Jurnal de traducătoare zurlie

Un guguştiuc şi-a cântat numele de vreo cinci ori, alte zburătoare (parcă n-ar fi ciorile) ciripesc timid, huruitul maşinilor se umflă şi-acoperă totul (parcă era mai bine azi-noapte, când nu lătrau decât nişte câini de nezărit, pe bulevardul ăsta de provincie nemişcarea părea postapocaliptică), motanul doarme undeva, în spatele cărţilor de la ultimul etaj al bibliotecii, îi văd o ureche dacă şi numai dacă privesc sub un unghi potrivit, nu vine nimeni să-mi termine traducerea întârziată (şi nici nu l-aş lăsa, e a mea, ce naiba!), dar mi-am promis că e penultima catastrofal întârziată (nu ultima, fiindcă mai există una în suferinţă), şi să fie-al naibii care nu se ţine de cuvânt (n-ar trebui să spun asta, dar sper că mi-e frică de blestemele emise personal la adresa propriei persoane), şi de ce naiba mai am nevoie şi de un blog „personal” care se numeşte „verojurnal” când îl am pe ăsta, de ce am nevoie de mai multe bloguri, şi nu, nu întreb ca să-mi răspundeţi, scriu ca să scriu, mă simt datoare să fiu, cum e la modă acu’ să zici, aici pentru mine etc şamd, altminteri de ce-ar citi cineva jurnalul lui Vero, fie el sau nu scris după regulile unui joc din blogosferă, regulile la care-au mai renunţat şi alţii, am furat ideea şi, nu, de obicei nu fur decât ideile bărbatului meu ca să le pun scutece SF, spun scutece pentru că mi le dă în faşă, şi nici n-am furat multe, decât una (cu două perechi de scutece, unul mai strâmt şi unul mai larg), şi de fapt mi-a oferit-o de bună voie şi nesilit de nimeni, şi… Atât.

Publicitate