Închipuiri (Între lumi) – 3

citiţi aici partea întâi şi aici partea a doua

Chiar înainte de a ieşi din hrubă, Jim a auzit-o pe Eloise strigându-l cu disperare şi şi-a dat seama că ţipătul ei se înălţa deasupra plânsetelor copiilor înfricoşaţi.

A prins imediat să alerge, fără să-i pese nici pe cine sau ce trebuia să înfrunte, nici cum avea să o facă, gândindu-se doar că trebuia să-i apere pe micii viitori îngeri – cu orice preţ.

Dar s-a oprit la doi paşi de ei, ca împietrit. Sudoarea i-a brobonit fruntea, picioarele i s-au muiat, i s-a tăiat răsuflarea şi l-au cutreierat fiori de gheaţă.

Într-un târziu, a reuşit să priceapă că dăduseră buzna ademenitorii-vicleni, că asta erau cele două vipere neobişnuit de mari care şuierau de-a dreapta şi de-a stânga copiilor îngrămădiţi în jurul Eloisei, atât de strâns încât ea nu izbutea să facă nici o mişcare.

De fapt, doar vipera din stânga şuiera. Cea din dreapta vorbea! Vorbea într-o limbă pe care Jim n-a reuşit s-o identifice. Articula cuvinte ciudate, de neînţeles, legate într-un susur ameţitor, năucitor, având, deopotrivă, dulceaţa făgăduielilor şi ascuţimea ameninţărilor.

Ca şi Jim, copiii de pe margini priveau fascinaţi şi înlemniţi. Câţiva au reuşit să se mişte, dar numai ca să facă câte un pas către şarpele vorbitor. Pe urmă unii au încremenit din nou, iar alţii, să fi tot fost vreo nouă, printre care şi Jane, au făcut şi pasul al doilea, şi al treilea, s-au prăbuşit în iarbă, s-au zbătut, şi-au pierdut contururile, parcă topindu-se, s-au contorsionat, adunându-se din nou, şi s-au rematerializat în forma unor şerpi mărunţei, grăbindu-se spre vipera şuierătoare ca nişte copiii ce îşi regăsesc mama pe care o crezuseră pierdută.

„Mă tem că nu sunt atât de puternică cum mă crede Eloise!”

Jane îi spusese asta cu nici o oră în urmă. Jim şi-a amintit cuvintele, sunetul vocii, figura serioasă a fetiţei. I s-a frânt inima, şi-a reţinut cu greu o lacrimă, a izbutit să-şi ignore şi spaimele, şi sila, şi a fugit după şarpele care fusese Jane.

– Prinde-i pe toţi, Jim, i-a strigat Eloise. Gândeşte-te că nu sunt şerpi adevăraţi! Prinde-i şi azvârle-i cât mai departe de vipere, ca să aibă răgaz să-şi recapete înfăţişarea!

Încurajat, el s-a aruncat în iarbă şi a reuşit s-o imobilizeze pe Jane. I-a strâns în mâini trupul prelung, alunecos şi rece – şi s-a speriat de valul de scârbă care l-a lovit brusc, făcându-l să icnească. Grăbit, a aruncat şarpele cât a putut de departe, şi-a şters mâinile, frecându-le apăsat de turul pantalonilor, şi s-a întrebat dacă mai era în stare să mai atingă şi altul. Dar nu a apucat să-şi şi răspundă, pentru că s-a trezit faţă în faţă cu vipera vorbitoare, care se înălţa unduindu-se şi murmurându-şi cântecul bizar.

„Pe asta o ucid”, şi-a spus, chiar în clipa în care formele jivinei au început să se rotunjească, iute şi tot mai uite, până ce a devenit femeie – tânără… frumoasă…

O femeie care s-a lipit de el, pe neaşteptate. I-a simţit căldura coapselor şi sânii tari, s-a crezut norocos când ea l-a sărutat prelung şi s-a pomenit c-o strânge în braţe şi că răspunde sărutărilor ei, întărâtat cum nu mai fusese de multă vreme.

– Jim! a strigat Eloise. Jim, vino-ţi în fire!

S-a desprins cu greu din îmbrăţişare. Dar, când Eloise i-a repetat pentru a treia oară numele, a reuşit s-o îmbrâncească cât colo pe femeia străină…, pe vicleana ademenitoare.

