„Şi din câţi au fost aseară, am rămas numai noi”… trei

  • „Aseară”, adică într-o seară de septembrie, când a cântat un menestrel despre 11 pisici care bat la uşi,  în căutarea câte unui om bun, primitor;
  • „Noi trei”, adică ei trei, bine îngrijiţi  (în ciuda temerilor mele) de vecinii care mi-au luat în grijă şi soacra (rămasă în continuare în casa ei, spre norocul pisicilor):

de la stânga la dreapta, Zorro, Pufăciosu şi Scorpiuţa

Au toţi trei poze noi (clicuiţi-le dacă vreţi să le măriţi), de ieri, ca şi cea de grup, de mai sus:

Zorro:

Pufăciosu:

Scorpiuţa:

Scorpiuţa şi Pufăciosu sunt fraţi (mama şi unchiul Chiţurinei noastre) şi se simt/dorm bine împreună:


Iată ce s-a întâmplat cu celelalte opt pisici (în ordinea în care vi le-am prezentat în septembrie):

  1.  Mama Pufăciosului şi a Scorpiuţei (bunica Chiţurinei) a dispărut.
    .
  2.  Albăstriţa a fost adoptată la oraş.
    .
  3. Samson a murit (25 septembrie), l-am găsit în faţa unei porţi de vizavi (fără urme de lovituri, de muşcături de câine, de sânge).
    .
  4.  Pisica Tom (luată iniţial drept motan şi botezată apoi Tomiţa) a fost adoptată de vecina îngrijitoare a soacrei, care locuieşte vizavi.  A fugit de-acolo de vreo 3-4 ori şi s-a întors acasă. Din păcate, când a fugit ultima oară nu se ştie unde a ajuns.
    .
  5.   Punctuleţ a fost adoptat la ţară,  de o vecină.
    .
  6.  Mămoasa Naomi a fost adoptată tot la ţară, de o altă vecină. N-a fost sterilizată. Vecina îngrijitoare a soacrei a dat-o cu condiţia să primească pui de-ai ei (se pare că a prins drag de pisici, iar soţul ei a devenit cu siguranţă foarte bun prieten cu câinele).
    .
  7.  Buric a dispărut.
    .
  8.  Zgămâie e acum Ziţa/Chiţa/Chiţurina noastră (colocatara lui Grişka).
Reclame

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor şi mai rentabil să traduc ce-au scris alţii.
Acest articol a fost publicat în de-ale mele, despre lume şi viaţă :P și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la „Şi din câţi au fost aseară, am rămas numai noi”… trei

  1. Pingback: Zorro | Mustăţi lungi, gheare lungi

  2. Chiţurina zice:

    A republicat asta pe Ziţa/Chiţa/Chiţurina și a comentat:
    Miaa, am primit veşti (şi poze) de-acasă, de la mami a mia!

    Apreciază

  3. A thorn in your side zice:

    Unul mort, trei dispăruţi – 36% pierderi. Mnoh, se putea şi mai rău. Sper ca toţi cei rămaşi (în viaţă) să aibă parte de viaţă bună şi lungă.

    Apreciat de 1 persoană

    • Vero zice:

      Mulţumesc! Sper şi eu.

      Sper să fi scăpat şi Tomiţa. Dacă ar fi călcat-o vreo maşină când făcea naveta între cele două case ar fi fost găsită în stradă. Şi era drăgălaşă şi foarte prietenoasă, cea mai blândă din toată colecţia, singura care m-a lăsat s-o ţin în braţe imediat ce-am dat cu ochii de ea. Poate i-a plăcut cuiva şi a luat-o. Poate…
      E puţin probabil să aflu vreodată ce s-a întâmplat de fapt. 😦

      Apreciat de 1 persoană

      • A thorn in your side zice:

        Da, cam greu de aflat adevărul – nu numai în privinţa asta, dar să nu divagăm. Cînd sînt deja măricele mai greu se desprind de casă, de locul unde-au copilărit, iar dacă o fac- cu sau fără voia lor -, la o vreme revin acolo, măcar în treacăt. De fapt, revin acolo unde s-au simţit bine cîndva. Asta dacă mai sînt printre noi.

