Tot de-ale mele – arhivele lunii ianuarie 2018

Reclame

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor şi mai rentabil să traduc ce-au scris alţii.
Acest articol a fost publicat în de pe blogurile mele, de-ale mele, din tot sufletul și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Tot de-ale mele – arhivele lunii ianuarie 2018

  1. A thorn in your side zice:

    Super reflexia bradului în geam! 🙂
    Cred c-aş face atac de panică s-o văd pe Lily urcată pe diverse chestii aflate la înălţime aşa cum face Chiţa, la echilibrul precar în care se află cam toate lucrurile mele din casă. Noroc că are pomii, curţile, casele şi restul construcţiilor cartierului la dispoziţie. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Vero zice:

      Noi ne-am străduit să înlăturăm tot ce era în echilibru precar. Fiindcă stau numai în casă, Chiţa şi Grişka trebuie să se poată căţăra aici pe unde poftesc. 🙂

      Reflexia aia în geam mi-a plăcut şi mie foarte mult. Dar am fotografiat-o de vreo 10 ori fără să reuşesc s-o prind în toată splendoarea ei.

      Apreciat de 1 persoană

      • A thorn in your side zice:

        Are ochiul chestiile lui de vede mai multe decît camera. 😉

        Vezi, casa mea n-a fost construită ca să primească o pisică (sau mai multe), iar eu cu stilul meu complet haotic nici că mă mai schimb – dacă nu le am în faţa ochilor atunci nu le am, punct – aşa că nu ştiu ce-ar ieşi dacă ar da strechea în biata copilă. Din fericire, cu mici excepţii şi ea şi Copilu’ au fost înţelegători şi cuminţi, faţă de ce am văzut şi auzit în alte părţi. Da, probabil că accesul liber afară a fost un factor destul de important. Apoi deh, fiecare cum poate, că asta-i viaţa.

        Apreciat de 1 persoană

        • Vero zice:

          Cred că accesul liber afară e foarte important. Pisica vine în casă doar ca să doarmă, să mănânce, să fie alintată. De joacă se satură afară.

          Apreciat de 1 persoană

          • A thorn in your side zice:

            Într-adevăr, în casă se plictisesc, oricîte jucării ar avea, oricîtă atenţie ar primi. Dar nu numai asta – cred că au libertatea în sînge, iar atunci cînd sînt îngrădiţi intră în panică şi devin capabili de orice. Spre deosebire de oameni…

            Apreciat de 1 persoană

            • Vero zice:

              Din câte am observat, nu par deranjaţi de teritoriul restrâns. Dar pe teritoriul ăla vor să facă numai ce le place şi când le place. Şi vor să li se dea atenţie (asta indiferent dacă sunt pisici de apartament sau de curte), să stea pe tastatura ta, pe foaia pe care scrii, pe cartea pe care-o citeşti, în faţa televizorului la care te uiţi, eventual şi-n farfuria din care mănânci. 😀 Nu le place nici când îi dai altei pisici din gaşcă mai multă atenţie – soacră-mea avea la un moment dat trei care se străduiau să i se înghesuie în poală. 😀

              Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Pare că s-au resemnat şi se mulţumesc cu ce au (în termeni de teritoriu) dar comportamentul ăsta insistent de cerut atenţie e modul lor de a se răzbuna. 🙂 Uite, Lily nu se (mai) urcă pe tastatură sau mouse de mult, a înţeles că „nu e voie” şi a început să înţeleagă şi cînd îi spun „tata lucrează” sau „tata are treabă” şi nu mai insistă să mi se aşeze în poală atunci. Altfel, dacă n-am de umblat de colo-colo vine şi doarme un pic în poală, se mai întinde uneori şi pe colţul mesei, apoi se duce în colţul ei lîngă sobă, pe cutiile cu plăci de bază defecte şi-şi face somnul de frumuseţe.
                La film venea şi-mi dormea pe piept cînd stăteam întins pe canapea, dar fără să-mi „ia scrisul”. Copilu’ nu îndrăznea să mă deranjeze de la film, se aşeza undeva jos lîngă pat şi aştepta să se termine filmul, să mă ridic din pat.

