Duzina de cuvinte: Stropii de sânge (al doilea episod din Strigoiul fratelui meu)

– citiţi primul episod aici

Noaptea, în altar e linişte. Un alinaval şi un verdicton tac într-un colţ. Clapele celui dintâi aşteaptă degetele lungi şi subţiri  ale Marii Preotese, iar coardele groase ale celui de al doilea par să tânjească în taină după mângâierea unui amarcuş în timp ce acceptă atingerea imaterială a dansului de umbre şi lumini desprins din torţa Adiei.

Aria pune torţa în lungere, suportul cu trei braţe lungi din dulcerc, în mijlocul fagurilor de miere lăsaţi ca ofrandă în faptul serii. Ea a venit cu mâinile goale, fiindcă i-a adus zeiţei o parte din sine însăşi. Îngenunchează lângă tristaler şi lasă lacrimile să-i curgă în pântecul lui rotund, unde se amestecă cu lichidul sărat stors din suferinţele altora. Numai că lacrimile ei sunt de fericire…

Plânge îndelung, până când îşi simte ochii usturând-o, uscaţi şi umflaţi. Abia atunci se consideră demnă să se apropie de cristaler, să îşi afunde degetele în el şi să le lingă apoi îndelung, unul câte unul, savurând fiecare strop din binecuvântatul şerbetiv, pasta cleioasă în care preschimbă dogoarea soarelui miezul pisat al fructelor de drogor.

Gustul dulce amărui îi rămâne pe limbă, gustul sărutărilor lui Dario, singurul bărbat pe care îl iubeşte – şi care crede că îl urăşte. Pentru că regele detestă femeile care i se oferă, dar îl înfierbântă cele care îl urăsc, care i se împotrivesc, care se luptă şi se zbat, care îl blestemă, care îl lovesc, care îl zgârie. Femeile care încearcă să evadeze din palatul în care le ţine închise până când se satură de ele…

Şi de ea o să se sature dacă nu face nimic care să-l întărâte – de acea a pus la cale o încercare de fugă. Are de gând să-ncerce să sară peste zidul templului, să ţipe ca din gură de şarpe când o să i se agaţe mantia de ţepii multicolori ai crengilor de colorbit, să-şi piardă un balcondur, având  grijă să-l scape, de pe creasta zidului, drept în capul unui străjer… să facă tot ce e nevoie ca să fie auzită şi prinsă, şi ca s-o pedepsească apoi  Dario, siluind-o cu sălbăticie…

– Dario, şoptesc buzele ei când îşi ridică ochii către chipul lui Telurictus, Zeiţa Mamă, zeiţa pământului fertil.

Numai că zeiţa are chip de fum… Şi nu e chipul ei,  e chipul lui Dario, şi se desprinde de statuie, îşi creşte un trup la fel de străveziu, pluteşte, merge, se apropie, opreşte ţipătul ei încă nenăscut punându-i pe buze degete transparente, pe care Adia se simte totuşi, apăsătoare, rele… şi reci.

– M-ai minţit, îi spune, cu voce care sună, seacă şi aspră, doar în mintea ei. Ne-ai minţit. L-ai sedus pe Leo ca să te-apropii de mine, ca să mă momeşti, ca să mă-ntărâţi… Ţi-ai bătut joc de el şi de mine. Ar trebui să te fac să ispăşeşti… dar, fiindcă m-ai iubit, poate o să te iert… Poate… Mă mai gândesc… Am toată veşnicia înainte!

Umbra îşi dă capul pe spate şi râde… Râde cu gura larg deschisă, cu tăietura larg deschisă de sub bărbie, din care cad stropi roşii, pătând podeaua de marmură neagră a altarului şi mantia de mătase viorie a femeii…

Şi umbra se destramă, piere. Dar petele rămân… Adia le atinge şi i se înroşesc degetele, îi miros a sânge… Şi urletele ei trezesc palatul adormit.

va urma … cândva

• Pentru alte jonglerii cu aceleaşi 12 cuvinte inventate, clic aici.

Publicitate