Închipuiri (Între lumi) – 2

citiţi prima parte aici

A doua zi, Heather s-a trezit cam pe la amiază. S-a frecat la ochi, a privit nedumerită în jur şi abia după mai bine de un minut şi-a recunoscut apartamentul şi a priceput că nu era în patul ei. Dormise, îmbrăcată cu cea mai bună rochie, pe canapeaua din hol. Dormise cu uşa de la intrare întredeschisă. Probabil că Jeff plecase în grabă…

…Jeff plecase în grabă… Plecase pe lumea ailaltă, şi-a amintit, într-o străfulgerare. Şi, imediat, şi-a adus aminte şi de Danny, de Jessica, de muşcătura otrăvită, de infirmierele, asistentele şi medicii care se adunaseră ciotcă în jurul ei, de rezerva unde fusese transportată, de graba cu care o transformaseră în nodul central al unei reţele de tuburi şi fire…

Şi-a amintit că îşi revenise de îndată ce o lăsaseră singură, că urlase de ciudă, blestemând moartea care o izgonea, că părăsise patul şi rezerva fără ca nimeni să o împiedice, că alergase nestingherită pe culoarele spitalului, că nici un taximetrist nu se sinchisise de semnele ei disperate…

A tresărit, speriată, când a auzit sunetul telefonului şi a ezitat înainte de a ridica receptorul.

Cine putea fi? Matt? Cineva de la spital? De la morgă? De la circul a cărei stea de primă mână ar fi putut să devină? Poate chiar patronul, care, printre înjurături, avea să-i spună că n-are nevoie de o dresoare criminală, de o ucigaşă a exemplarelor rare, ca Danny şi ca Jessica, vipera mutant – cea mai veninoasă şerpoaică din lume…

– Heather, ce e cu mobilul tău, draga mea? De ieri, de când am aflat de Jeff, am tot încercat să dau de tine…

Mobilul? Era în geanta rămasă pe patul lui Danny şi bateria, desigur, i se descărcase… Iar vocea de la celălalt capăt al firului era a… A cui era vocea?

– Sunt Melinda, cumnata lui Matt. Cea de la munte, soţia impiegatului. Ne-am cunoscut anul trecut, de ziua lui Matt, mai ţii minte?

– A, da… făcu Heather. Într-adevăr, n-o uitase pe Melinda, unguroaica voinică, guralivă, arţăgoasă…

– Cred că acum ai nevoie de o slujbă bine plătită. Ştiu una, şi cred că ţi se potriveşte ca o mănuşă. Asociaţia Vânătorilor angajează o îmblânzitoare, o dresoare pricepută. Aici, la noi, la o fermă părăsită, s-au pripăşit nişte creaturi care sperie vânatul…

Slujbă. Bine plătită. Departe, la munte… Da, de ce nu? şi-a spus Heather. Dacă tot nu murise, trebuia să trăiască. Să trăiască bine. Şi departe de oraşul în care viaţa se lepădase de Jeff, şi de Danny, şi de Jessica…

– Când trebuie să fiu acolo? a întrebat.

– Cu cât mai repede, cu atât mai  bine. Poţi veni cu orice tren. Şi n-ai nevoie de bilet. Trebuie doar să spui „voi curăţa ferma Ronsson” pentru ca  toţi controlorii să te trateze ca pe o soră.

:::   :::   :::

Urmând-o pe Jane, Jim a pătruns într-o hrubă întortocheată, săpată în stânca din marginea dinspre apus a grădinii. A ezitat înainte de a păşi în întuneric şi, în timp ce se întreba cum aveau să-şi desluşească drumul, fetiţa şi-a lipit palma dreaptă de stâncă. Ca prin farmec, pereţii au devenit luminiscenţi, şi acelaşi lucru s-a întâmplat cu bolta înaltă şi cu cărăruia bine şlefuită pe care trebuiau să o urmeze.

Intrigat, Jim a căutat zadarnic din priviri ceva care să aducă a comutator.