                La farfurie, însă, Lily vine de zici că stă vreun pitic de şase să vadă cînd îmi pun de mîncare şi-apoi dă alarma prin tot cartierul, că oriunde ar fi, cît de departe pe afară, tot apare lîngă mine la nici un minut de cînd intru cu farfuria în cameră. 🙂 Şi evident că nu scap pînă nu-i dau şi eu măcar un pic, de poftă; uneori mult mai mult decît un pic. Ar fi în stare să mănînce o sarma întreagă, şi nu mă refer numai la carnea din ea ci cu tot cu varză, sau mai ales varza! 😆 La fel la caşcaval, cîrnaţi, salam – de icre nu mai zic! – iar recent văd că a îndrăznit să guste şi din parizer (de pui), unde pînă acum nu se atingea de aşa ceva (alte mărci, e drept). Mi-e frică să desfac borcanul cu zacuscă! 😆 Totuşi, cînd îi spun „gata, ţi-am dat de poftă, ajunge” de vreo două-trei ori, înţelege şi se retrage graţios la treburile ei.
                Copilu’ insista să mi se urce în poală cînd mîncam în bucătărie, vara, mîncare gătită (i-am uitat gustul, n-am mai gătit de vreo doi ani, doar ce-am primit de la maică-mea) şi închipuie-ţi chinuri pe mine să duc lingura la gură de la juma’ de metru distanţă, cu Pacostea în braţe, cînd io-s obişnuit ca ţăranu’ să bag botu-n farfurie să hăpăi (deh, cînd eram mic „Codul manierelor elegante” a fost folosit pe post de hîrtie inginerică la budă 😛 ). De cele mai multe ori îl uşuiam, bietul de el, dar nu cerşea ci doar voia să stea acolo să privească. Acu’ nu mai e nici Copilu’, nici loc pe masă de gătit şi mîncat, nici chef de viaţă. Biata Lily, nu ştie ce-i în sufletul meu. sau poate o fi ştiind…

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Totul depinde şi de stăpân, şi de pisică.
                Grişka ştie că n-are voie pe tastatură la bărbatu-meu, dar pe a mea se plimbă când pofteşte. Mie nu-mi ştie de frică.
                Iar Ziţa e mult mai ţicnită decât era Grişka la vârsta ei. E genul de pisică pusă pe dărâmat şi pe stricat. Dar e haioasă şi pufoasă. Blana lui Grişka e foarte mătăsoasă, e o plăcere să-l mângâi, însă a ei e moale şi deasă, zici că ţii în braţe un ghemotoc de puf, unul care nu stă locului decât atunci când i se face somn. 🙂

                Gândeşte-te la Lily şi poate că o să-ţi recapeţi măcar o parte din cheful de viaţă. Ea e un sufleţel care are nevoie de tine. Şi care te iubeşte cu siguranţă – aşa cum poate iubi o pisică.

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Ai vrut să zici că depinde de sclav şi de pisică, desigur, că doar ştim cine-i stăpînul. 😀
                Situaţia se complică atunci cînd sînt mai mulţi sclavi, pisica simte slăbiciunea, tensiunea, ierarhia… şi evident, profită. 🙂 La mine n-are cum, doar cu mine are de-a face, iar eu ştiu cum să mă fac înţeles. 😉
                Ziţa a avut libertate deplină, poate lipsită de experienţe terifiante, spre deosebire de Grişka, de aceea acomodarea ei e mai greoaie, mai lentă şi mai cu năbădăi.

                Lily a rămas şi ea cu simţul libertăţii în sînge, şi chiar dacă acum ştie că aici îi e casa şi masa tot explorează spaţiul înconjurător şi-şi păstrează independenţa. Ieri mi-a lipsit de acasă vreo nouă-zece ore de-am zis că dau în infarct. De obicei venea cel puţin de două-trei ori să mănînce, oricît ar fi stat pe afară, dar ieri mîncarea a fost neatinsă încă de dimineaţă. M-a speriat teribil, fiindcă am mai trecut o dată prin aşa ceva cu Copilu’ care a lipsit vreo trei zile la rînd de-am plîns ca un prost cînd a venit acasă jigărit şi lihnit de foame. Nu ştiu dacă mai rezist la o asemenea experienţă.

