socoteli. Kory avea 36 de ani omenești și s-a dus… Bella are cam 54… Offff!

    Apreciază

  2. Zina zice:

    Na! Unde s-o fi dus comentariul meu?…

    Apreciază

  3. Nu-i nimic dezlânat în monologul tău. Dimpotrivă, e o călătorie printre gânduri și trăiri, o călătorie pe cărări pe care am pășit și eu cândva, cu alte cuvinte, poate cu alte întorsături și intersecții și mă bucur astăzi că ne întâlnim prin nodurile acestea. 🙂
    Spor la tradus și tot ce e bun îți doresc!

    Apreciat de 1 persoană

  4. A thorn in your side zice:

    Prea multe link-uri – cine mai are timp…
    Dacă nimic nu se pierde, atunci sufletele – dacă există – oare unde se duc cînd se duc, şi cum şi unde se întorc? Am eu o teorie, dar e numai bună de-un SF. 🙂 Trupurile – odihnească-se în pace.

    La mulţi ani dragului de Grişka! Să fie sănătos! La fel şi Chiţurinei, că acuş se face şi ziua ei. 😉
    Despre Lily n-aş şti să spun, nu mă pricep să apreciez vîrstele nici la oameni, darămite la pisici, dar e foarte probabil să fie generaţie de toamnă-iarnă, altfel nu cred că putea să rămînă din martie, înainte de a împlini un an. Nepoţeii însă au dată fixă: 28 aprilie. Găseşti o poză aici, de cînd aveau trei zile. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Vero zice:

      Nu-i bai dacă nu clicuieşti linkurile, sunt pentru cei care simt nevoia de lămuriri suplimentare.
      Teorii – speculaţii – pe tema conservării sufletului am şi eu, are şi jumătatea mea conjugală. Tot bune de SF. 😀

      Fauna pisicească de apartament miaulţumeşte pentru urări. 🙂

      Mama Chiţurinei, Scorpiuţa, a rămas prin martie, înainte de a împlini un an. Ştiu sigur că s-a născut în toamna dinainte, prin septembrie. În primăvară era o bucăţică de mâţă sfrijită, şi a născut trei pisoi. Şi a fost o mamă foarte bună. N-o să mai fie – am sterilizat-o, cu peripeţii: i s-a desfăcut operaţia, probabil că fiindcă s-a băgat între pisoi şi câine.
      La vreo lună după ce a născut arăta aşa:

      Apreciat de 2 persoane

    • Vero zice:

      Să-ţi trăiască nepoţeii! Să le fie viaţa pisicească lungă şi frumoasă!
      În poză sunt cinci ghemoace drăgălaşe foc! Şi nu mă îndoiesc că acum sunt şi mai drăgălaşi!

      Apreciat de 1 persoană

      • A thorn in your side zice:

        Săru’ mîna de urare, aşa să fie, dragii de ei! 🙂
        De cîteva zile au făcut ochi şi-au ciulit urechile, acum se chinuie să meargă dar le iese cu greu. E bine că nu-s prea gălăgioşi (încă), totuşi în primele nopţi abia apucam să pun geană pe geană vreo două-trei ore cap la cap, că mă trezeam isntantaneu auzindu-i chiţăind. 🙂 Ei, dar cînd or începe să umble de-adevăratelea, atunci să vezi provocare, că la cît de bezmetic sînt de fel dar mai ales dimineaţa la trezire, mi-e să nu calc pe vreunul dacă se întîmplă, nefericitul, prin zona papucilor. Şi-o să trebuiască să încep să aprind luminile prin casă, n-o să mai orbecăi ca pînă acum, că nu poţi şti pe unde mi se proptesc în cale să mă împiedic de ei – cum am păţit cu bietu’ Copilu’, de mi-am spart dintele.
        Mai am cîteva poze şi filmări cu ei, dar mi-e din ce în ce mai greu să intru fie pe blog fie pe Vimeo ca să le public, iar mărimea filmărilor e un alt impediment, la viteza mea de transfer.

        Lily e mai schiloadă decît Scorpiuţa din poză şi are zone unde a chelit complet. Şi barem are de mîncare în permanenţă, că din ultimii 30 de lei numai pentru ea am cumpărat mîncare, mie nici pîine nu mi-am luat. Dar nu i-o fi uşor, biata, cu cinci copii dintr-o dată, fără experienţă prealabilă. Sper să se întremeze totuşi cît de curînd. Şi sper să primească maică-mea pensia luni, înainte să se termine toată mîncarea, că din restul de cinci lei nu prea am ce-i cumpăra: ori un litru de lapte, ori 3/4kg de peşte, ori o pungă de gîturi – pliculeţele nu le mănîncă şi alea-s doi lei bucata, bani irosiţi de pomană. Problema e că peştele-i pe terminate, mai am cu chiu cu vai pentru mîine, iar laptele abia desfăcut dimineaţă nu cred să-mi ajungă pînă atunci. Necazu-i că nu bea apă de la robinet nici s-o pici cu ceară.

