Traducerea unei cărţi este „produsul” comercializat de o editură. La realizarea acestui produs îşi aduc contribuţia mai multe persoane: traducătorul, redactorul, corectorul, plus diverşi angajaţi cu funcţii de răspundere, care au putere de decizie în privinţa unor aspecte esenţiale.
Editura cumpără traducerea de la traducător, intrând în posesia unui produs nefinisat, pe care îl finisează, cizelându-l în măsura în care consideră redactorul & comp. că e necesar. Şi scoate pe piaţă produsul finit după ce e mulţumită de calitatea acestuia.
Asta cumpăraţi dumneavoastră, cititorii, şi, dacă aveţi sugestii şi/sau reclamaţii, nu e cazul să vă adresaţi traducătorului, pentru că n-aţi cumpărat produsul brut vândut de el, ci produsul finit comercializat de editură, la care vă puteţi prezenta cu jalba în proţap pe facebook, pe blogul sau pe site-ul ei, sau, dacă preferaţi, i-o puteţi trimite printr-un email. Iar dacă editura o să considere nemulţumirile dumneavoastră întemeiate şi o să ajungă la concluzia că principalul vinovat e traducătorul, eu una sunt sigură că respectivul traducător n-o să se mai numere printre colaboratorii respectivei edituri, care are tot interesul să-şi mulţumească, într-o cât mai mare măsură, cititorii cu pretenţii rezonabile.
Am pornit de la cazul particular al cititorilor care se plâng că traducătorii îşi „bat joc de ei în halul acesta”, adică fac traduceri „exagerate”. Ce se înţelege prin asta mi-a explicat un suflet lezat, „batjocorit” de un grup de traducători:
Dacă mai există şi alte persoane care se simt batjocorite din acelaşi motiv, ţin în primul rând să menţionez, pentru domniile lor, că, la facultate, cursurile sunt predate de oameni, nu de entităţi infailibile, ale căror cuvinte reprezintă literă de lege pentru toată suflarea. Şi mă întreb dacă nu cumva trebuie să le cerem scuze distinşilor cititori „obişnuiţi cu limba engleză” atunci când ne permitem să traducem o grămadă de cuvinte uzuale, „de care sunt şi ei în stare să-şi dea seama”. Probabil că, pentru a nu lua „drept proşti” cititorii, editurile ar trebui să publice texte în versiune originală, în care să fie inserată numai traducerea în limba română a cuvintelor foarte rar întâlnite, neincluse din vocabularul de zi cu zi. 
Pe de altă parte, stimaţi cititori nemulţumiţi din motivul de mai sus, dacă sunteţi atât de „obişnuiţi cu limba engleză”, vă sfătuiesc să vă procuraţi versiunea originală a cărţilor, fiindcă în cazul ăsta reduceţi la minimum riscurile de a fi „batjocoriţi”; singura persoană care o mai poate face, numai Dumnezeu şi imaginaţia dv. ştie cum, e autorul. 😛
VERONICISME 
Excelent articol! M-a uns la suflet (şi nu mai traduc de cîţiva ani buni, şi nu mă consider un traducător profesionist, dar am căpătat o altfel de înţelegere a fenomenului şi mai ales: apreciere prin experienţa de traducător).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă bucur ori de câte ori reuşesc ceea ce se înţelege prin ungerea pe suflet. E, sincer, una dintre cele mai mari satisfacţii pe care le pot avea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Şi da, orice text se traduce *integral* pentru că traducerea se adresează celor care NU vorbesc limba sursă. Ceilalţi au de ales. Dar înţelegerea asta mi se pare o chestiune de bun-simţ, un om normal ar pricepe asta fără explicaţii pogorîte din teorie literară.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Întocmai. 🙂
ApreciazăApreciază
Ciudat… eu am facut o facultate cu profil de traductologie (strict asta) si un master… si eram incurajati sa folosim cat mai mult romana chiar si in cazul expresiilor englezesti intrate in uz… nu vad nimic gresit in a traduce unele nume mai deosebite care au rol si in caracterizarea personajului, dau un anumit sens textului sau eu mai stiu (ni s-a spus sa nu echivalam numele normale, gen John cu Ion, Peter cu Petre, dar nu pe astea mai speciale). In fine, ar fi multe de scris… scuze daca am scris cu picioarele, dar telefonul imi joaca feste 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt întru totul de acord cu tine.
Eu numele de obicei nu le traduc totuşi, dar, în cazul celor a căror semnificaţie are un rol deosebit în poveste, pun o notă de subsol. Însă traduc întotdeauna poreclele şi denumirile geografice inventate, din lumi imaginare. N-o să pun niciodată, de exemplu, „Vadul Boului” în loc de Oxford, dar mi se pare foarte corectă, de pildă, traducerea „Debarcaderul Regelui” pentru „King’s Landing”, într-o saga cum e „Cântec de Gheaţă şi Foc” – o poveste dintr-o lume imaginară, a cărei limbă imaginară nu e engleza. 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Normal 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulţi dăştepţi lăcuiesc printre noi …
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulţi…
ApreciazăApreciază
Pingback: Recomandări (21) | Illusion's Street
Da, cartile trebuie sa ajunga la tot soiul de oameni, nu conteaza cata engleza stiu eu. Si apropo de King’s Landing, mie imi suna frumos si expresiv si in romaneste. Daca ne gandim la francezi care au o fixatie cu pronuntatul oricarui nume, indiferent de limba, cu accent frantuzesc, chiar cu riscul ridiculizarii, ar trebui sa ne dam seama ca nu este o rusine sa transpui cat mai mult in limba materna.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt de acord – în totalitate.
Şi cred că francezii sunt de admirat. Noi ne purtăm de parcă ne-ar fi ruşine de limba noastră. Nu mai avem serviciu, avem job, nu mai avem un termen limită, avem deadline … şamd.
ApreciazăApreciază