– Ne mai întâlnim, i-a promis ea, râzând, în timp ce se lăsa să cadă în iarbă, unde şi-a reluat înfăţişarea şerpească înainte de a se pierde pe urmele celorlalte târâtoare.

– Am dat greş, a oftat Jim, cu toate că viitorii îngeri se înghesuiau în jurul lui, mulţumindu-i cu glasuri subţirele. Nu merit nici o mulţumire. N-am salvat-o decât pe Jane, iar viperele n-au plecat de frica mea, ci doar pentru că aşa au vrut ele. Îmi pare rău, Eloise, a adăugat. N-am ştiut că trebuie să mă lupt cu şerpii. Şi cu ispita!

:::   :::   :::

Când nimeni nu se aştepta, Starostele a suflat cu putere asupra imensului ecran tridimensional, opacizându-l şi amuţindu-l.

– Am văzut destul! M-am enervat destul! … Cum poate fi posibil?!… Ăluia îi pare rău – şi gata. N-a ştiut – şi gata. Hm! Nu ştie nici că sărutarea femei-vipere l-a umplut de venin!

– Dar, cinstite Staroste, a îndrăznit Sodroc, veninul ucide numai trupuri. El va fi doar, pentru o foarte scurtă vreme, lipsit de vlagă şi de voinţă…

– Foarte scurtă! Foarte scurtă pentru noi! s-a amestecat Didric. Acolo vor fi trei zile şi trei nopţi, adică tocmai Perioada Înlutirii! Perioada în care atacurile sunt cele mai dese, cele mai viclene… Ronssonul nostru va trebui să apere totul singur!

– Singurul nostru ronsson, a subliniat, maliţios, Vadrac.

– Singurul activ, a sărit Medrec. Mai avem doi cu pregătirea aproape încheiată. Şi sunt buni, foarte buni… Ştiu să aleagă cel mai potrivit lut alb şi îl frământă cu pasiune, cu dăruire, cu dragoste…

– Dar nu sunt – şi nici nu vor fi vreodată în stare să-l însufleţească! l-a întrerupt Vadrac.

– Nu e corect să ridici asemenea pretenţii, a intervenit Sodroc. Nici nu se mai ştie de când n-am mai avut vreun ronsson care să poată aşa ceva! Trebuie să fim mulţumiţi că ştiu să modeleze  trupuri bune, care atrag suflete alese, devotate. Trebuie să fim mândri pentru că nu suntem nevoiţi să furăm, ca Ceilalţi, pentru că ne făurim, corect şi cinstit, o armată care păzeşte cu devotament arealul nostru spaţio-temporal.

– Cu devotament, dar fără imaginaţie! a tunat Didric. Am spus dintotdeauna – şi repet cu aceeaşi convingere că ritualul Înlutirii Răului e o tâmpenie, că îi silim pe viitorii noştri soldaţi să-şi lepede partea răzvrătită a eu-lui, văduvindu-i astfel şi de spiritul de iniţiativă! Ca să nu mai vorbesc de… de viclenia elementară! Armata noastră nu e în stare să pună la care nici măcar o ambuscadă! Pe când partea aşa-zisă rea, pe care Ceilalţi reuşesc adesea să o fure gata pusă în trup corespunzător – pentru că ronssonii noştri ştiu să aleagă şi lut negru de prima mână! – partea aia, uşor înregimentată de Ei, face prăpăd pe orice tip de câmp de luptă!

– Mhm! Să nu uităm că armata Celorlalţi se răzvrăteşte cu aceeaşi uşurinţă cu care a fost înregimentată şi că sunt siliţi să o decimeze din ce în ce mai des!

– Ei, dragul meu Medrec, trebuie să recunosc că ai şi tu, o dată, dreptate, a susurat Vadrac. Dar mă întreb dacă nu mi-ai putea explica şi de ce armata lor câştigă teren?

– Asta numeşti tu câştig? Înaintează atât de lent… Aproape insesizabil…

– Da, Sodroc, lent. Lent, dat sigur! nu s-a lăsat Vadrac.