        Efemerul, labilitatea şi inegalitata existenţei mă rîcîie şi pe mine, vizavi de „copiii” ăştia blănoşi care se petrec mult prea degrabă din lumea materială, uneori în moduri nemeritat de tragice. Citeam recent pe un blog un comentariu al cuiva privind o fotografie veche cu o mamă şi copilul său, întrebîndu-se ce se va fi ales de acel copil, dacă s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor mamei sale. Nu pot să nu mă întreb şi eu, privind „nepoţeii” alături de Lily, ce se va întîmpa cu ei, ce soartă vor avea şi dacă voi fi fost un „bunic” bun pentru ei. Şi mă mai întreb dac-am să apuc să-i văd crescînd sănătoşi, ajungînd măcar la vîrsta lui Grişka sau cum am să accept pierderea vreunuia dintre ei sau a lui Lily, dacă cea a Copilului m-a demolat complet. Cîtă înţelepciune mi-ar mai trebui să acumulez, şi de unde, ca să pot accepta firescul existenţei terestre…

        Apropo, ai un typo în text: „sic transit…” Şi mă opresc aici, c-am scris deja mai mult decît articolul tău. 🙂

        Apreciat de 1 persoană

        • Vero zice:

          Am corectat „gransit”-ul, mulţumesc. 🙂

          Sper şi eu să-şi revină Lily cât mai repede şi să te descurci cu nepoţeii. Cred că o să ai neapărată nevoie de lumină noaptea, pentru cei doi piticuţi negri.
          Mai cred şi că va trebui să-ţi calci pe inimă şi s-o sterilizezi pe Lily. Şi pe fetiţele ei, dacă sunt şi fetiţe. Sau să le dai pastiluţe. Altfel ajungi repede la 50 de pisici, ca fostul meu coleg de la Răcoasa, despre care am scris aici. Ştiu că prin toate oraşele se fac, periodic, campanii de sterilizare gratuită,
          Cronţonele nu mănâncă Lily? Găseşti cu 4 sau 5 lei kilogramul. Pisicile noastre multe, de la ţară, mai ales aşa ceva au mâncat vara trecută. Iar pentru cinci pisoi poţi lua hrană umedă la conservă, nu la pliculeţ (e mult mai ieftină), dacă-i deprinzi de mici cu aşa ceva. Pentru gaşca noastră (7 mici pisoi mici şi 4 mari) bărbatu-meu amesteca dimineaţa o conservă cu miez de pâine şi cu lapte. Şi pe urmă le dădea conţonele ieftine şi apă la discreţie, toată ziua. Drept este că se mai înfruptau şi din mâncarea soacră-mii, când se duceau grămadă peste ea. (Chiţurina primea separat parizer ca supliment, că era cea mai pricăjită – parizer ieftin, de la Profi. Lily nu mănâncă parizer?)

          În privinţa vârstei pisicilor, am citit că, pentru motanii lăsaţi să umble liberi, chiar dacă au un domiciliu stabil, speranţa medie de viaţă e de numai 5 ani. 😦

          Pe mail poţi trimite filmuleţe? Pot să ţi le pun eu pe Vimeo, într-un cont separat; dacă vrei.

          Apreciat de 1 persoană

          • A thorn in your side zice:

            Pentru puţin. 🙂

            Lily probabil o să-şi revină după terminarea perioadei de alăptare. Oricum, ea e micuţă şi slăbuţă de fel, poate ca sechelă a pneumoniei severe din toamnă sau poate aşa e rasa ei.
            De lumină o să am nevoie 24/7, că aici e întuneric şi-n miezul zilei (în afară de dormitor şi holul mare). Noroc că am montat becuri cu LED-uri aproape peste tot, doar pe holul mic şi-n sufragerie am tuburi fluorescente, dar pe holul mic bate lumina de la acvariul din bucătărie, iar în sufragerie am şi-o veioză cu LED-uri.
            Poate pînă la urmă mă mut la ţară, undeva la margine de pădure, să-mi pot creşte liniştit nepoţii şi strănepoţii fără să intervin în mersul firesc al naturii. 😉

            Lily mănîncă „bombonele” doar în caz de forţă majoră, adică noaptea cînd n-are cine să-i mai pună gîturi şi peşte pe farfurie, dar şi la alea are preferinţe. De obicei îi cumpăr cîte trei-patru feluri deodată şi-i pun cîte puţin din fiecare în castron, ca să aibă de unde alege după pofta de moment. Ehe, de-aş fi avut şi eu de unde alege, toată viaţa… Acum mai am doar un fel, cît de-un castron, da’ se goleşte lent atîta vreme cît am să-i dau mîncare adevărată.
            Parizer însă, nu. Cred că a gustat de vreo două ori de cînd e la mine, dar nu de-ăla ieftin şi ordinar. Din păcate, aici la magazin aduce foarte rar marfă de calitate, iar cînd aduce te ia leşinul de la preţuri, aşa că nu prea mi-am permis nici eu, deci nici ea.

