Jurnal de traducătoare zurlie

Astăzi, 15 decembrie 2014, la ora 19:47 şi ceva secunde pe deasupra, în casă încă mai sunt înşirate cărţile din pachetul primit de la Nemira, deşi s-au uscat, nu mai au coperţile transpirate fleaşcă, precum erau când le-am scos din cutia uzurpată imediat de domnul motan, din păcate pentru prea scurt timp ca s-apuc să-l fotografiez. Am fotografiat în schimb cărţile. Deşi ştiu că mi se cuvin, că sunt [răs]plata muncii mele, mă simt recunoscătoare când le primesc, ca un copil care pune în sfârşit mâna pe jucăriile din vitrină. Şi mă gândesc că zilele astea aş putea începe să citesc despre Împărătesele Bizanţului.

Afară, adică în afara casei mele, probabil printr-un depozit pe undeva, e Mireasa Prinţului, a cărei profesoară de limba română am avut onoarea să fiu – anul trecut. O aştept cu răbdare şi cu speranţa c-o să-şi facă apariţia şi ea aici, la mine-n bârlog, înainte de Crăciun, în multiple exemplare, probabil tot transpirate – dar am uscătoria pregătită oricând şi, după cum se vede mai sus, suficient de încăpătoare.

În grădinile conturile altora, oarece bani pe care sper să mi-i văd în grădina contul din dotare tot înainte de Crăciun.

În bucătărie, speranţele mele, în curs de conservare, ca să reziste la intemperii. (Apropo, sunt îmbrăcată cu pelerina de ploaie, am învăţat că, din păcate, climatul din zonă favorizează deziluziile – în averse.)

Iar dacă vreţi să ştiţi ce mai meşteresc… eh, nimic nou, bat cu degetele în taste şi le ascult muzica.

Şi pentru săptămâna viitoare plănuiesc să trimit felicitări, dar cititorii acestui articol sunt răsplătiţi pentru răbdare şi primesc de pe acum una – dintr-o… lume paralelă, prin care cred că mulţi au cutreierat deja :

Citatul preferat vine via Facebook:

Şi-l ilustrez cu o fotografie preferată, unde se vede, pe scaun, „preşul” pe care adorm eu când îmi lungesc ziua traducând noaptea:

Publicitate