Asklepios

O discuţie despre vaccinuri, boli şi tratamente personalizate mi-a adus aminte că am scris cândva o povestioară* despre un tratament universal. 😀

Pentru Omnar, amurgul e ultima bucurie. Singura care i‑a rămas, dacă n‑o socoteşte pe cea – mult prea amară – izvodită din aduceri aminte.

Bucuria amurgului n‑are gust – totul e numai culoare. Începe cu zarea de un roşu cald – acea unică nuanţă de roşu care înseamnă alinare şi speranţă…

„Se uită soarele‑napoi” – îşi aminteşte că aşa spuneau bătrânii – acolo…, acasă. Fireşte, acum e vorba de alt soare. Nu sub el s‑a născut – dar cui îi mai pasă? E la fel de bun – sau de rău – la fel de dogoritor, la fel de mare şi de roşu înainte de a aluneca sub hotarul văzduhului boltit în cupola zărită de ochii muritori.

Da, în amurg, seninul e roşu…, e fundalul ospitalier pe care se profilează pacea verde a crângului de ocşi. Crângul de pe malul lacului**, acum contopit cu geamănul său din profunzimea apei împietrite; acum, când pensula crepusculului ascunde, sub verde difuz, brun-gălbuiul care, la vreme de zi, conturează ţărmul mâlos.

Fiindcă e mâl, mâl gras şi gros, la mai puţin de un stat de om sub oglinda apei nesmintite nici măcar de umbra unei adieri, oglinda în care verdele se stinge treptat, devenind galben-putred, galben-pal, bleu-pal, albastru, albastru din ce în ce mai greu, mai noptatic – pentru că, deasupra, în apele văzduhului, noaptea începe să‑şi despletească, din ce în ce mai zeloasă, cocul tenebros.

Dar lumina, încăpăţânată, încă nu se dă dusă. Poate fiindcă vrea să‑i îngăduie ca, de sus, din chilia lui de la ultimul cat, să‑l zărească pe Lotnar, cu tălpile mari bine proptite în fundul lotcii, vâslind încet –  Omnar ştie că‑i e frică de cea ce minţile confuze şi temătoare numesc „blestemul apei tulburate”.

Lotnar vâsleşte cu coada marelui polonic pentru nămol, înaintând pe nesimţite spre zona galben-putredă, şi oprindu‑se, cu pioşenie, chiar la marginea unei pete diforme, vineţiu-albăstruie, clona unui nor eşuat în largul tăriilor văduvite de vânt. Tacticos, învârte în mâini polonicul, îi afundă căuşul încet, cu milă, cu mişcări domoale, sacadate, de rit înfricoşat, şi oftează – Omnar ştie că oftează, că îl doare, că e o durere fizică, ceva ca o sfârşeală, o amorţeală pornită din inimă şi scursă până în vârfurile degetelor, în acelaşi ritm în care, pe oglinda profanată a lacului, cresc, leneşe, zdrobindu‑se de ţărmuri, cercurile zămislite de împlântarea polonicului pângăritor.

Undeva, sus, o pasăre de nămol – un golţ pestriţ – ţipă şi, ca o săgeată – cioc ascuţit la începutul şi pene răsfirate la sfârşitul gâtului golaş, lucios, lung şi încordat -, sparge la rându-i, parcă ţinând isonul gestului lui Lotnar, tihna lacului, năpustindu‑se în mijlocul norului calp.

Cu un alt ţipăt, golţul iese – e încă destulă lumină ca Omnar să-i poată zări ciocul înnămolit când planează de‑a curmezişul ovalului ferestrei sale.

Iese şi polonicul. Lotnar se opinteşte ca să‑l salte şi ca să răstoarne preţiosul mâl în hârdăul din mijlocul lotcii. Pe urmă îşi şterge fruntea brusc brobonită de sudoare cu dosul mâinii stângi şi, cu un nou oftat, afundă iarăşi căuşul.

Omnar nu‑i vede sudoarea, nici nu‑i aude oftatul. I le simte. Simte tot ce simte Lotnar, tot ce simt ceilalţi semeni ai săi din Lacusarul Mic, aşezarea fortificată care îmbrăţişează LSN-ul – Lacul Sărat şi Nămolos. Simte şi tot ce simt golţii, ba chiar şi tot ce simt ocşii din crâng. Cum altfel, când în sângele oamenilor şi al golţilor, ca şi în seva ocşilor, înoată, adică huzuresc, nomlii, microscopicele larve de nămol?