        Mitzi, cel accidentat la picioarele din spate, care a locuit vreo două luni la mine pe hol înainte de accident, şi-a revenit şi a început să treacă iar pe aici, numai că acum nu mai are acces în casă, fiindcă e Lily. Chiar s-a certat cu Ursu de cîteva ori. Ursu mai rar trece, nu mai stă sluj la uşă fiindcă n-am mai avut mare lucru să-i dau în afară de puţinele resturi lăsate de Lily.
        În schimb, de Kara nu mai ştiu nimic de vreun an de zile, nu l-am mai văzut nici pe la mine nici prin zonă pe unde mai umbla. La fel, de Nero nu mai ştiu nimic şi mi-e greu să cred că Ursu ar fi Nero, ar fi însemnat să crească brusc într-o perioadă foarte scurtă, ceea ce e puţin probabil.
        Aşa că nu se ştie niciodată ce s-a întîmplat cu ei, dacă mai vin sau nu şi cînd asta. Poate că oamenii ştiu dar nu vor să spună, dacă a fost ceva rău. Cum le-o fi norocul, fiecăruia.

        Apreciat de 1 persoană

        • Vero zice:

          Dacă duci pisica, fie ea şi adultă, în alt loc şi o ţii vreo trei săptămâni închisă-n casă, se învaţă cu noul sălaş, nu mai pleacă.

          M-am gândit şi eu că, poate, oamenii de-acolo ştiu mai multe, dar nu spun.

          Şi e într-adevăr vorba de norocul fiecăruia. Atâta vreme cât n-o ţii numai în casă, nu poţi păzi o pisică. Umblă pe unde vrea ea şi, pe unde umblă, se descurcă pe cont propriu, cum poate.
          Şi nu ştiu cum e mai bine pentru pisică, să trăiască cinci ani hălăduind în voie, sau cel puţin vreo 15 închisă într-un apartament?
          Mi-aduc aminte cum stătea Chiţurina la ţară pe vârful gardului, cu Zorro. El e în continuare acolo, liber să umble pe unde pofteşte şi în pericol să fie călcat de maşini, mâncat de câini, bătut de oameni. Ea e la adăpost, dar n-are la dispoziţie decât un apartament de două camere. La început mai mieuna la uşă când se plictisea (aşa cum făcea şi la ţară). Acum nu mai miaună. Când se plictiseşte îmi fură pixul, caută ceva de răsturnat, de stricat (ultima dată a trântit ghiveciul cu iarbă pisicească în tava cu nisip şi i-a bulit marginea). Dar uşa n-o mai interesează. Mai degrabă îl interesează pe Grişka, care stă în apartamentul ăsta de 11 ani jumate. El vine la uşă când se întoarce unul dintre noi acasă, când sună soneria sau interfonul. Chiţurina îşi vede de somn sau de joacă.

          Apreciat de 1 persoană

          • A thorn in your side zice:

            Hm, oare prizonieratul o fi benefic pentru vreo fiinţă, oricare, pe lumea asta…?
            Ziţa poate s-o fi resemnat, poate caută strategii de comunicare a nemulţumirii faţă de situaţia curentă, poate… cine poate şti, atîta vreme cît nu sîntem capabili să comunicăm inteligibil unii cu alţii.

            Şi Lily făcea nefăcute cînd încercam s-o ţin închisă în casă „pentru binele ei”. Acum stau cu uşile legate cu elastic de clanţă, ca să poată ieşi/intra în voie, la fel unul din geamurile uşilor de la hol e lăsat întredeschis legat cu sforicică. Îţi poţi da seama ce „cald” e la mine în casă. Dar ce să fac, „copila” are nevoie de libertatea sa iar eu alte posibilităţi n-am, momentan.

            Unii spuneau să mă mut la bloc în fostul apartament al mătuşii, dar acolo aş plînge zilnic de mila ei, stînd prizonieră într-un spaţiu strîmt, şi apoi de mila lucrurilor mele pe care le-ar distruge din plictiseală sau răzbunare.