– Să mergem, l-a îndemnat Jane. Şi a adăugat, ca şi cum ar fi răspuns nedumeririi lui nerostite: Aproape-îngerii au puteri la care minţile muritoare nici măcar nu visează…

– Le am şi eu? s-a interesat el – cu o candoare pe care nu şi-o cunoştea.

– Nu. Voi, paznicii, sunteţi încă legaţi de lumea pieritoare. Acolo sunt adevăratele voastre trupuri – şi semenii voştri încă le consideră vii.

– Cum?! Ce tot spui? Nu mai înţeleg nimic!

– S-o întrebi pe Eloise, l-a sfătuit fetiţa. Ea ştie cel mai bine. Nouă ne-a povestit doar că e nevoie să fiţi aidoma ademenitorilor-vicleni. Ei sunt vrăşmaşii de care trebuie să ne păziţi şi altfel nu i-aţi putea înfrunta.

– Ademenitori-vicleni?

– Îhî, a făcut ea, tocmai când intrau într-o imensă încăpere circulară, luminată de zeci de făclii şi de focul ce trosnea în centru, înălţându-şi limbile către bolta întunecată.

Răsfiraţi ici şi colo, vreo două duzini de adolescenţi, băieţi şi fete, modelau, încrâncenaţi, dintr-un soi de lut negru, făpturi bizare, care mai de care mai hidoase. Modela şi bătrânul Ronsson, dar din ceea ce părea să fie lut alb. Surâzător, stând în genunchi, cel mai departe de foc, făurea un prunc ce-şi întindea mânuţele, parcă străduindu-se să prindă o jucărie nevăzută.

– Ce bine că e aici! a exclamat Jane. Eu pot să plec. Nu e bine să zăbovesc în preajma înlutitorilor-de-Rău. Mă tem că nu sunt atât de puternică cum mă crede Eloise!

Grăbită, s-a răsucit pe călcâie şi a rupt-o la fugă înapoi. Din ce în ce mai nedumerit, Jim s-a simţit îmboldit să o urmeze, să alerge afară din hrubă, afară din grădină, să părăsească ferma alergând…  Dar semul prietenos pe care i l-a făcut Ronsson i-a luat neliniştea cu mâna, i-a spulberat temerile confuze, i-a redat curajul şi încrederea.

Bătrânul a mai privit o dată pruncul de lut şi a zâmbit mulţumit înainte de a-l aşeza alături de alţi – să tot fi fost vreo douăzeci şi cinci, toţi surprinşi în aceeaşi postură. Abia pe urmă s-a ridicat şi i-a ieşit lui Jim în întâmpinare.

– Ei, domnule Warren, a spus, zâmbind din nou, se pare că te cam derutează ceea ce se petrece în atelierul nostru!

– Aşa e, a oftat Jim.  Ca să nu mai vorbesc de ademenitorii-vicleni, de înlutitorii-de-Rău… Fetiţa aceea, Jane, i-a pomenit şi pe unii, şi pe alţii, dar nu mi-a explicat nici cine sunt unii, nici cine sunt alţii!… Adică, în fine, Eloise mi-a spus ceva despre lepădarea de Rău, iar intuiţia îmi şopteşte că pocitaniile la care trudesc aceşti tineri ar putea fi modelate după chipul şi asemănarea Răului…

– Eşti aproape de adevăr, domnule Warren. A, sper că-mi vei permite să-ţi spun Jim!

– Chiar vă rog, domnule Ronsson.

– Iar eu sunt Michael. Chiar Mike.

– OK, Mike!

– Aşadar, Jim, pocitaniile pe care le vezi nu sunt plămădite după chipul şi asemănarea Răului. Sunt însuşi Răul! Tot Răul – din fiecare dintre ei – pe care îl înlutesc, îl ferecă în lut… Răul se scurge prin palmele şi degetele cu care modelează, prin ochii cu care privesc lutul modelat… În lutul acela blestemat, adus de pe colinele sumbre ale unei lumi întunecate, Răul dospeşte, Răul prinde viaţă – după şi numai după trei nopţi aproape încheiate. De aceea un aproape-înger îşi distruge plăsmuirea în noaptea a treia, după primul cântat al cocoşilor.

