Când flăcău-i voinicel, doar cu liftu’ urcă el! sau Câte ceva despre Sf. Lene

Tâmpiţele versurile – astea din titlu – recunosc. N-am inspiraţiune, iar raţiunea mea inspiră adânc şi-mi şopteşte că pesemne Calliope şi Euterpe se-nzăpeziră şi nu le mai văz până-n primăvară.

Dar să lăsăm aceste amănunte şi să intrăm în subiect, adică să vorbim despre flăcăul care ne intră în bloc o dată pe lună, să citească repartitoarele (alea agăţate de calorifere), fapt pentru care aflai de curând că plătim, noi, ăştia fraierii, care încă n-am trecut de la încălzirea centrală la centrala de apartament, câte 13 lei. Nu paralei, ci parale. Şi, ca s-o spun pe-a dreaptă, flăcăul nici nu citeşte, stă-n uşă şi scrie ce-i dictează apropitaru: atâta-n dormitor, atâta-n sufragerie… şamd. Şi tot aşa, întotdeauna de sus în jos, că urcă pân’ la ultimul etaj, al şaselea, cu liftul, şi-o ia apoi din uşă-n uşă în sensul descendent al treptelor, precum fac şi popa & dascălul, şi oarece indivizi de la un partid sau altul, când e campanie electorală, şi ademenitorii voiajori trimişi la momit clienţi de câte-un provider (că furnizorii au fost eradiacaţi din vocabularul „lumii bune”) de net &. comp. ( 😛 ), şi cerşetorii care izbutesc cumva să prindă la interfon un suflet milostiv care să le deschidă uşa de la intrarea în bloc…

Şi iar am luat-o razna şi l-am lăsat de izbelişte pe flăcăul cititor scriitor, care aş zice că are vreo douăj’ cinci – treij’ de ani şi nu pare deloc lipsit de vlagă. Ăsta – ca şi popa – lipeşte una bucată înştiinţare pe partea exterioară a uşii de care ziceam mai sus, ca să ştie toată suflarea când o  să se perinde pe la uşile apartamentelor, şi, spre deosebire de popă, îşi lasă şi numărul de telefon, căci, pentru a scrie, după dictare, „atâta-n dormitor, atâta-n sufragerie… şamd”, nu e un must  (sic!), ba chiar nu-i nici măcar musai să vază mutra apropitarului, ajunge să-i auză glăscioru’.

Ei, şi anunţul a apărut alaltăieri şi, fiindcă la ora stabilită consortul meu are program de aţipel, am renunţat la ţinuta de scandal în care-mi prieşte să traduc şi m-am pus în faţa laptopului îmbrăcată ca o matroană respectabilă şi cu hârtiuţa cu „atâta-n dormitor, atâta-n sufragerie… şamd” la îndemână.

Numai că ora H a sosit şi omul negru flăcăul scriitor n-a venit. Aşa că, după ce mi s-a trezit consortul, mi-am permis să-i amintesc (trecuseră 6 luni, cât am aflat eu de pe feisbuc că durata minimă admisă a intervalului dintre două asemenea atenţionări plecate de la nevastă câte soţul personal) că soneria noastră nu mai… sună de vreo doi ani. Fiindcă, în naivitatea mea, am presupus că, na, s-o fi schimbat flăcăul, o fi venit vreunul căruia, spre deosebire de popă, voiajori şi cerşetori, nu i-a dat prin cap să bată la uşă după ce a constatat că soneria nu scoate niciun tril.

Consortul a evitat să pronunţe cuvântul sonerie şi să facă promisiuni, dar mi-a spus că nu-i bai, pot să iau a doua zi numărul de telefon al flăcăului de pe hârţoaga lipită pe uşa blocului.  După care a vrut să aducă oarece obiecte grele din portbagajul maşinii, dar a văzut că nu merge liftul şi m-a anunţat că renunţă (e dotat cu lumbago şi stăm la etajul 5) şi că soneria n-a avut cu siguranţă nicio vină, flăcăul nu şi-a făcut apariţia din cauză de lift nefuncţional.

– Ei, asta-i, am protestat eu, privindu-l chiorâş, ce mare lucru să urce, la vârsta lui, şase etaje? Că el nici măcar n-avea nimic de cărat.

Şi cu asta basta, a doua zi am plecat la piaţă pregătită să fotografiez anunţul, că la ce s-o mânii pe Sf. Lene copiind numărul ăla, dacă tot am telefon dăştept?

Dar n-am avut nici ce copia, nici ce fotografia, că din anunţ nu mai era pe uşă decât un colţ, de restul ne scăpase peste noapte un bun samaritean harnic.

Aşa că nu ne-a mai rămas decât să întrebăm prin vecini. Şi am aflat, de la cineva de la etajul 2, care sunase în seara precedentă ca să-ntrebe dacă mai apare careva sau ba, că mi-s ruptă de realitate şi că jumătatea mea conjugală cunoaşte mai bine „tineretul din ziua de azi”. Răspunsul flăcăului fusese:

–  Vin mâine sau poimâine, după ce se repară liftul. 😛

Şi a venit a doua zi, în urma popii, care, pesemne inspirat de bunul Dumnezeu, îşi programase de la bun început periplul într-o zi cu lift mergător.

Însă pe mine mă roade o întrebare:  Dacă în ziua aleasă de ei n-ar fi mers liftul, popa & dascălul (cu cel puţin vreo zece ani mai copţi decât flăcăul cu respect faţă de Sf. Lene) ar fi urcat pe scări, au ba?