Duzina de cuvinte: Fratricid (primul episod din Strigoiul fratelui meu)

Puterea unei decizii… De-ci-zi-e… Cuvântul are ceva din asprimea cu care şuieră vântul… Crivăţul… Puterea de a lua o decizie… De fapt, asta e… Trebuie să ai puterea de a o lua… Şi abia după ce ai avut tu puterea asta capătă decizia ta putere…

Mâna lui Leo şovăie…

Putere… Are nevoie de putere… De ce nu are destulă putere? Doar nu mai e copil… Dar nici hotărârea asta… nu e neînsemnată… nu e o hotărâre ca oricare… Câţi alţii… câţi dintre toţi ceilalţi bărbaţi care au un frate ar fi în stare s-o ia? Câţi sunt în stare să-şi transforme vârful pumnalului în izvor? În izvorul sângelui fratelui lor? Dar câţi bărbaţi din lumea asta au un frate ca Dario? Dario e rege. Dario e tiran… Dario calcă în picioare trupuri şi suflete… Dario siluieşte sufletele oamenilor… Le siluieşte fiicele… nevestele… iubitele…

Leo a iubit-o pe Adia…

Şi nu ştie dacă o mai poate iubi… Dacă o mai iubeşte… Deşi nu e vina ei… Deşi ştie că Adia, ultima victimă a lui Dario, plânge undeva, într-una dintre odăile palatului… O odaie la fel de bogată ca asta, în care doarme Dario… beat… sforăind…

Doarme buştean… Ai putea să tai lemne pe el! Ai putea să-i tai gâtul!

Ai putea să-i redai unui popor libertatea… luându-i lui Dario tronul. Leo se vede pe tronul lui Dario…

Şi totuşi… Mâna lui Leo şovăie… Leo e nehotărît. Ca un copil incapabil să-şi asume răspunderea unei decizii.

Oare să-l ucid, mămico? Să-mi iau libertatea asta?

Dar mămica e moartă. Mama şi tata au murit în aceeaşi zi, în chinuri. De ce-a fost nevoie să moară în chinuri? Aşa cum au murit şi ceilalţi… fraţii mai mari ai lui Leo – şi ai lui Dario.

– Otravă, au spus medicii curţii.

Şi toată lumea spune, în şoapte înăbuşite, că i-a otrăvit Dario.

De ce mai e Dario încă aici, în rândul oamenilor vii?

De ce doarme liniştit, ca şi cum ar avea fruntea neîntinată… neînsemnată de pecetea păcatelor?

– De ce? întreabă cu glas tare Leo

Leo se întrebă ce şuieră prin aer şi, înainte de a-şi răspunde, vede pumnalul înfigându-se. Pe urmă vede sângele şi îşi retrage mâna, şi-o şterge de mătasea cearşafului lui Dario. Şi rămâne cu ochii la tăietura adâncă, la surâsul gurii nefireşti de sub bărbie, la izvorul roşului viu care se lăţeşte în jurul mortului, luându-i în stăpânire patul.

– Regele a murit. Trăiască regele…, şopteşte, într-un târziu, cu ochii la aburul straniu ce se înalţă din leşul cald încă, adunându-se pentru a-i copia înfăţişarea, pentru a se închega într-un spectru condamnat să bântuie palatul în care a ucis – şi în care a fost ucis.

Poate că tocmai aţi citit un prolog. Prologul unui roman, fireşte. Un roman care se va numi… Încă nu ştiu cum se va numi. Poate… „Strigoiul fratelui meu”.

Dar nu e sigur că-l veţi citi. Fiindcă nu e sigur c-o să-l scriu 😛

Sigur e că puteţi merge la psi şi, de acolo, mai departe, către alte scrieri brodate în jurul aceloraşi 12 cuvinte îngroşate aici.

Completare (2 august 2013): povestea continuă cu încă un episod, aici.