            Uneori, soluţiile optime – nu spun ideale – sînt imposibil de atins şi cineva tot trebuie să sufere. Preferabil – sau omeneşte – cel care are capacitatea mai mare de înţelegere asupra mersului lumii şi al vieţii.

            Apreciat de 1 persoană

            • Vero zice:

              Ai dreptate.
              Dacă aş fi stat şi eu la casă sau la parterul unui bloc, aş fi lăsat pisicile să iasă. Dar stau la etajul cinci, cu uşa de intrarea blocului încuiată (cu interfon).
              Iar dacă nu l-aş fi luat pe Grişka, ar fi trebuit să-l las într-o magazie cu scânduri din spaţiul dintre blocuri – de lăţimea unei scânduri. Nu se putea intra după el acolo, iar el, deşi mort de foame şi de sete, nu voia să iasă (a fost câteva ore cu uşa deschisă şi n-a plecat). Proprietarul voia să scape de el otrăvindu-l. După ce am reuşit să-l momesc cu salam şi să-l înşfac de ceafă în timp ce mânca (performanţă de care nu m-aş fi crezut în stare), nu m-am îndurat să-i dau drumul pe stradă (mai stătuse o spătămână ascuns pe sub maşini, miorlăind sfâşietor noapte de noapte). L-aş fi putut duce la ţară, dar socrii mei aveau deja cinci motani. Nu mi-a mai rămas decât să-l iau în apartament.
              Iat Chiţurina era atât de mică şi de zvăpăiată, nu m-am îndurat s-o las la ţară, în grija unor oameni nu tocmai iubitori de pisici şi într-un loc care ştiam că nu le e prea prielnic pisicilor.
              Poate am greşit, poate că nu…

              Apreciat de 1 persoană

            • Vero zice:

              Pentru libera circulaţie a „copilei” tale şi căldura din casa ta:
              Bărbatu-meu a improvizat uşiţe batante pentru pisici. Una pentru balconul nostru, alta la ţară, la camera soacră-mii. Tai un pătrăţel din uşă şi prinzi acolo un ax cu o plăcuţă de plexiglas, de plastic gros, de ce-o fi. Nu e etanşă, dar e mai bine decât să ţii uşi sau geamuri întredeschise. Se pierde insignifiant de puţină căldură prin micile rosturi rămase. Presupun că ai putea să faci ceva similar pentru Lily, din ce materiale găseşti prin casă şi prin curte. Măcar pentru camera în care stai cel mai mult.

              Apreciază

              • A thorn in your side zice:

                Teoretic aş putea face asta da’ cred că taică-meu s-ar răsuci în mormînt, să vadă cum „distrug” casa. 🙂
                Uşile-s de lemn, cu nişte – cum să le spun? – panouri tot de lemn dar mai subţire. Odată tăiate nu le mai fac la loc. Dacă rămîn fără pisică – bat în lemn! – o să fie bucurie pe şobolani să se aciueze prin casă. Da, ştiu, pot face alte improvizaţi suplimentare, cum ar fi o plăcuţă din tablă prinsă în şuruburi peste gaură. Ţigănie (da’ funcţionează). 🙂
                Ce fac însă la hol, că acolo uşile-s de fier? Bag flexu-n ele să le ciopîrţesc? Şi dacă vine un viscol de-ăla nenorocit şi bagă toată zăpada-n casă prin uşiţa aia? Barem geamu-l închid şi ţin copila în casă, da’ acolo jos iar fac ţigănie?
                Şi mai e o problemă: gaura trebuie să fie suficient de mare cît să poată circula copila dar suficient de mică încît să nu intre alţii străini. Că altfel se trezeşte biata cu farfuria goală în fiecare zi, iar eu din ăştia 200 RON cît mai am în buzunar pe toată viaţa nu văd cum aş putea hrăni tot cartieru’ pisicesc. Momentan Ursu şi Mitzi nu încap printre zăbrelele geamului de la hol (prin spate, că prin faţă e loc destul dar am pus o plasă de sîrmă), iar Bianca n-a mai venit după ce-am gonit-o de cîteva ori, da’ odată am prins-o pe hol şi a sărit (cu greu) printre zăbrelele alea cînd m-a văzut. Dacă le fac uşiţă la îndemînă o să fie vai şi amar şi de ea şi de mine. Că deh, la mine-n curte-s mai mulţi călători decît pe peronul gării. 😉

