Închipuiri

V-am mai invitat cândva să citiţi această închipuire a mea, numai că am făcut-o punând un link către portalul rosf. ro – care am impresia că nu mai există.

De data asta am s-o pun pe blog – în trei episoade. Însă, după cum am spus şi rândul trecut, fiind vorba de o… închipuire cu care-am câştigat, acum zece ani, un concurs[1], ca s-o puteţi înţelege pe deplin va trebui să mergeţi mai întâi aici şi să citiţi povestea pe care am continuat-o (conform cerinţei concursului în cauză[2]).

Acestea fiind zise, vă doresc lectură plăcută. Adică sper să vă placă 🙂

ÎNTRE LUMI

În felul ei, Heather îi iubise pe toţi trei. Şi pe Danny, şi pe Jeff, şi pe Jessica.

Danny era un copil deosebit. Asta pentru că avea o boală extrem de rară, sindromul … În fine, cine dracu’ putea ţine minte un nume ca ăla? Dar s-ar fi străduit să-l memoreze, dacă aşa şi-ar fi putut salva ţâncul diform, care zbiera tot timpul – şi care era condamnat să crape înainte de a împlini anul.

Au sfătuit-o să-l lase în spital, să-şi vadă de viaţa ei, să-şi omoare timpul care o despărţea de moartea lui străduindu-se să rămână iar însărcinată. Şi i-au garantat că nu exista câtuşi de puţin riscul ca şi al doilea copil să aibă aceeaşi soartă. Toţi i-au spus acelaşi lucru, toate somităţile care i-au consultat, pe Jeff, pe ea şi pe Danny. I-au studiat pe rând, aproape bătându-se pentru ei, aproape smulgându-i unul din cabinetul altuia, i-au examinat cu meticulozitate, ca pe nişte specimene întrutotul bizare cu care un noroc chior îi fericise pe neaşteptate. Şi le-au oferit, numai şi numai ca să lase în ghearele lor cadavrul puştiului, o sumă care le-a tăiat răsuflarea.

Jeff a semnat imediat hârtiile pe care li le-au vârât sub nas. Ea a spus „nu, nu acum, ce dracu’, n-a murit încă” şi, seara, acasă, Jeff, mai drogat ca niciodată, a bătut-o pentru asta. A fost ultima lor seară. În următoarea el nu s-a mai întors şi ea şi-a petrecut noaptea în fotoliu, cu Jessica în poală, pitrocind tot felul de gânduri, unul mai negru decât altul.

Se luminase de mult când a auzit soneria. S-a ridicat, amorţită, şi s-a dus către uşă fără grabă, spunându-şi „poate e el, poate şi-a pierdut cheia”.

Dar era Matt. Privea mai saşiu ca de obicei şi puţea mai tare a băutură. A rachiu de ienupăr. Rachiul pe care i-l trimitea frate-său, singurul lui frate care nu avea cazier, ci doar o slujbă de impiegat pe undeva, prin creierii munţilor.

– N-ai nimerit-o, i-a spus. Jeff nu-i acasă.

– Ştiu, a mormăit, fără s-o scape din ochi pe Jessica, care se lăfăia pe covor, destul de aproape de uşă. Şi i-a întins lui Heather un ziar mototolit, arătându-i un articol încercuit, la repezeală, cu un marker portocaliu.

Ea s-a rezemat de tocul uşii, a potolit, la fel de greu, literele care-i jucau înaintea ochilor şi bătăile propriei ei inimi şi a reuşit să citească cele câteva rânduri:

„Ieri după-amiază a avut loc o tentativă de jaf armat la banca… Cu numai câteva minute înainte de închidere, la unul din ghişeele băncii s-au prezentat doi indivizi care, atunci când le-a venit rândul, au scos pistoalele şi au cerut toate încasările zilei. În timp ce casiera le pregătea banii, unul dintre gardienii băncii, culcat pe jos de jefuitori, a profitat de neatenţia celor doi, a scos un pistol şi i-a împuşcat mortal. Mai multe amănunte şi un interviu în exclusivitate cu gardianul, grav rănit în schimbul de focuri, în ediţia de mâine, dacă starea lui de sănătate ne-o va permite.”

L-a privit pe Matt cu ură.

– Nu pricep. Era rândul lui Jeff să aştepte în maşină. Tu şi Dick trebuia să intraţi în bancă!

– El a insistat să facem schimb. Era pus pe harţă…. Ce vrei, aşa a fost să fie… Dar au apucat să-l ciuruiască pe ticălosul ăla! Jim Warren îi zice. O bestie! Doar ei n-ar fi omorât pe nimeni… Da’ nici el nu scapă!

