Am văzut un Nono

Acum câteva zile am văzut un Nono. La gunoi, evident. Că de-asta zic că era un Nono.

Cele patru pubele din spatele blocului stăteau cu capacele săltate, ca nişte guri deschise, gata să borască preaplinul împuţit al stomacului. Judecând după tot ce se lăfăia pe stratul de zăpadă murdară din jur, ai fi putut crede că deja borâseră la greu. Şi regele lepădăturilor era un sac negru, de plastic, de departe cel mai voluminos din toată harababura. Iar peste sac zăcea un Nono, un urs cafeniu mare – de vreo juma’ de metru.

Zăcea cu faţa în jos, cu un brâu de nea pe şale şi cu o sticlă de plastic stâlcită peste nea brâul. Era, cu siguranţă, un Nono mort, părea descărnat, cu umplutura roasă de molii ucigaşe.

Nu l-am fotografiat. Nu mi-a trecut prin cap şi, chiar dacă mi-ar fi trecut… Nu-mi place să fotografiez cadavre.

Dar m-am întrebat cine îl omorâse. Sau cine îşi omorâse copilăria – pe a lui sau pe a altuia –, cine o aruncase la gunoi. M-am întrebat dacă tot sacul o fi fost plin cu jucării vechi, stricate sau ba. M-am întrebat cine îndrăgise jucăriile, cine îl iubise pe Nono cel Mare, cine râsese şi plânsese strângându-l la piept.

ursuleţulPe urmă mi-am adus aminte de Martin[el] al meu, unul dintre cei trei ursuleţi ai mei – erau o familie, mama, tata şi copilul. Ţin minte că mama-ursoaică era gălbuie. Dar nu mai ştiu cum o chema. Şi  nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ursuleţii, dacă au fost aruncaţi sau au fost daţi altui copil când m-am plictisit de ei. Oricum, cu ei m-am purtat întotdeauna frumos, nu i-am maltratat ca pe Sonia, prima mea păpuşă.

Atotştiutorul lui Lotus ar trebui să-mi spună:

  1. Ce s-a întâmplat cu ursuleţii mei?
  2. Cum îi chema pe ceilalţi doi?
  3. De ce-mi erau mai dragi ursuleţii decât păpuşile?
  4. De ce-mi plăcea mai mult să mă joc cu tacâmurile, sub masa cea mare din sufrageria mătuşilor mele, decât cu ursuleţii?
  5. De ce ne pierdem amintirile de la începutul vieţii, de ce nu ne amintim nici măcar în vis cum a fost în burta mamei?
Anunțuri

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii! :))
Acest articol a fost publicat în amintiri, de-ale mele, despre lume şi viaţă :P și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

31 de răspunsuri la Am văzut un Nono

  1. Ioana zice:

    Și eu am avut un urs care mi-a fost tare, tare drag, cred (sper) că încă nu l-a aruncat nimeni din podul casei părinților. Îl chema Lețu (probabil de la ursulețu) și l-am preferat oricărei păpuși.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Drugwash zice:

    Sigur nu era un nono gunoier, ca ăia de prin Braşov? 🙄 Dacă te muşca de nas? 😛 😀
    Ai muncit ceva să pui link-urile alea.

    Eu unul nu-mi aduc aminte să fi avut vreun animal artificial, cred că a fost un complot al ăluia bătrîn, să aibă numai el privilegiul. Ale lui erau extrem de reale însă. Şi cu toate astea am avut parte de foarte mulţi nono, dar de yesyes… nţ .

    Problema e că la bloc n-ai pod, n-ai unde stoca propria copilărie sau cea a urmaşilor tăi, aşa că uneori mai faci şi sacrificii. Poate, cine ştie, făcuse pureci ori păduchi, bietul Nono. Sau poate cel ce se juca cu el a plecat mult prea devreme „dincolo” şi prezenţa marelui cafeniu ar fi împovărat şi mai mult sufletele. Multe posibilităţi. Dar n-am să întreb oracolul, căci nu vreau să ştiu.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Zina zice:

    Nu-mi mai aminti… Am dăruit unui copil ursulețul fiului meu. Mi se păruse că s-a plictisit de el. Ajuns la capătul adolescenței, fiul meu m-a întrebat cu mare părere de rău ”De ce l-ai dat pe Martinică?…” Nu pot să-ți spun cât de rău mi-a părut. Nu-l privisem ca pe-o amintire, ci ca pe o bucurie făcută altui copil.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Eu am dus dorul primei păpuși adevărate pe care am primit-o la 9 ani. Mare (din acelea care costau atunci 250 de lei) marca „Arădeanca”, cu ochi care se mișcau și care spunea ”mama”. Avea rochiță, ciorăpei albi și pantofi care puteau fi scoși. A minunăție! Acum doi-trei ani, am găsit o astfel de păpușă și mi-am făcut-o cadou de Crăciun. O cheamă Cătălina. Poate părea ciudat, dar mă bucur când dau cu ochii de ea căci toată candoarea copilăriei revine. Mereu m-am despărțit greu de jucăriile mele dar și de cele ale copiilor mei. Prefer să cumpăr jucării noi pentru a le oferii și să le păstrez pe cele care sunt atât de dragi sufletului meu. Vin adeseori copii la mine și mereu are cine se juca cu ele.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Pingback: Am găsit un Nono | Iubesc Viaţa

  6. Vienela zice:

    Un ursulet negru cu putin maroniu pe la bot si labute a avut si fiul meu. De pe la patru ani si pana pe la zece a dormit seara de seara cu el. A fost jucaria pe care a iubit-o cel mai mult. Il cumparasem de prin Europa si tare dezamagita am fost cand am vazut ca, din cutia uriasa de ursuleti panda, el a ales singurul negricios, urat cu spume. :)))

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s