„Un risc inutil”, a apreciat Jim. „Aşa ceva nu se lasă pentru ultimul moment!”

– Nu e un risc inutil!… Şi da, pot citi gândurile – când nu sunt foarte ostenit… Crede-mă, Jim, înlutirea Răului îi sleieşte de puteri pe aproape-îngeri, iar un astfel de demon-de-lut poate fi stârpit doar cu multă trudă. Cu truda celui care l-a făurit!… Cât despre riscuri… Şi de asta eşti tu aici – ca să mă ajuţi să păzesc demonii-de-lut în primele două nopţi, când creaturile viclene ale Iadului, luând cele mai neaşteptate înfăţişări, se străduiesc să ni-i fure.

– Împotriveşte-te celui viclean, demască-l şi izgoneşte-l, şi-a amintit Jim. Mi-a spus Eloise – e porunca a cincea. Lucrurile încep să se lege… În fine, o parte dintre ele. Pentru că mai sunt destule care mi se pare cumplit de… de bizare. De pildă tu, Mike, ce înluteşti în bebeluşii ăia?

Ronsson a râs. Scurt, sacadat, parcă înecându-se.

– O, Doamne! Nimic, nu înlutesc nimic. Acelea sunt adăposturile vremelnice ale sufletelor de copii, ale viitorilor îngeri. Cât încă sunt aici, cum s-ar zice, între două lumi, au nevoie şi de trupuri. De trupurile astea pe care eu le plămădesc cu dragoste, iar sufletele care le merită ştiu să le găsească – în nopţile cu lună plină.

– Între două lumi… Nevoie de trup…De asta încă mănânc şi dorm! s-a pomenit Jim rostindu-şi gândurile. Sunt şi eu într-un înveliş vremelnic, modelat de tine? Şi ce e cu adevăratul meu corp? Fetiţa, Jane, zicea că sunt încă legat de „lumea pieritoare”…

– Aşa este, a recunoscut bătrânul. Sălăşluieşti într-o copie a adevăratului tău corp, într-un fel de… duplicat energetic, făurit de o putere mult mai presus de a mea, pe care îmi greu s-o definesc şi către care mă închin. Semenii tăi spun că eşti în comă, şi aparatele lor rudimentare reuşesc, în mod surprinzător, să nu te lase să mori. Ba s-ar putea chiar să o mai facă încă multă vreme… Poate chiar mai mult decât un an, cum am presupus eu… S-ar putea şi să-ţi revii, aşa cum s-a întâmplat cu cel pe care Eloise îl numeşte fratele ei numai fiindcă se ataşase de el ca de un frate… A redevenit viu pe de-a-ntregul, ceea ce, cred eu, a fost o recompensă pentru devotamentul de care a dat dovadă aici, la ferma noastră. Şi, fiindcă astfel a plecat de lângă noi, am avut nevoie de un alt paznic…

:::   :::   :::

Lui Heather drumul i se păruse lung. Şi plictisitor. Nu reuşise nici măcar să aţipească. Vagonul vechi, în care călătorise singură, o hurducase fără încetare.

Aşa că s-a bucurat când s-a văzut în staţia terminus, o gară mică, urâtă şi aproape pustie, plasată, ca într-un fund de căldare, în mijlocul horei împietrite a unor munţi abrupţi, de care nu reuşiseră să se agaţe decât câţiva jnepeni răzleţi şi piperniciţi.