– Bine, i-a spus, simţindu-se ciudat de liniştită. Apoi i-a vârât ziarul sub braţ şi i-a trântit uşa în nas.

A rămas proptită de toc, cu ochii în gol, gândindu-se doar că ar fi trebuit să plângă, mirându-se doar pentru că nu putea să plângă.

S-a dezmeticit abia când a simţit atingerea rece a Jessicăi, care se freca de glezna ei goală.

A ridicat-o, a privit-o în ochi şi, unduindu-şi glasul, a susurat cele treizeci şi unu de cuvinte învăţate de la bunică-sa. Nu le cunoştea sensul, aşa cum nu li-l cunoscuse nici cea care i le lăsase drept unică moştenire, dar era în stare să şi le amintească oricând – şi ele nu dădeau greş niciodată.

– Eu sunt stăpâna, a adăugat, răsucind şerpoaica căzută în letargie ca pe o banală curea şi îndesând-o în compartimentul special al unei poşete încăpătoare, pline cu nimicuri învălmăşite.

Pe urmă s-a îmbrăcat cu cea mai bună dintre rochiile ei decente, s-a pieptănat cu grijă, a ezitat câteva secunde, cu mâna întinsă către trusa cu farduri, şi-a spus, „nu, nu, ce naiba, sunt în doliu”, şi-a luat poşeta şi a ieşit – grăbită, preocupată, fără să se mai ostenească să încuie uşa.

A găsit un taxi aproape imediat, l-a zorit pe şofer tot timpul şi i-a lăsat un bacşiş regesc. Erau ultimii ei bani, dar… „ce naiba, banii n-au încă înviat pe nimeni…”

A intrat în spital ca la ea acasă şi s-a îndreptat spre rezerva lui Danny răspunzând mecanic saluturilor personalului. Toţi o cunoşteau şi o compătimeau, sau cel puţin se străduiau să-i lase impresia că îi înţeleg durerea. Şi era sigură că mulţi o invidiau pentru că boala puştiului o făcuse celebră iar moartea lui avea să o facă bogată, că nu înţelegeau de ce nu acceptase să apară în nici o emisiune televizată…

Erau suflete mărunte, meschine… Nu era momentul să le acorde o atenţie pe care nici măcar nu o meritau…

– Săraca! Cred că începe să înnebunească…, a auzit în spatele ei o şoaptă chiar înainte de a intra în micuţa încăpere albă, cu miros aseptic, în care, captiv într-un păienjeniş de tuburi şi fire, trupuşorul cu pielea din zi în zi mai pestriţă şi cu trăsături din zi în zi mai schimonosite părea să fie singura impuritate.

– Tac-tu s-a curăţat, Danny, a mormăit, fără să privească copilul care, ca şi cum ar fi înţeles-o, a deschis ochii şi a început să urle. Taci dracului!, s-a zborşit. Vrei să dea buzna aici tot spitalul?

Dar el n-a tăcut, aşa că i-a pus mâna pe frunte, a privit, cutremurându-se fără să vrea, în ochii lui apoşi, şi l-a adormit rostind descântecul bunicii.

– Tac-tu ţi-a luat-o înainte, a continuat, având senzaţia stranie că e într-un cimitir, că îi vorbeşte fotografiei încrustate într-un monument funerar. N-a apucat să pape bănetul pentru care s-a grăbit să te vândă. N-o să pape nimeni bănetul ăla! Şi nici leşul tău n-o să le folosească, n-o să-l disece ca pe o broască. Fiindcă mămica o să-l altereze, o să-l impurifice. Şi nici tu n-o să te mai chinui, şi nici mie n-o să mai îmi pese…

Şi-a trântit geanta în pat, printre tuburile subţiri, transparente. A scos-o pe Jessica, a pus-o alături de copil, a rostit de-a-ndoaselea vorbele magice. Şerpoaica s-a însufleţit, s-a descolăcit, aproape atingând nasul lui Danny, şi a sâsâit, parcă incitată.

– Da, da, a chicotit Heather. Acum e voie. Muşcă-l! Muşcă-l, iubito!

Ca întotdeauna, Jessica a ascultat-o. S-a grăbit să-şi înfigă colţii veninoşi, ca şi cum s-ar fi temut să nu scape prada îndelung aşteptată.

Danny a tresărit, a scos un scâncet anemic şi a recăzut în nemişcare.

– E bine să mori în somn. Întotdeauna mi-am dorit asta, dar… N-a fost să fie! a suspinat Heather, săltând-o pe Jessica şi lipindu-şi de obraz botul ei rece. Haide, a îndemnat-o, ai voie să mă săruţi, să mă guşti… Pentru prima şi ultima dată!

