Un rău necesar

Să vă spun ce bloguri citesc eu cu reală plăcere şi, ca să zic aşa, cu fidelitate?

Neh, nici prin cap nu-mi trece! Unii dintre cei lăsaţi pe margine s-ar putea supăra că nu-i apreciez la ceea ce consideră ei justa lor valoare – aşa cum mi se-ntâmplă şi mie să mă supăr, temporar, pe alţii, numai că nu le spun lor, îi spun doar individei din oglindă, care-şi rânjeşte fasolele la mine şi zice-n gândul ei/al nostru:

Păi nu ţi-am explicat eu că scrii prost? Uneori mizerabil? Vezi-ţi de traducerile tale şi lasă blogurile şi şi feisbucu-n pace, nu mai polua „virtualu’”. La treabă cu tine, du-te-n plm de putoare!

Da’ tu n-ai de-aia! zic io.

Ba am, mă contrazice ea. În folosinţă. Şi, întâmplător, eşti singura cu care-accept s-o împart!

Şi râdem amândouă, şi cu asta basta.

Numai că nu se mulţumeşte toată lumea să bombăne-n oglindă, iar principiul „ce e-n guşă şi-n căpusă” dăunează adesea grav bunelor relaţii cu semenii. Internetul nu e o agora unde poţi spune sincer ce-ţi trece prin minte – nu fără niciun fel de repercusiuni. Ipocrizia e pretutindeni un rău necesar. Ne-ajută să ne suportăm unii pe alţii.

Publicitate