Am văzut un scurt videoclip al Vienelei şi-n cap mi s-a declanşat brusc alarma: micul meu aparat foto, pe care nu l-am mai folosit de cel puţin un an jumate (de când mi se pare – şi chiar e! – mult mai simplu să fac poze cu telefonu’ ăl dăştept), zace uitat pe un raft, cu cei doi acumulatori de 1,2 V captivi înăuntru!
Acuma, drept să spun, habar n-am dacă şi acumulatorii descărcaţi curg, precum suratele lor, bateriile obişnuite, dar eram sigură că nu mai au în ei nicio fărâmiţă de volt viabil, aşa că am le-am deschis frumuşel uşa temniţei, dar, înainte de a mi-i răsturna în palmă, m-am gândit: „Şi dacă, totuşi…?”
I-am zăvorât din nou, am apăsat cu hotărâre micul buton de pornire şi, spre surprinderea mea, obiectul a prins imediat viaţă. L-am pus să facă şi vreo două poze, de probă (Grişka cu pragul uşii dintre sufragerie şi balcon drept pernă), şi acumulatorii n-au sucombat, cum mă aşteptam.
Mişto!!!
Mi-am propus să-l mai folosesc. 🙂
Ador aparatul ăsta! Fiindcă era inclus în premiu m-am înscris la ultimul concurs de proză scurtă SF la care am participat (în 2005) şi presupun că l-am câştigat tocmai fiindcă mi-l doream atât de mult! 🙂 (Pe vremea aia chiar n-aveam bani să-mi cumpăr unul similar.)
M-am cam milogit de organizatori până ce au catadicsit să mi-l expedieze; şi l-am primit taman după ce mă apucasem de tradus, aşa că nu mi-am găsit niciodată timp să-i explorez absolut toate funcţiile, dar am făcut cu el nenumărate fotografii – în primul rând toate pozele motanului Grişka de dinainte de epoca smartphone. 🙂
În concluzie, l-am mângâiat cu tandreţe pe toate butoanele şi i-am cerut iertare fiindcă l-am neglijat atâta vreme! 🙂
VERONICISME 
Ai dat-o pe italiană colocvială, bre – „un alarma”? 😛 (lipseşte un apostrof ca să fie corect)
Acumulatorii (model AA sau AAA) din cîte ştiu eu au 1,2V nu 1,5V ca bateriile. Şi da, şi ei pot avea scăpări dar mai curînd ca un „praf” albicios. Oricum, şi ăla corodează piesele metalice aşa că e bine să verifici din cînd în cînd.
Parcă m-am mai liniştit, că nu sînt singurul care se îndrăgosteşte de obiecte şi face pe dracu-n patru să le ţină aproape, preferabil funcţionale. Ceea ce îmi aduce aminte că mi-a mai luat-o razna azi una dintre tastaturile mele minunate şi de neînlocuit, motiv de dat cu capu-n pereţi.
Ai grijă de aparatul ăla, valoarea sentimentală e mai mare decît cea materială. 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tocmai l-am văzut şi io pe „un” ăla şi l-am scos (chiar mă întrebam de ce nu mi-a atras nimeni atenţia). Iniţial scrisesem „un semnal de alarmă”; pe urmă m-am gândit să modific, dar n-am modificat de tot. 😀
Şi da, ai dreptate, acumulatorii au 1,2 V. Am scos unul şi l-am inspectat. O să modific şi asta. 🙂
De obiecte mă îndrăgostesc rău de tot, ca să zic aşa. De exemplu, am dormit pe perna mea din fragedă copilărie – o chestie subţire şi lunguiaţă, cât o jumătate de pernă obişnuită – până acum vreo unsprezece ani. Şi atunci am aruncat-o cu mare părere de rău, după ce-a făcut Grişka pipi pe ea din belşug (din vina mea, abia îl luasem şi nu ştiam cât de des să-i schimb nisipul din tăviţă, care se murdărise atât de tare încât bietul pisoi şi-a căutat altă budă).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ei las’ că nu-i bai cu micile erori, abia găsesc şi io de ce să mă leg. 😀
După ce-am locuit o perioadă mai lungă la mătuşă-mea, în perioada divorţului alor mei, cînd am plecat de acolo am luat cu mine lingura cu care mîncam – singura pe care o foloseam. O am şi acum, tocită în vîrf de cît am amestecat cu ea prin crătiţi pe vremea cînd încă îmi mai găteam. Şi cîte altele de care nu mă îndur fiindcă acolo, în atomii lor – nu în mintea mea – sînt amintirile de odinioară.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ar fi frumos dacă atomii lucrurilor vechi ar putea să-şi spună poveştile. Mai ales ai lucrurilor care au trecut de la o generaţie la alta.
Mama mi-a dat, către sfârşitul vieţii ei, un mărţişor de argint, un peşte. Sunt sigură că nu era nou, dar nici nu-l mai văzusem la ea vreodată. Probabil că l-a păstrat ascuns undeva, pentru amintirile ei din atomii lui, şi la bătrâneţe s-a gândit să mi-l lase moştenire. Numai că eu nu ştiu să-i citesc amintirile. 😦
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, tare frumos ar fi să putem citi amintiri mai vechi decît noi, ascunse între pete de cafea sau vin, între zgîrieturi sau etichete dezlipite, între cute sau crăpături…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aparat istoric(Canon PowerShot A400) din 2004
Ce salt au dat Canon-urile de atunci !!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nici nu e de mirare. 🙂 Acum totul evoluează în galop! 🙂
ApreciazăApreciază
eu încă fac poze cu aparatul foto. sigur, mai scap și la telefon cu maya, dar prefer de departe aparatul foto (deși camera de la telefonul pe care îl am acum e isteață)
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu m-am obişnuit cu telefonul. Îl am tot timpul la mine, are rezoluţie mai bună, pot să văd pozele pe el, pot şi să filmez. Pot filma şi cu aparatul foto, dar n-are memorie decât pentru filmuleţe foarte scurte.
Ne-am luat şi aparat de filmat, dar nici pe ăla nu prea-l folosim. Şi nici nu prea avem ce filma. Poate după ce o s-ajungem la ţară, la pisicile multe… 🙂
ApreciazăApreciază
Am și eu un Canon asemănător, poate un pic mai tânăr. Spun drept că tot cu el îmi place mai mult să fotografiez și să filmez, deși mai folosesc pentru asta și telefonul. Cel mai mult îmi displace la telefon că îmi ordonează el fotografiile, cum vrea el… Sau poate nu știu eu să umblu la setări…
Cât despre acumulatori… Or fi și ei din vremuri îndepărtate, ăștia de acum se descarcă foarte repede, chiar cei cu pretenții.
Zi frumoasă, dragă Vero!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nici eu nu ştiu cum e cu ordonarea fotografiilor pe telefon. La mine apar în ordinea în care le-am făcut. Dar acolo nu păstrez decât vreo câteva, pe care vreau să le pot arăta oricând altora. Pe celelalte le-am descărcat pe computer.
Frumoasă să fie şi ziua ta, dragă Zina!
ApreciazăApreciază