A simţit muşcătura ca pe o arsură binefăcătoare, şi a murmurat un „mulţumesc” extaziat înainte a prinde şerpoaica de coadă şi de a o izbi, iarăşi şi iarăşi, cu sete, de căpătâiul metalic al patului de spital.

S-a oprit abia când a fost sigură că strânge în mână un trup inert. Dar nu s-a mulţumit numai cu atât. A cotrobăit în poşeta care căzuse pe podea, a găsit şişul pe care nu-l uita niciodată acasă şi l-a înfipt în Jessica, ciopârţind-o cum şi cât a putut.

Pe urmă şi-a şters mâinile de pântec, ca o bucătăreasă încinsă cu un şorţ slinos, şi s-a grăbit să se agaţe de spătarului unicul scaun din rezervă, căci, pentru o clipă, a avut senzaţia că ea era punctul în jurul căruia încăperea albă prinsese să se rotească. Dar şi-a revenit şi s-a năpustit spre uşă, dând piept în piept cu infirmiera de serviciu. Femeia, o mulatră voinică, nu şi-a putut reţine un ţipăt.

– Scuză-mă, a şoptit Heather.

Şi, fiindcă totul reîncepuse să se învârtească, şi-a încleştat degetele în umerii celeilalte, sfâşiindu-i halatul când s-a prăvălit pe duşumea.

:::   :::   :::

După un somn profund, fără vise, Jim Warren s-a trezit revigorat.

S-a ridicat, a privit munţii sumeţiţi spre cerul senin, a căscat, s-a întins…

„Sunt îngerul păzitor al unor îngeri în devenire”, şi-a spus, parcă nevenindu-i să creadă. Dar, dacă sunt înger, de ce mai dorm?” s-a mirat. „Şi de ce mai mi-e foame?” a adăugat, dând cu ochii de masa pe care cineva, probabil Eloise, aşternuse un mic dejun îmbietor.

A ridicat din umerii pe care, uitându-se în oglindă, şi i-a văzut fără aripi. „Toate la timpul lor”, a mai cugetat, şi a înfulecat cu poftă.

Pe urmă a coborât în încăperea de la parter, care era pustie. A privit, nehotărât, mai întâi spre uşa din faţă, apoi spre cea care ducea spre dormitorul micilor îngeri, şi, în sfârşit, spre o a treia, de dincolo de care i s-a părut că răzbătea ciripitul cristalin pe care-l mai auzise cu o seară înainte.

Pentru o clipă, i-a trecut prin minte gândul absurd că uşa aceea ar fi putut fi încuiată. Dar a deschis-o cu uşurinţă şi s-a pomenit într-o imensă grădină interioară. O grădină stranie, ce nu se potrivea cu acel ţinut de stâncă stearpă şi în care vara se pogorâse înainte de vreme.  De fapt, era o pajişte cu iarba înaltă împestriţată de flori multicolore, ale căror miresme dulci se contopeau, dând o stranie savoare aerului tare al înălţimilor. Şi era însufleţită de hora largă şi veselă pe care vreo sută de copii în straie albe, de borangic, o încinseseră în jurul Eloisei. Ea cânta, bătând din palme când nu se învârtea, cu braţele larg deschise, înfoindu-şi rochia largă şi albă şi răsfirându-şi părul despletit, din care se desprindeau flori purpurii.

„Oare îngerii care dorm şi mănâncă se şi însoară?” s-a întrebat Jim – chiar înainte de a observa că nici copiii nici Eloise nu mai aveau aripi.

– Bună dimineaţa, i-a strigat ea, de îndată ce l-a zărit. Copii, salutaţi-l pe Jim, noul nostru prieten şi ocrotitor, i-a îndemnat apoi pe micuţi. Şi ei au chiuit, fluturându-şi mânuţele trandafirii.

Eloise a ieşit din hora care se spărsese, şoptindu-i ceva, în treacăt, uneia dintre cele mai răsărite fetiţe, care s-a grăbit să-i strângă pe ceilalţi într-un arc larg de cerc şi să le dea tonul unui cântec vesel, o minunată înlănţuire de triluri săltăreţe.

– E un imn de slavă. Pentru soare şi pentru cerul senin. E cel mai sprinţar, dar sunt la fel de frumoase şi cele închinate lunii, ploii, zăpezii, vântului…, i-a explicat lui Jim, după ce l-a sărutat în colţul gurii, cu aceeaşi nevinovăţie cu care o făcuse în seara precedentă.