– Terminaţi cu gâlceava! s-a supărat Starostele. Nu ştiţi decât să daţi vina unui pe altul. Eu sunt nemulţumit de voi toţi. În primul rând, de ce nu mi s-a spus că avem o eloise atât de nepricepută? Face aprecieri greşite, se baza pe acea Jane care a căzut atât de uşor în mrejele uneltelor Celorlalţi! Şi nici nu e în stare să menţină permanent iluzia existenţei aripilor, şi invocă superstiţii răsuflate, ca aia cu lumina de lună… Vreau să fie schimbată… Sau şi asta e ultima eloise activă?

– A, nu, cinstite Staroste, a ripostat Medrec, ploconindu-se. Avem pregătite încă cinci, dar ronssonul e învăţat cu ea şi…

– Să se dezveţe!

– Nici nu va fi nevoie, cinstite Staroste, a turnat Vadrac gaz peste foc. Nu mă îndoiesc că ronssonul îşi va pierde o mare parte a harului în cele trei zile – şi nopţi, mai ales! – în care va trebui să lupte sigur, şi că vom fi nevoiţi să-l înlocuim.

– Am putea racola alt paznic…

– Ce vorbeşti, Medrec? Aşa, cât ai clipi, ca să dăm peste unul şi mai nevolnic, care să facă mai mult rău decât bine?

– Nu asta e buba, Vadrac! Nu e buba esenţială! Vă reamintesc că am spus dintotdeauna – şi repet cu aceeaşi convingere că facem o mare greşeală folosind drept unelte, drept paznici, oameni cu liantul dintre suflet şi trup slăbit, oameni aflaţi între două lumi, cărora mai întâi le creăm iluzia uneia dintre realităţile lor standard, apoi le servim explicaţii falsificate…

– Iar eu, Didric, i-a retezat-o Starostele, îţi reamintesc că ai spus dintotdeauna prostii! Legătura dintre un suflet omenesc nepervertit, abia deprins de corpul mort, şi trupul modelat de un ronsson se poate face numai acolo, în acea unică falie în care se întrepătrund multiple continuuri spaţio-temporale. E o zonă aparte, guvernată de legi pe care încă nu le-am desluşit pe deplin, şi în care doar sufletele legate de un suport material în luptă cu moartea sunt la ele acasă. E un lucru mult prea bine ştiut, şi de noi, şi de Ceilalţi. Şi Ei folosesc aceleaşi unelte – dar bag de seamă că Ei mai şi ştiu să le aleagă! De ce l-aţi vrut pe acel Jim Warren? De ce n-aţi racolat-o voi pe Heather?

– Cinstite Staroste, a bâiguit Sodroc, dar noi am preferat întotdeauna bărbaţii. Cu ei, orice eloise conlucrează mult mai bine. Ca să nu mai spun că acea Heather are referinţe proaste, a curvăsărit, a minţit, a furat, a trăit în concubinaj, şi-a ucis copilul şi animalul preferat, s-a sinucis… Ea n-ar fi acceptat să vegheze asupra unor îngeri, n-ar fi înţeles…

– Hm! a pufnit Starostele. Ce tot spui? Aţi ajuns să credeţi în basmul cu îngeri? V-aţi auto-convertit? Acea Heather nu e plină de spaime copilăreşti, ca Jim al vostru, nici nu se mai lasă condusă, ca el, de poftele cărnii de care aproape s-a desprins!

– Ba să-mi fie cu iertare, cinstite Staroste, eu cred că tocmai pofta a împins-o să se folosească, într-adevăr, cu lăudabilă spontaneitate şi cu o pricepere de invidiat, de metamorfoza pe care abia o deprinsese… Dar mă întreb dacă a intuit că, o dată ce a trecut prin ipostaza de viperă, sărutul i-a devenit veninos…

– Fii sigur că a intuit-o, Vadrac, a spus Starostele. Eu sunt. Pentru că, spre deosebire de voi, am cercetat şi am aflat ce e cu această Heather…

– Ce e, cinstite Staroste? au întrebat cei patru, cu aceeaşi slugărnicie şi aproape într-un glas – după care s-au cercetat unii pe alţii cu priviri la început surprinse, apoi din ce în ce mai otrăvite.

