Uneori îmi iese câte-o poezie (scrisă cu sinceritate, indignare şi oarece înclinaţii către genul horror – cărora poate-ar trebui să le acord atenţie) care se-ntâmplă să-mi şi placă. 🙂
– pe marginea articolului „În Apuseni a început sfârşitul lumii”, de unde am preluat cele cinci fotografii ale satului înghiţit de o deversare de steril
.
Ne zvârcolim,
ne zvârcolim…
Vrem să ieşim!
Putem să ieşim?
Putem să fugim
din ţintirim?
Nu, nu-l lăsăm gol;
cei vii l-au umplut cu nămol –
de-asta ne grăbim…
Cei vii au plecat,
cu mult grăbiţi decât noi,
cei vii ne-au lăsat
să putrezim în noroi.
Afară miroase-a ploaie şi-a praf,
a praf care încă nu-i năclăit,
şi oasele noastre, ici-colo în vraf,
vor scaldă în apă, în daru-i râvnit.
Vrem să ne spele ploaia de nămolul
uitării dintr-un gest profanator,
ce ne-a-ngropat, păgân, obolul
de cruci şi flori, adus cândva cu dor.
Dar ieşim, am ieşit din nămol,
parfumul ploii ne-a chemat sub cer gol…
E gol de îngeri, toţi au părăsit
biserica şi crucea din iadul nămolit.
Să ne urcăm pe…
Vezi articolul original 60 de cuvinte mai mult
VERONICISME 