Nomlii dospesc în mâlul adunat de Lotnar, cu care lacusarienii îşi ung frunţile, piepturile şi vintrele în fiecare dimineaţă – acelaşi mâl pe care golţii îl sorb la fiecare cufundare. Cu acelaşi mâl dreg lacusarienii supa de golţ şi borşul din frunze de ocs, acelaşi mâl e taina savoarei sosului turnat peste friptura crocantă de golţ, altfel cam fadă, acelaşi mâl le ajută aluaturile să crească şi să se frăgezească, şi în acelaşi mâl tăvălesc frunzele de ocs din care storc un vin fără de seamăn.

Aşa le pătrund nomlii în sânge, aşa le dau putere, sănătate şi viaţă îndelungată. Pentru că pe ei, pe oameni, i‑au mânat tocmai aici bolile, bolile lor nenumite. În veacul lor – al douăzeci şi cincilea – dacă eşti om, te-mbolnăveşti, mai curând ori mai târziu, de boala ta – care nu seamănă niciodată cu a altuia şi care, după cum ţi‑e bafta, te ucide în câteva luni sau te macină preţ de decenii. Medicii – fiecare cu mai toate gândurile supte de boala lui – te ascultă indiferenţi şi‑ţi scriu reţete lungi – pomelnice cu doctorii pe cât de scumpe, pe atât de inutile. Căci bolile seamănă una cu alta numai şi numai fiindcă au un singur leac: nomlii.

Bolnavii, dacă le dă mâna, vin pe Asklepios, pe planeta asta cu trei LSN-uri, trei lacuri dintre care al lor e cel mai mic – însă e  singurul tivit cu ocşi.

Bolnavii – puţinii bolnavi ajunşi pe Asklepios – se aciuiază pe lângă zidurile unuia din cele trei vestite Lacusaruri – Mare, Mijlociu şi Mic -, în aşa-numitele Zone ale Speranţei, îşi agonisesc traiul cum pot, aşteaptă şi speră. Toţi aşteaptă ca unul dintre preafericiţii locuitori ai Lacusarurilor să-şi termine traiul de două veacuri – ori chiar de două şi jumătate; şi fiecare speră să fie ales să ia locul celui răpus de bătrâneţe.

Omnar are două sute treizeci şi opt de ani – şi ştie că i se apropie sorocul. Ştie că larvele de nămol nu mai pot ajunge în stomacul lui, acolo unde ar trebui să-şi înceapă şirul avatarurilor, transformându‑se în omizile de nămol surghiunite odată cu necurăţeniile trupului şi prelinse prin canale subterane în mlaştina din estul lacului – locul de unde se înalţă, printre miasme, superbii fluturi de nămol. Fluturii ce cresc spre a deveni, pe nesimţite, păsări de nămol – golţi, fireşte!

Nomlii bătrânului Omnar sunt prizonierii trupului lui muribund, sunt osândiţi să se transforme în omizi de sânge – şi el îi simte, ba chiar îi vede foindu-se, umflături alunecând prin venele lui umflate. Se agită, se grăbesc, se îngrămădesc spre inima lui – inima care va fi pentru ei o delicatesă! Şi el va simţi că se sufocă, că arde, va urla, îşi va rupe straiele, şi se va năpusti în undele LSN-ului pentru întâia şi ultima oară în viaţa sa. Se va îneca sorbindu-i cu nesaţ apa deopotrivă iute şi sărată, va deveni una cu fundul lui mâlos – nămol şi nomli – când leşul îi va exploda sub presiunea miilor de omizi de sânge, ce vor pocni la rândul lor, transformându-se, fiecare, în milioane de nomli nou-născuţi.

