Fiindc-aflase dintr-o carte… (2)

Fiindcă atunci când a început jocul cu citate favorite, iniţiat de Zina, psi a spus că se aştepta la ceva din Words of Radiance (al doilea tom din seria „Arhiva Luminii de Furtună”, semnată de Bandon Sanderson), vă ofer, cu ocazia unei noi reprize a jocului mai sus amintit, un fragmenţel pe placul meu din acest roman al cărui titlu în limba română nu s-a stabilit încă, fiindcă nici traducerea nu e încă terminată.

PALADIN (ART)

Să trăieşti însemna să fii un crâmpei din cosmer* care se experimenta pe sine însuşi.

…

— Chiar ai de gând să-mi dai o pereche de pantofi! zise vagabondul. Degeaba?

— Nu degeaba, mi-ai spus povestea ta, îl contrazise Ym, punându-i în picior un alt pantof pentru probă.

Renunţase să-ncerce să-i deprindă pe micii vagabonzi să poarte ciorapi.

— De ce?

— Pentru că tu şi cu mine suntem Una, răspunse Ym.

— O ce?

— O făptură, spuse cizmarul. Puse pantoful deoparte şi scoase altul din raft. Cu multă vreme în urmă, nu era decât Una. Una care ştia totul, dar nu experimentase nimic. Aşa că Una a devenit mai mulţi – noi, oamenii. Una, care e, în acelaşi timp, bărbat şi femeie, a făcut asta ca să experimenteze toate lucrurile.

— Una.  Adică Zeul?

— Dacă vrei să-i spui aşa. Dar nu e întru totul adevărat. Nu accept existenţa zeilor. Noi suntem irali şi o parte din Lunga Cale, din care acesta e Al Patrulea Tărâm.

— Vorbeşti ca un preot.

— Nu-i accept nici pe preoţi, zise Ym. Sunt de pe alte tărâmuri şi vin să ne predice nouă. Iralii n-au nevoie de predici, numai de experienţe. Fiecare experienţă e altfel, duce către întregire. În cele din urmă, totul va fi pus înapoi, laolaltă – când se va dobândi al Șaptelea Tărâm – şi vom redeveni Una.

— Adică tu şi io…, spuse vagabondul. Noi doi suntem acelaşi lucru?

— Da. Două minţi ale unei singure făpturi, trăind vieţi diferite.

— Asta-i o prostie.

— E pur şi simplu vorba doar de perspectivă, sublinie Ym, pudrând picioarele băiatului punându-i din nou o pereche de pantofi de probă. Mergi puţin cu ăştia, te rog.

Băiatul îi aruncă o privire stranie, dar se supuse, făcu câţiva paşi. Nu mai şchiopăta.

— Perspectivă, repetă Ym, ridicând o mână şi mişcându-şi degetele. Privite de foarte aproape, degetele unei mâini par diferite şi despărţite unele de altele. Într-adevăr, degetul mare nu pare să aibă mare lucru în comun cu cel mic. Dar, când te uiţi din perspectiva potrivită, îţi dai seama că degetele fac parte din ceva mult mai mare. Că sunt într-adevăr Una.

Băiatul se încruntă. Ceva din toate astea îi depăşea probabil puterea de înţelegere.

„Trebuie să vorbesc mai simplu şi…”

— De ce trebuie să fii tu degetul cu inel scump, zise vagabondul, făcând câţiva paşi în altă direcţie, iar eu cel mic, cu unghia ruptă?

Ym zâmbi.

— Ştiu că pare nedrept, dar nedreptatea n-are cum să existe, fiindcă, la sfârşit, suntem toţi la fel. În plus, eu n-am avut întotdeauna atelierul ăsta.

— Nu?

— Nu. Ai fi surprins dacă ai afla de unde am venit. Aşază-te din nou, te rog.

Copilul se aşeză.

— Leacul ăla lucrează într-adevăr bine. Da, cu adevărat bine.

Ym îi scoase pantofii şi se folosi de pudră, care se ştersese pe alocuri, ca să-şi dea seama cât de bine i se potriveau. Apoi alese o pereche de pantofi gata făcuţi şi se concentră asupra lor câteva clipe, îndoindu-i în mâini. Ar fi vrut să pună un soi de branţ moale pe talpa celui pentru piciorul rănit, ceva care să se poată scoate peste câteva săptămâni, după vindecare…

— Lucrurile astea despre care vorbeşti, spuse băiatul. Mie mi se par tâmpenii. Adică, dacă am fi cu toţii aceeaşi persoană, n-ar trebui s-o ştim deja?

— Când eram Una, am ştiut adevărul, dar acum, fiind mai mulţi, ignoranţa e necesară. Există o atât de mare diversitate de vieţi ca să poată fi experimentate tot felul de gânduri. Asta înseamnă că unii dintre noi ştiu, iar alţii nu trebuie să ştie – aşa cum unii trebuie să fie bogaţi şi alţii trebuie să fie săraci. Ym mai meşteri puţin la pantof. Cândva chiar au ştiut-o mulţi. Nu se vorbeşte despre toate astea atât de mult cât ar trebui. Uite, hai să vedem cum îţi vin ăştia.

Îi întinse pantofii băiatului, care îi încălţă şi le legă şireturile.

— Viaţa ta ar putea fi neplăcută acum…, începu Ym.

— Neplăcută?

— Bine. De-a dreptul groaznică. Dar o să-ţi fie mai bine, tinere. Ţi-o garantez.

— Credeam, spuse copilul, bătând cu piciorul sănătos în podea ca să încerce pantoful, c-o să-mi zici că viaţa asta e groaznică, dar în cele din urmă nu contează, pen’ că mergem în acelaşi loc.

— E adevărat, încuviinţă cizmarul, dar, în clipa asta, nu e un gând prea încurajator, nu?

—Nu e.

Ym se întoarse la masa lui de lucru.

— Încearcă să nu te sprijini prea tare pe piciorul rănit, dacă poţi.

Vagabondul o porni spre uşă cu paşi mari, dintr-odată grăbit, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să plece înainte să se răzgândească Ym şi să-i ia pantofii înapoi. Dar se opri totuşi în prag.

— Dacă suntem cu toţi doar aceeaşi persoană care încearcă tot soiul de vieţi, spuse, nu e nevoie să le dai altora pantofi. Pen’ că nu contează.

— Nu ţi-ai trage singur un pumn în nas, nu-i aşa? Dacă fac viaţa ta mai bună, o fac mai bună pe a mea.

— Asta-i o aiureală, răspunse băiatul. Io cred că eşti, pur şi simplu, un om bun.

---

* Universul fictiv în care se derulează poveştile istorisite de Brandon Sanderson în romanele sale (Elantis, Născuţi din Ceaţă, Arhiva Luminii de Furtună şi altele).