O dată cu ea, din tren au mai coborât doar două babe cocârjate şi crăcănate, cu nasurile arcuite, ca nişte ciocuri cărnoase, către gurile pungite. „Vrăjitoare”, şi-a imaginat Heather, răutăcioasă, dar simţindu-se ca într-o poveste. Două vrăjitoare gemene şi excentrice. Preferaseră să se lase zgâlţâite de-a lungul şinelor ce se pierdeau într-un defileu îngust, în loc să-şi călărească tradiţionalele mături zburătoare! Şi, odată coborâte spre peron, le-a plăcut să şontâcăiască către drumul din spatele gării, după ce i-au salutat, cu câte o clătinate a capului, pe impiegatul de serviciu, care se nimerise să fie tocmai fratele lui Matt, şi pe Melinda, care îşi plimba privirile dezgustate de-a lungul trenului murdar.

Amândoi se uitau către Heather fără să o vadă. Dar ea i-a recunoscut de cum i-au apărut înaintea ochilor. S-a apropiat de ei surâzând şi, crezând că îi ajuta ca, la rândul lor, să o recunoască, a pronunţat cuvintele magice de care nu se mai folosise, pentru că, până atunci, nimeni nu încercase să-i vorbească.

– Voi curăţa ferma Ronsson!

Impiegatul s-a încruntat către nevastă-sa.

– Ce-ai spus?!

– N-am spus nimic. Dar am auzit! a ţipat ea. Şi n-am luat decât o gură din rachiul tău puturos, ca să-mi amorţesc afurisita asta de măsea!

„Oare sunt nebuni?” s-a minunat Heather. „Sau au orbul găinilor?”

– Eu am vorbit, a precizat, punându-şi mâna pe braţul celeilalte. Sunt eu, Heather. Mi-ai dat telefon azi-dimineaţă.

Melinda s-a închinat. O cruce grăbită, dar mare, apăsată.

– Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne pe noi, păcătoşii! a murmurat înainte de a se repezi pe urmele bărbatului care o luase deja la sănătoasa către clădirea gării.

Heather i-a urmat, dar nu atât de iute încât să nu i se închidă uşa în nas.

– Rachiul, numai rachiul e de vină! a auzit-o pe Melinda. Am să-l arunc pe tot, şi nu care cumva să îndrăzneşti să-mi mai aduci în casă vreo picătură!

Heather a bătut în uşă cu pumnii şi cu picioarele, a zgâlţâit-o  – şi a înjurat când a înţeles că totul era în zadar. „Şi eu ce dracu’ fac acum?” s-a întrebat, îndreptându-se spre singura bancă de pe peron – şuie şi cu vopseaua coşcovită – pe care, cu un  oftat, s-a lăsat să cadă.

– Faci ceea ce îţi e menit, i-a răspuns, din spate, vocea unei alte femei.

S-a întors brusc, speriată, aşteptându-se să dea cu ochii de una din cotoroanţele gemene – sau chiar de amândouă. Şi a ţipat când s-a văzut pe sine însăşi. Ar fi putut jura că priveşte într-o oglindă, dacă cealaltă n-ar fi stat în picioare, sprijinindu-se cu o mână de speteaza băncii, şi dacă nu ar fi început să vorbească.

– Sunt Jessica. Eu ţi-am telefonat. Nu-mi purta pică fiindcă m-am dat drept altcineva, dar altfel ţi-ar fi fost greu să înţelegi, să accepţi ceea ce ţi se întâmplă…

– Jessica?! s-a strâmbat Heather. Nu ştiu decât o singură Jessica, şi aia era… Şi, oricum, e…

– Era o viperă. Şi e moartă. Şi, totuşi, o vezi şi o auzi acum!… Ştii, aici ne stă în puteri să ne lăfăim în forma care ne-a fost cea mai dragă…

– Ia mai du-te dracului! s-a supărat Heather. Zici că stau la taclale cu o şerpoaică răposată, care şi-a însuşit înfăţişarea mea, şi asta de prea mult dor şi drag – cu toate că eu i-am făcut felul? Hai să fim serioase! Nu-mi place să fiu tratată ca o tâmpită!

Cealaltă i-a atins mâna cu degetele ei reci ca gheaţa şi şi-a lins pe îndelete buzele cu limba despicată.

Ea s-a cutremurat şi a schiţat o cruce.