            Acum, speranţa de viaţă depinde de mulţi factori, în special în oraş, în zone cu trafic intens şi oameni cu mai mult drag de legume şi flori, de stratul de gazon, decît de fiinţe. Dar ce viaţă e aia, să stea închişi în casă permanent? Şi cum să stai, ca om, veşnic cu ei în picioare 24/7, cu uşile şi geamurile închise, cu duhoarea din litieră în nas? Cu greu am suportat asta cît a fost Lily bolnavă, dar cu mai mulţi ar fi imposibil. Şi-apoi cînd ar scăpa vreunul afară fără să fie obişnuit cu curtea, cu strada, cu oamenii – ce-ar face, ce s-ar întîmpla cu el? Probleme de conştiinţă.

            Mulţumesc de ofertă dar cu mail-ul e mai complicat, că nu acceptă fişiere peste o anumită lungime şi oricum la mijloc e viteza mea mică de transfer. Dintre cele mai recente, unul are 13MB, altul 32MB. Văd eu cum fac, cîndva. 🙂

            Apreciat de 1 persoană

            • Vero zice:

              Ei, când ai curte e păcat să ţii pisicile închise în casă. Dacă stăteam la parter, chiar la bloc fiind, i-am fi lăsat şi noi pe ai noştri pe-afară. Spuneam doar că, în cazul ăsta, speranţa de viaţă a pisicilor scade.

              Casă cu pisici la margine de pădure sună tare frumos. Ţi-am spus povestea cu motanul care pleca primăvara în pădure şi nu se mai întorcea acasă decât toamna?

              Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Eh, e greu de ajuns la un compromis acceptabil, indiferent de situaţie.

                Îmi aduc aminte c-ai spus ceva, cîndva, despre motanul acela. Parcă într-o zi n-a mai revenit, nu? Nu ştie nimeni de ce. Pe de o parte parcă e mai bine aşa, chiar dacă rămîi cu incertitudinea, pe undeva creşte şi o speranţă, cît de mică, cum că poate şi-a găsit un cămin mai bun sau ceva. Decît să-l găseşti stîrcit în mijlocul drumului… Pff, iar îmi aduc aminte de Copilu’ şi mă apucă toate cele. Mai bine mă duc să văd dac-a adus peşte la magazin. Cînd s-o termina laptele o să bea Lily şi apă de ploaie din găleată, că n-ar fi prima oară.

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Da, motanul cu pădurea în al treilea sau al patrulea an nu s-a mai întors.

                Până la urmă, totul depinde de bafta fiecăruia. Şi la pisici, şi la oameni.

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Cine ştie, l-o fi plesnit… Rîsu’ (dacă s-a dat la nevasta lui). 🙂 Sau a dat de-un loc cu harem şi-a rămas acolo. Pînă la urmă, există posibilităţi reale. Dar chiar de-ar fi trecut „dincolo”, cel puţin a simţit gustul libertăţii, a umblat unde-a vrut, a făcut ce-a vrut, a trăit viaţa cu adevărat. Şi cred că asta-i cel mai important.
                Nu numai pentru pisici, ci şi pentru oameni. Doar că-n ultimul caz nu mai depinde (doar) de baftă. 😉

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Aşa e. Gustul libertăţii contează. Păstrănd proporţiile, e ca-n poezia lui Coşbuc:
                „Totuna e dac-ai murit
                Flăcău ori moş îngârbovit;
                Dar nu-i totuna leu să mori
                Ori câine-nlănţuit.”
                Şi cu bafta, în cazul oamenilor, ai dreptate. Nu-i de-ajuns. Ca s-o dau şi pe proverbe şi zicători: „D-zeu îţi dă, dar nu-ţi bagă-n traistă.”

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Fix ca-n Coşbuc! 🙂
                Cu omul însă e mai cotoioasă treaba, că atunci cînd vine vorba de libertate realizezi că, de fapt, nu-i şi nici n-ai de unde s-o iei s-o bagi în traistă. 😉

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Din păcate… ai dreptate. 😦

                Apreciat de 1 persoană

  5. O nebunie de text, Vero! Și o lecție de filosofie simplă pentru oameni încă înspăimântați de moarte, ca mine. Ca o picătură de miere groscioară curgând cu încetinitorul pe felia mea de pâine cu unt – asta fuse. Mulțam frumos!

