Am văzut un Nono

Acum câteva zile am văzut un Nono. La gunoi, evident. Că de-asta zic că era un Nono.

Cele patru pubele din spatele blocului stăteau cu capacele săltate, ca nişte guri deschise, gata să-şi borască preaplinul împuţit al stomacului. Judecând după tot ce se lăfăia pe stratul de zăpadă murdară din jur, ai fi putut crede că deja borâseră la greu. Şi regele lepădăturilor era un sac negru, de plastic, de departe cel mai voluminos din toată harababura. Iar peste sac zăcea un Nono, un urs cafeniu mare – de vreo juma’ de metru.

Zăcea cu faţa în jos, cu un brâu de nea pe şale şi cu o sticlă de plastic stâlcită peste nea brâul. Era, cu siguranţă, un Nono mort, părea descărnat, cu umplutura roasă de molii ucigaşe.

Nu l-am fotografiat. Nu mi-a trecut prin cap şi, chiar dacă mi-ar fi trecut… Nu-mi place să fotografiez cadavre.

Dar m-am întrebat cine îl omorâse. Sau cine îşi omorâse copilăria – pe a lui sau pe a altuia –, cine o aruncase la gunoi. M-am întrebat dacă tot sacul o fi fost plin cu jucării vechi, stricate sau ba. M-am întrebat cine îndrăgise jucăriile, cine îl iubise pe Nono cel Mare, cine râsese şi plânsese strângându-l la piept.

Pe urmă mi-am adus aminte de Martin[el] al meu, unul dintre cei trei ursuleţi ai mei – erau o familie, mama, tata şi copilul. Ţin minte că mama-ursoaică era gălbuie. Dar nu mai ştiu cum o chema. Şi  nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ursuleţii, dacă au fost aruncaţi sau au fost daţi altui copil când m-am plictisit de ei. Oricum, cu ei m-am purtat întotdeauna frumos, nu i-am maltratat ca pe Sonia, prima mea păpuşă.

Atotştiutorul lui Lotus ar trebui să-mi spună:

1. Ce s-a întâmplat cu ursuleţii mei?
2. Cum îi chema pe ceilalţi doi?
3. De ce-mi erau mai dragi ursuleţii decât păpuşile?
4. De ce-mi plăcea mai mult să mă joc cu tacâmurile, sub masa cea mare din sufrageria mătuşilor mele, decât cu ursuleţii?
5. De ce ne pierdem amintirile de la începutul vieţii, de ce nu ne amintim nici măcar în vis cum a fost în burta mamei?