– Doamne fereşte! Oare mi-am pierdut minţile?!

– Ar trebui să nu mai faci semnul ăsta, a susurat Jessica. Şi să nu mai rosteşti… unele cuvinte. Fiindcă se pare că nu poţi intra decât în tabăra cealaltă!

– Ai dreptate, a râs Heather, schimonosindu-şi chipul frumos într-o strâmbătură plină de toată viclenia ei înnăscută. Altceva ar trebui să fac: să văd cum îţi priesc altfel de vorbe!

Şi a început să-şi recite descântecul – fără grabă, pronunţând răspicat fiecare cuvânt, şi punându-şi în fiecare, deopotrivă, ura, dezamăgirea, lehamitea şi durerea mocnită pe care orice gând la soarta ei potrivnică o zădăra, transformând-o într-o imensă, dar iute trecătoare pălălaie.

Jessica a împietrit pentru câteva secunde, dar şi-a revenit şi s-a scuturat ca după o atingere băloasă.

– Asupra mea, acum şi aici, nu mai ai putere. Pentru că ai murit, adică o să mori, curând, din cauza muşcăturii mele!

– Am murit?! Adică o să mor?!… Vrei să mă bagi în sperieţi, sau doar să-ţi baţi joc de mine?

Jessica s-a aşezat alături de ea, i-a luat mâinile în mâinile ei îngheţate şi a privit-o cu înţelegere şi cu milă. Dar i-a vorbit cu o detaşare ce se potrivea cu răceala mâinilor, şi fără să-şi pună în glas nimic din căldura privirii.

– Crede-mă, tu nu eşti aici. Nu cu trup şi suflet. Eşti numai suflet, trupul ţi-a rămas în spital, în coma artificială pe care ţi-au indus-o pentru ca pătrunderea veninului în sângele tău să fie încetinită şi ei să câştige timp. Nu au un antidot, doar ştii că am fost un unicat încredinţat de nişte minţi obtuze unei iresponsabile care ştia câteva biete cuvinte vrăjite, adică ţie, care trăiai doar clipa – şi asta într-un univers subordonat doar propriilor tale interese. Au nevoie de timp ca să sintetizeze antidotul ăsta şi se amăgesc sperând într-o reuşită, pentru că au ceea ce mi-a fost trup. Dar e golit de venin şi a început deja să putrezească, în ciuda metodelor lor alambicate de conservare. Aşa că ai să mori. Curând, fără doar şi poate. Şi, într-un fel, vei muri în somn, cum ţi-ai dorit.

– Nu, nu te cred. Nu pot să te cred, a mormăit Heather, ca un copil bosumflat.

Jessica a răsuflat adânc şi, după ce a simţit-o crispându-se, Heather s-a pomenit ţinând în mâini şerpoaica cu care se fălea în arenă şi se distra acasă. După ce a trecut clipa surprizei, în care s-a simţit gata să leşine, a zâmbit drăceşte şi s-a apucat să spună din nou descântecul, de data asta cu voce joasă, plină de dulceaţă. Vipera s-a zbătut, s-a muiat, s-a zbătut iarăşi – şi a redevenit creatura care îi semăna leit.

Heather s-a ridicat de pe bancă dintr-un salt şi a făcut un pas grăbit înapoi.

Jessica i-a întors surâsul drăcesc.

– Superbă încercare! Demnă de mintea ta diabolică. Cred că întotdeauna ţi-am invidiat-o, dar a trebuit să trec în altă lume ca să înţeleg că numai o astfel de inteligenţă rece şi rea putea reţine şi vorbele şi toate inflexiunile subtile ale descântecului de pe urma căruia ai câştigat puţinii tăi bani aşa-zis curaţi. Haide, ştiu că ţi-e ciudă fiindcă te-ai înşelat crezând că în piele de şarpe recad sub puterea ta. Şi ştiu că încă nu vrei să accepţi că nu eşti victima unei farse de prost gust, că nici măcar nu visezi. Dar fă un efort, ce naiba! Nu-mi spune că nu poţi! Înţelege că te-ai desprins de carnea care trage să moară, dar că mai ai, după timpul oamenilor, câteva zile în care poţi folosi acel plus de putere al spiritelor a căror cale de întoarcere în lumea primei lor întrupări materiale nu e închisă pentru vecie. Pentru că trebuie să profiţi de puterea asta ca să răzbuni moartea lui Jeff, pricepi?