    Apreciat de 1 persoană

    • Vero zice:

      Cu plăcere!
      Mă bucur sincer dacă te-a ajutat.

      Apreciat de 1 persoană

    • A thorn in your side zice:

      Hm, pîine cu unt… Asta da viaţă, cred şi eu că ţi-ar veni greu să te desparţi de ea! Eu aş fi zis „ca o ceapă, spartă cu podul palmei, lîngă boţul meu de mămligă”. Şi n-ar fi fost doar o metaforă. Dar eu am mai murit o dată, aşa că nu mi se pare mare lucru. E uşor, foarte uşor să mori – mai greu e să trăieşti, sau să supravieţuieşti de fapt, într-o lume de rahat ca asta.

      Apreciază

      • Frate, o ceapă spartă pe colțul mesei merge mai bine cu o iahnie de fasole. Practic, când lipsește coabitantul de-acasă și mănânc singură, eu ucid o ceapă la orice. Bine, pe urmă mint cu nerușinare, zic că miroase de la vecina de la parter….
        Dragoș, am senzația că, undeva, cândva. ți s-a pus un cui pe mine. Corect? Și-mi dai la gioale cu lucruri mici. Păcat! E u te credeam cu sărac hiperinteligent, adică un prieten cu care m-aș mândri și în real.

        Apreciat de 1 persoană

        • A thorn in your side zice:

          Fasolea-i scumpă, nu-mi permit. Şi-apoi nu-mi place să-mi dau aere. 😉

          N-am nimic cu tine, păcatele mele. Comentariul meu e cumva impersonal, sau generic, l-aş fi anexat oricui ar fi scris ce-ai scris tu, dar nu e menit să atace, ci doar să elibereze amărăciunea unei existenţe… nepotrivite. Şi, poate, să diminueze un pic teama de… eliberare. 🙂

          Apreciază

      • Vero zice:

        Uneori, o ceapă spartă cu podul palmei lângă boţul de mămăligă poate fi o delicatesă. Depinde… de multe. 🙂
        Când aveam aproape 18 ani, am scris într-o poezie că „e mai bună decât moartea viaţa cea mai ticăloasă” şi că „nu există fericire, moartea-i leac… Dar viaţa-i bună!” Şi între timp nu mi-am schimbat părerea. 😉

        Apreciat de 1 persoană

        • A thorn in your side zice:

          Desigur, mămăliga goală nu e bună. Ceapa te face să plîngi, dar face bine în mai multe sensuri decît ar părea la prima vedere. 😉

          Fericirea există, dar e vremelnică, nu e o stare cuantificabilă în timp. O simţi, dar în clipa în care încerci s-o defineşti, s-o explici, deja ai pierdut-o. O pierzi oricum, dar ştii că ai avut-o, fie chiar şi preţ de-o clipită.

          Începînd cu un anumit moment cînd se aşează piesele la locul lor şi începi să întrevezi imaginea de ansamblu, viaţa nu mai pare atît de minunată şi „trăibilă”, ci o corvoadă de care ai vrea să scapi cît mai curînd posibil, fiindcă simţi, ştii că n-o poţi aduce pe vadul cel bun. Şi nu mă refer aici la viaţa personală, egoistă şi egocentristă, singura de care sîntem insistent îndemnaţi să ne vedem (şi atît!), ci la ansamblul societăţii umane terestre.

          Apreciat de 1 persoană

  6. Cudi zice:

    Vero, mi-ai amintit de ceva citit pe fb zilele astea:
    „Maybe actually plants are farming us, giving us oxygen until we eventually die, decompose and they can consume us”.

    Apreciat de 2 persoane

  7. Suzana Miu zice:

    Este un text frumos si adanc. Imi place mult, ca si citatele alese. Recunosc ca nu sunt in cele mai bune zile ale mele, sunt lucruri pe care nu le pot face sau nu le pot face mai bine, dar trebuie sa le iau asa cum sunt, asa cum vin, pentru ca uneori si tristetile isi au sensul si efectele lor si chiar daca le simt ca o ‘urzeala’ care ma tine captiva, incerc mereu sa inteleg. Uneori nu pot, dar imi spun ca a intelege urzelile este uneori greu, asa ca nu disper. Si mai incerc.

    Cuvintele lui Cudi sunt chiar faine! Cred ca ar merge intr-un SF! 🙂
    Sa va fie bine, draga Vero. Numai ganduri bune!

    Apreciat de 1 persoană

    • Vero zice:

      Numai gânduri bune îţi trimit şi eu, dragă Suzana! Sper c-o să poţi spune curând din nou că eşti în cele mai bune zile ale tale! 🙂
      Şi ai dreptate, comentariul lui Cudi aduce o idee SF, una foarte faină. 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.