… Iar un golţ, ştiind parcă dintotdeauna cum îşi vedea Omnar urmaşul, va zbura în Zona Speranţei, îşi va înfige ghearele în părul fericitului ales, şi acel norocos va avea cale liberă spre Lacusarul Mic, unde, proaspăt dereticată de vecini, chilia văduvită de stăpân îl va aştepta, primitoare şi albă ca o mireasă. Iar nunta lui cu nomlii va începe cu o cupă de vin de ocs – ce îi va umple gura cu gustul izbăvirii…

Lacu Sărat (jud. Brăila), aprilie 2001
– publicată în Fantasya (supliment lunar al cotidianului Brăileanul) nr. 6 (46) / 30.06-01.07.2001


* Adică o chestie pe care mi-am propus s-o dezvolt, dar pe care, ca de obicei, am abandonat-o. :mrgreen:

** Lacul care a inspirat povestea:

Anunțuri

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii! :))
Acest articol a fost publicat în amintiri, de-ale mele, elucubraţii și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Asklepios

  1. Suzana Miu zice:

    Iti doresc totusi sa o continui, pentru ca pare interesant! subiectul 🙂
    Cat priveste articolul de la care ai pornit, mi-a placut tare, dar si mai mult imi plac comentariile cu tone de idei…
    Sa-ti fie bine, draga Vero si multa inspiratie! ❤

    Apreciat de 1 persoană

  2. A thorn in your side zice:

    Povestea se asortează bine cu priveliştea: frumoasă dar puţin cam… dark. 🙂
    Staţiunea era vestită pe vremuri pentru proprietăţile miraculoase ale nămolului de acolo. Am plimbat tramvaie pe lîngă Lac cu fix zece ani înaintea ta, dar n-am intrat la staţiune decît o dată, cu familia unui amic. Era închis sau în extrasezon însă, aşa că doar ne-am plimbat un pic prin pădurice şi-am făcut două-trei poze (în care nici nu ştiu dacă apar, că eu eram pozarul). 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Vero zice:

      Eu am fost acolo de patru sau cinci ori, în perioada 2000-2006 (inclusiv), dintre care ultima oară cu Grişka, care avea atunci vreo cinci luni, dar se făcuse deja ditamai motanul. Recepţionera de la hotel a fost şocată când a văzut „pisoiaşul” pentru cazarea căruia a primit ciubuc.
      Dar animalele erau îndrăgite acolo. În alt an, am avut în cameră un şoarece – de care ne-am speriat şi eu, şi femeia de serviciu -, aşa că ne-a fost dat pentru două zile în gazdă un cotoşman gras, care îşi făcea veacul în holul de la recepţie. Un tip prietenos, a dormit cu mine în pat – cu pauze pe la 2 sau 3 noaptea, când făcea sărituri de pe podea pe pătura mea şi retur. Nu l-am văzut prinzând şoarecele, dar presupun că sau l-a halit cu fulgi cu tot când n-a fost observat, sau l-a speriat destul de tare ca să nu se mai întoarcă. Iar când i se termina mâncarea din strachină (îl aprovizionam de la recepţie) se culca alături de ea, pesemne ca să nu scape momentul reumplerii. 😀
      Despre nămol se zicea că e cel mai bun din ţară. Numai bărbatu-meu l-a încercat, că pentru tratamentul lui am ajuns acolo. Dar am cerut şi eu trimitere la scăldat în bazin – ne-am dus în octombrie şi aprilie, în lac nu făcea baie nimeni.

      Apreciat de 1 persoană

  3. A thorn in your side zice:

    P.S. Se zice că împachetările cu nămol sînt foarte utile, ajută să te obişnuieşti cu „cazarea” definitivă în pămînt. 😛 😆

    Apreciat de 1 persoană

  4. N-ai ce să dezvolți! E perfectă. Chiar dacă amară, dar cine zice că amarul nu poate fi perfect?
    După tot noroiul pe care l-am înghițit de la unii comentatori ai Gării, venii aici, luai o gură de „mâl gras și gros” și parcă-l simt cum se culcușește în plexul solar, cald și sănătos, vindecător de harțe și alte răutăți.
    Vero, Vero! Bine mai scrii, Vero! 🙂
    Spor la tradus, că-i lași pe scriitorii ăia mulți și prolifici fără pâine, dacă te întorci la S.F.-urile tale!

    Apreciat de 1 persoană

    • Vero zice:

      Mulţumesc, Renata. Mă bucur că ţi-a plăcut. Eu zic mereu (de câte ori îţi citesc un articol de pe blog) în sinea mea: „Bine mai scrii, Renata!”, aşa că aprecierile tale mă ung pe suflet. 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s