Răzbunare! O vorbă dulce, cel puţin pentru Jeff, care o pronunţa cu reală plăcere. Şi jefuia cu reală plăcere – ca să se răzbune. Credea că se răzbună pe lumea în care dăduse faliment mica firmă a tatălui său – prosperă până când, la adăpostul unor legi strâmbe, căzuse pradă lăcomiei celor ce aveau deja prea mult.

Da, Jeff ar fi vrut să fie răzbunat şi ea, Heather, putea să facă asta, fie şi în vis, în amintirea lui, în amintirea zilelor lor bune, în care o răsfăţa ca pe o prinţesă, în amintirea nopţilor lor de dragoste dementă, atât de savuros istovitoare…

– Unde e Jeff? a întrebat. Şi el e mort, şi tu eşti moartă. De ce tu eşti aici şi el nu e?

– Eu sunt un demon care s-a călit în trup de şarpe. Jeff a fost doar un suflet obişnuit şi s-a reintegrat în oceanul spiritelor, acolo unde experienţa vieţii lui e doar un strop dintr-un talaz ce se va sparge iarăşi şi iarăşi, împrăştiindu-şi stropii în alte şi alte nou înfiripate trupuri muritoare…

– Filozofie, poezie, speculaţii ieftine despre reîncarnare, s-a strâmbat Heather, simţindu-se, deodată, foarte obosită. Scuteşte-mă, mi-a pierit cheful, nu mai vreau explicaţii. Hai să ne rezumăm la răzbunare.

– E din cauza veninului.

– Ce?

– Lipsa ta de chef. Acolo, în spital, trupul tău încăpăţânat, pe care, când m-ai lăsat să te muşc, nu l-ai întrebat dacă vrea să moară, se luptă din greu cu otrava. Şi pe el trebuie să-l răzbuni, Heather. Repede, cât mai poţi, înainte de a te pierde şi tu, ca Jeff, în acelaşi ocean… Haide, mergem la aşa-numita fermă Ronsson. Acolo e pepiniera de îngeri.

Heather a început să râdă.

– Îngeri? Mă răzbun pe îngeri? Hai că asta-i bună!

– E un fel de a spune, a încercat Jessica s-o lămurească după ce i-a făcut semn s-o urmeze pe o cărăruie ce suia, şerpuind, către creste. De fapt, reechilibrezi nişte forţe. Ai auzit de îngerii păzitori, nu-i aşa? Ţi-au spus, pesemne, că ai şi tu unul, dar n-au ştiut ce spun. Îngerii păzitori nu mai sunt o droaie, ca în vremurile bune. Paza unui muritor e tot mai istovitoare, îl pasc prea multe pericole, unui înger i se tocesc puterile după ce veghează asupra trei sau, cel mult!, patru vieţi şi are nevoie de secole de odihnă în divină pace. Şi nu prea se mai găsesc întăriri, din ce în ce mai puţine suflete de copii sunt considerate demne de a fi racolate. Aşa că sunt apăraţi doar muritorii ursiţi, cât mai fără dubiu, către bine – cum nu aţi fost nici tu, nici Jeff, şi nici măcar Danny. Aţi fi putut fi daţi în grija unui demon, noi ne aplecăm asupra oricui, cu mare râvnă, dar suntem şi mai puţini decât îngerii. Nu putem racola sufletele tinere – ne-ar fi plăcut Danny, dar fie va ajunge la ei, fie se va pierde… Şi suntem nevoiţi să furăm Răul Lăuntric întemniţat de îngerii în plăsmuiri de lut pe care le distrug chiar înainte de a-şi căpăta puterile depline, sau să îi amăgim pe cei mai mici şi mai şovăitori dintre ei, fermecându-i cu descântece, nu întotdeauna atât de puternice cum e al tău, până ce „cad” în pepiniera noastră…

De data asta Heather a rânjit, cu răutate.