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Ai dreptate, am uitat cine e stăpânul! 😆

                Într-adevăr, Ziţa n-a avut experienţe terifiante, n-a fost abandonată, ca Grişka.
                Dar nu se poate spune că nu s-a acomodat, n-a părut deloc stresată de drumul cu maşina şi de noul domiciliu, a început imediat să-l exploreze cu curaj.
                Numai că e foarte zvăpăiată din fire. Bărbatu-meu o ştie aproape de când a făcut ea ochi şi zice că, din cei 7 pui care au fost la ţară, ea, deşi cea mai mărunţică, era întotdeauna prima care se vâra peste tot. De-aia a şi crezut la început că e motan – era o vietate prea obraznică. 😀

                Cred că Lily n-o să-ţi lipsească de-acasă cu zilele, pentru că e femelă. Am citit că, la pisici, femele nu acceptă să se împerecheze decât pe teritoriul lor, aşa că ele stau de regulă acasă şi motanii umblă de colo colo şi se bat între ei.
                Cică, la pisicile de curte, speranţa de viaţă e dublă faţă de a motanilor necastraţi, care trec rareori de 5 ani.

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Aşa, să-i dăm cezarinei ce-i al cezarinei… pardon, să-i dăm felinei ce-i al felinei. 😀

                Ţi-am mai spus eu proverbul ăla arab: „dacă la culcare te mănîncă-n kuhr, la trezire îţi pute deştu’.” Apoi, zvăpăială aţi vrutără, zvăpăială aveţi! 😀

                Nu ştiu ce sînge de explorator o avea Lily da’ de umblat umblă de zici că-i masculă. 😀 Nu i-o plăcea selecţia locală, că-i prea provincială şi caută ceva mai… capitalist (adică din capitală). 😛
                Nasol e că a pornit ploaia cu găleata şi ea-i în expediţie, barem să stea la adăpost că nu mai am cu ce s-o duc la tratament ca data trecută dacă mai face vreo pneumonie (ptiu, bat în lemn!).

                Bietu’ Copilu’ n-a apucat nici măcar un an jumate (cît o fi avut cînd l-am găsit, că la mine a stat fix un an, la zi). Da’ decît o viaţă degeaba…

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                N-am vrutăr-o noi, a alesăr-o jupan Grişka. La toţi ceilalţi pisoi mârâia ca un câine. 😀 La a doua întâlnire, că la prima a fost băiat bun cu încă vreo doi. Dar escroaca asta mică, când l-a văzut la doua oară, s-a dus drept la el şi l-a mirosit în bot, ceva ca un soi de „ce bine-mi pare că te revăd, tataie”.
                Iar peste vreo 2 zile au ajuns deja să se fugărească prin casă – în joacă.
                Oricum, mi-e tare dragă coana Ziţa, aşa zurlie cum e ea.

                Pentru Copilu ai făcut tot ce se putea face, i-ai oferit adăpost şi mâncare plus libertate. Viaţa ideală pentru o pisică. Dar sărmanul a avut ghinion. 😦

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Aşa, dă vina pe „tataie”! 😛 Coup de foudre… 😆

                Pentru Copilu’ ar fi trebuit să fac mai multe. Şi la un moment dat am încercat, doar că a fost prea tîrziu. Blestemaţi fie banii, cu cine i-a inventat, că dacă nu era condiţionarea asta ceva s-ar fi schimbat, măcar l-aş fi vindecat de lovitura aia nenorocită şi cumva s-ar fi schimbat şi soarta. Dar acum la ce bun atîţia de „dacă”.

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Întotdeauna trebuie să existe cineva sau ceva pe care să dai vina… 😀

                Şi ai dreptate în privinţa banilor. 😦

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Pînă la urmă, dracu-i de vină pentru toate, băga-mi-aş… picioarele-n „ochii” lui!

                Apreciat de 1 persoană

  2. Suzana Miu zice:

    Cand ma gandesc cate chestii in echilibru „precar” am in casa, ma ingrozesc. Si ma intreb retoric cum sa rezolv instabilitatile cele multe! 😀
    Fizica o fi buna la ceva? 😀
    Un weekend spornic si senin, Vero draga! ❤

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.