– Există şi un imn pentru… zbor? Pentru că, ştii, eu… nu mai văd aripile, a murmurat el, deodată temându-se că vorbea despre amintirea unui vis, că fata ar fi putut crede că nu era în toate minţile.

Dar ea i-a zâmbit, plină de înţelegere.

– Mă aşteptam să spui asta. Noi nu putem vedea aripile decât în lumina lunii şi doar când e lună plină le desluşim întreaga splendoare. Aşa e, aşa trebuie să fie.

– Dar nici nu le simt, a insistat el, străduindu-se să-şi pipăie spatele – şi chiar cutezând să-şi plimbe palma deasupra omoplaţilor ascunşi de rochia ei mătăsoasă.

– Aşa trebuie să fie, a repetat Eloise, cu acelaşi zâmbet. Crede şi nu cerceta, asta e prima poruncă. Cea de-a doua este bucură-te de darurile Celui Atotputernic, cea de-a treia – iartă şi uită, cea de-a patra – iubeşte şi ocroteşte, iar cea de-a cincea – împotriveşte-te celui viclean, demască-l şi izgoneşte-l.

– Păi.., a făcut Jim, nedumerit, eu îmi amintesc că sunt zece porunci, şi că sună cu totul altfel.

– Acelea sunt poruncile date oamenilor. Noi, acum, suntem în altă lume…

– Lumea îngerilor…, a spus el, visător. Dar a adăugat, cu ironie: A îngerilor pe care oamenii îi numesc „animale exotice”!

– Mda, şi mie mi s-a părut o blasfemie, a recunoscut ea, având aerul că încerca să se scuze, dar tata mi-a explicat că altfel ţi-ar fi fost greu să înţelegi, să accepţi ceea ce ţi se întâmplă…

El  a clătinat din cap, a încuviinţare  – şi gândul i s-a dus la gara în care coborâse, la spaima impiegatului, la conversaţia acestuia cu nevasta arţăgoasă, dincolo de uşa încuiată.

– „E normal să auzi voci care te întreabă de drumul spre iad după ce sugi toată ziua rachiu de ienupăr” – cam aşa ceva a zis, aseară, soţia impiegatului. De ce „drumul spre iad” – când aici pare să fie raiul?

Ea a surâs din nou.

– E „o gură de rai”, cum a spus, cândva, undeva, un om peste al cărui nume ceilalţi au aşternut uitarea. Dar pentru a pătrunde în Rai trebuie să lepezi din tine tot Răul. Aceşti copii o fac înainte de a deveni cu adevărat îngeri. Iar Răul nu se dă dus cu una, cu două, Răul geme, urlă, pârjoleşte. De asta se crede că ferma Ronsson, care pare părăsită, e gura iadului. Localnicii nu numai că o ocolesc, dar nici măcar nu-i pronunţă numele…

– Ce ciudat! a oftat Jim. Aseară totul părea mult mai simplu…

Eloise i-a luat mâinile într-ale ei.

– Dar e simplu. Numai că trebuie, încet-încet, să vezi şi să afli totul. Şi o să începi chiar acum. Eu nu-i pot lăsa pe copii singuri, dar o să-ţi dau un ghid de încredere. Jane! a strigat apoi, şi fetiţa care conducea corul a venit alergând. Jane, du-l, te rog, pe Jim în Atelier. Şi, dacă tata nu e acolo, rămâi cu el şi explică-i.

citiţi partea a doua aici


[1]  CONCURSUL LITERAR SF&F  “Pozitronic – in memoriam Costin Panã” 2005

[2] Aici puteţi citi o altă povestire participantă la concurs.


De-a „închipuirile” s-au mai jucat azi şi alţii; îi găsiţi pe toţi aici.

Anunțuri

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii! :))
Acest articol a fost publicat în amintiri, elucubraţii și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Închipuiri

  1. Pingback: Duzina de cuvinte – Azi fac cinste! :lol: | VERONICISME

  2. Vienela zice:

    Tare, tare mult mi-a placut! Am citit si inceputul, locul de unde a plecat si am senzatia ca exista o continuitate fireasca, o curgere lina, neintrerupta. Un neavizat nu ar sesiza schimbarea penitei la o prima lecturare… Cred si eu ca ai castigat cu ea… Exista si o continuare?

    Apreciat de 1 persoană

  3. Mâine? Mai sunt 35 de minute până mâine! 😀

    Apreciat de 1 persoană

  4. Pingback: Închipuiri (Între lumi) – 2 | VERONICISME

  5. Pingback: Închipuiri (Între lumi) – 3 | VERONICISME

  6. Pingback: Să ne măsurăm cuvintele din comentarii | Iubesc Viaţa

  7. Pingback: Pilule… amărui | verojurnal

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s