– Ei bine, a glăsuit mai-marele Soborului, sper că vă amintiţi de acea eloise care ne-a trădat, trecând la Ceilalţi şi luând cu ea toţi viitorii oşteni de care se îngrijea. Dar îmi închipui că nu aveţi habar că nici acolo nu s-a simţit în largul ei, că, după ce s-a răzvrătit, Ei au pedepsit-o întemniţând-o într-un trup care îşi câştigase bătălia cu moartea, în locul sufletului lui adevărat. Cândva, Ceilalţi puteau să facă asta fără nici un pic de trudă, însă, din fericire, acum le reuşeşte din ce în ce mai rar – şi eu mă bucur fiindcă nu numai rasa noastră se bicisniceşte!… Ei, dar să revin la trădătoarea eloise, care, ca femeie, a avut urmaşi. Pornind de la ea şi tot trecând, numai şi numai, de la bunică la nepoată, a ajuns până la Heather acel aşa-numit descântec cu care acum lucrează împotriva noastră şi pe care, din indolenţa unora ca voi, noi l-am crezut definitiv uitat, definitiv pierdut! Aşa se face că Heather, din vina voastră acum a Celorlalţi, are puteri pe care nu şi le ştie şi pe care nu pot decât să sper că Ei nu le vor afla… Şi sper şi c-o să ţineţi minte că m-aţi nemulţumit, a mai adăugat, privindu-i cu lehamite şi suflând asupra ecranului, care s-a reînsufleţit.

Pe urmă le-a întors spatele şi s-a îndepărtat cu mare grabă, semn că furia îl copleşise pe de-a-ntregul.

– Aţi auzit? Cică din vina noastră! Cică el a cercetat, cică el a aflat! Dar a uitat să spună că a făcut-o prea târziu! a izbucnit Vadrac.

– Eu am spus întotdeauna – şi repet cu aceeaşi convingere că degeaba înlocuim ronssonul, degeaba trimitem altă eloise, degeaba racolăm alte şi alte unelte, dacă nu ne schimbăm Starostele! Buba e aici, în fruntea noastră! Doar ştim cu toţii că e de rău când Capul nu e bun! a exclamat Didric, ignorând, ca şi ceilalţi, ecranul invadat de flăcări când în falia dintre lumi, unde timpul avea altă măsură, Perioada Înlutirii s-a scurs până dincolo de miezul celei de a treia nopţi…

:::   :::   :::

Încă slăbit, zăcând, cu capul în poala Eloisei, în mijlocul dormitorului copiilor, Jim Warren a fost sigur că a auzit primul cântat al cocoşilor, cu toate că în ferma din creierii munţilor nu exista nici măcar unul.

Micuţii s-au trezit speriaţi, au sărit din pătuţuri şi s-au îngrămădit în jurul celor doi, formând un inel compact de trupuşoare înaripate şi făcându-l pe Jim să se întrebe dacă nu cumva începuseră să creadă că, de fapt, el şi Eloise aveau nevoie de apărare.

În faţa Atelierului, aproape-oştenii, care, în lumina lunii pline, îşi zăreau aripile albe, au început lupta cu propriul lor Rău expulzat unindu-şi voinţele spre a abate focul purificator asupra demonilor-de-lut – atâţia câţi mai rămăseseră după ce  vipera descântătoare şi surata ei bântuiseră hruba în nopţile trecute.

În lumina aceleaşi luni imense, parcă şi ea învăpăiată, sufletul rătăcitor al pruncului Danny, care până atunci rezistase cu greu ispitei de a se contopi cu talazurile molcome ale unui ocean azuriu, a zărit o formă prietenoasă, ce întindea spre el două mânuţe râvnitoare, şi a gungurit înstăpânindu-se în acel trup îmbietor, frumos şi trainic, cum nu fusese cel de care se desprinsese fără păreri de rău.

Doar ultimul ronsson activ nu vedea luna. Şi nu auzea urletele demonilor-de-lut, care, în vâltoarea focului, tocmai se treziseră la viaţă, nu simţea nici dogoarea ca de iad a flăcărilor, nici mirosul de pucioasă al lutului negru, încins. Pentru că, aşa cum nu i se mai întâmplase, şi cum nici măcar nu auzise că vreunui alt ronsson i s-ar mai fi întâmplat, se lupta cu sine însuşi, chinuit de irezistibila chemare ascunsă în incantaţia de neînţeles rostită de Heather, femeia cu cap de viperă, care o purta pe umeri pe Jessica, vipera cu cap de femeie.

31.01.2005

Reclame