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                Da, ai dreptate, la tine nu merge soluţia asta.
                La soacră-mea parcă ţi-am arătat cum e, pisicile intră de-afară în pod, coboară într-un holişor şi de-acolo intră prin uşiţa lor la soacră-mea. Şi nu vin pisici străine, în curte e un dulău cât un lup, dezlegat, plus că probabil şi pisicile casei se unesc împotriva intruşilor. La ţară nici nu prea sunt pisici fără stăpân.

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Da, mi-ai desenat schema. 🙂 Podul acţionează ca tampon, atît termic cît şi fizic între eventuali intruşi şi cameră. În timp s-ar putea să fac şi eu rost de-o gaură în tavanul bucătăriei, că deja se scurge apă prin plafon cînd plouă (şi e beton, ‘tu-i mama mă-sii!) şi o s-o învăţ pe Lily să dea ocol pe acolo. 🙂 Momentan însă mă chinui aşa cum e situaţia.

                Nu toţi vizitatorii mei sînt fără stăpîn, spre exemplu Mitzi s-a aciuat la mătuşa lui Tibi, care mai are vreo două pisici bătrîne, şi trece şi el şi uneori şi cele două – de fapt, cînd trăia Copilu’ îl alerga „terorista” pînă-n uşa holului, parcă am şi o filmare cu o scenă de-asta, undeva pe Vimeo. Cealaltă, Sissi, a stat pe la mine cîteva zile bune, anul trecut, pînă să apară Lily, de disperase biata femeie unde i-o fi pisica. Şi mai sînt alţii, ocazionali, despre care nu ştiu nimic, e foarte posibili să aibă şi ei casă/familie, ceea ce nu-i împiedică să umble teleleu prin curţile şi casele vecinilor, aşa cum şi Copilu’ umbla şi mai umblă şi puşlamaua asta mică.

                Apreciat de 1 persoană

              • Vero zice:

                E foarte adevărat că toţi umblă teleleu. Şi pe ai noştri, de la ţară, i-am văzut astă-toamnă intrând/ieşind din podul vecinilor – care n-au pisici. Ceea ce e nasol, fiindcă-s vecinii care i-au omorât soacră-mii un motan (cred că ţi-am povestit şi asta).

                Apreciat de 1 persoană

              • A thorn in your side zice:

                Da, mi-ai povestit. Uneori, coexistenţa asta e problematică, nu numai intra-specie ci şi inter-specii. Şi ţi-e ciudă cînd creşti un animal să aibă încredere în oameni şi alţii profită de asta ca să-i facă rău. 😦

                Apreciat de 1 persoană

  4. A thorn in your side zice:

    Da, îmi amintesc povestea adopţiei lui Grişka. Nici nu se poate vorbi de greşeală aici; ai făcut o alegere, sperînd să fie răul cel mai mic dintre două sau mai multe rele. Cam ca şi la alea parlamentare, deşi acolo se dovedeşte că toate-s la fel de rele proaste.
    În infinitatea de universuri paralele care s-ar fi putut dezvolta de-ai fi făcut o altă alegere, nu vom putea şti niciodată dacă aceea a fost mai bună sau mai rea decît alta posibilă la acel moment. Intenţia a fost onorabilă şi asta e important, fiindcă acum deja e prea tîrziu pentru a mai schimba ceva. E ca şi în fimul ăla de demult – am uitat nume, actori etc – unde un puşcăriaş bătrîn, venindu-i termenul de eliberare, a preferat să rămînă (ca bibliotecar sau ceva) acolo în puşcărie unde-şi trăise cea mai mare parte a vieţii, fiindcă „afară” era deja o altă lume pe care n-o cunoştea şi care oricum nu l-ar fi acceptat.

    Apreciat de 2 persoane

  5. Pingback: Jurnalul motanului Pandalie – 24 – Poza de profil | FLOAREA DE LOLDILAL

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.