– Îi fermecaţi cu „câteva biete cuvinte vrăjite”?… Ia te uită, mi se pare că încep să înţeleg ce vreţi de la o „iresponsabilă” ca mine…

– De ce te simţi jignită? s-a mirat cealaltă. Nouă ne plac iresponsabilii. Nu uita, totul e relativ, chiar şi cele bune devin cele rele când se schimbă locurile, sau vremurile… Dar să nu ne aventurăm atât de departe!… Mai bine să luăm, de pildă, şerpii. Ţie îţi plac şi îi poţi domina oricând, Jim Warren îi detestă şi, cu toate că e ditamai bărbatul, fuge de ei ca un iepure speriat…

Warren? Jim Warren? Lui Heather numele i s-a părut cunoscut. Îl mai auzise, sigur îl mai auzise… Era numele cuiva care trebuia pedepsit, pe care ea ar fi trebuit să se răzbune, pentru că… Pentru că…

– El l-a împuşcat pe Jeff! a strigat, amintindu-şi.

– E la fermă. E şi el un suflet legat de un trup în luptă cu moartea. Dar, pentru că lui i-au dat un înger păzitor, s-ar putea să-nvingă – şi, până una-alta, e noul paznic al viitorilor îngeri. Un paznic care n-o să fie în stare să se lupte cu şerpii… Iar o spaimă zdravănă o să-i sleiască şi corpul care, ţi-a spus şi Matt, e bine ciuruit…

– Mda, e o răzbunare, a admis Heather. Dar şerpii, şerpii unde sunt?

– Noi două suntem… o să fim. O să ne transformăm. Vei reuşi şi tu. Trebuie doar să-ţi gândeşti descântecul şi, în vremea asta, să vrei, să vrei într-adevăr să vezi în mintea mea şi, totodată, să auzi şi gândurile mele. Nu va fi tocmai simplu, dar ştiu că o să reuşeşti. Şi, dacă o să ne slujeşti cu toată credinţa de care eşti în stare, o să fii răsplătită. N-o să te pierzi ca picătura în ocean. Cum am făcut şi eu, o să sălăşluieşti în trup de târâtoare înainte de a fi primită în tagma demonilor, păstrându-ţi sinele intact.

citiţi partea a treia aici

Anunțuri

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii! :))
Acest articol a fost publicat în amintiri, elucubraţii și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Închipuiri (Între lumi) – 2

  1. Pingback: Închipuiri | VERONICISME

  2. Zina zice:

    Ce imagini înfricoșătoare…

    Apreciat de 1 persoană

  3. Pingback: Închipuiri (Între lumi) – 3 | VERONICISME

  4. Vienela zice:

    Povestea asta nu e de publicat pe blog, ci direct intr-o carte.

    Apreciat de 1 persoană

    • Vero zice:

      Deocamdată n-am reuşit s-o public nici măcar într-o revistă. Dar e drept că nici nu m-am agitat, n-am încercat decât la Argos, şi răspunsul a fost: „Texte care au aparut… mai rar, dar in cazul asta sint texte de referinta, care au ramas in mintea cititorilor – cel putin a cititorului care sint.” (Cu menţiunea că ăsta a mai apărut pe net, pe portalul România SF – actualmente desfiinţat, cred eu, fiindcă nu-l mai pot accesa.)
      O să mai încerc şi pe la alte reviste, deşi văd că apariţia textului pe blogul meu nu a stârnit (cu excepţia a 3 like-uri pe FB) nicio reacţie din partea SF-iştilor aruncă priviri pe aici şi/sau pe peretele meu de pe facebook; şi în cazul ăsta, nicio veste = veste proastă. 😛 😀

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s