preluat de aici
„Esti sclav de lux din plictis? Ai un salariu bunicel. Te amuza imaginile care se scurg in jurul tau. Te-ai conformat sistemului? Nu ai reactii, nu ai atitudini? De ce? Recunoaste, plictisul te-a facut vulnerabil!”
Asa scria cineva, mai demult, pe un grup de discutii. Eu una sunt de alta parere:
Nu e plictis. Dar nu esti don Quijote. Stii ca n-are rost sa te bati cu morile de vant.
Si, iarasi, nu e plictis, e lehamite. Lehamite de oamenii care se caciulesc ca sa-si pastreze locul de sub masa adevaratului festin, sau ca sa-l schimbe cu altul, in care cad mai multe firimituri, de oamenii care ling mana care-i loveste/jecmaneste si care se multumesc sa carteasca pe la colturi sau sa se muste, pe fata sau pe furis, unii pe altii, neindraznind sa-si ridice cu adevarat glasul.
Ce poti sa faci? Sa vociferezi singur in numele lor, sa te lupti in numele lor stiind ca nu te vor sustine, ca poate chiar iti vor reprosa ca ai facut-o, ca ai stricat „bunul mers” al lucrurilor, de acum „asezate”? S-o faci, de nebun, pe eroul? Ce rost are? Eroii sunt morti, nu-i asa? Ce naiba, doar noi suntem poporul care isi pleaca fruntea ca sa nu i se taie capul. (Cineva se intreba o data cum de s-o fi facut revolutia aia, sau ce-a fost ea, din ’89 – si banuia ca-n Timisoara si-n Bucuresti s-a pus ceva in apa! 
)
Asa ca nu-ti ramane decat hazul de necaz, si te amuzi, constatand ca tocmai ai inceput sa savurezi umorul negru, privind imaginile care se scurg rand pe rand, tradand, rand pe rand, prostia, lasitatea, josnicia si nemernicia semenilor tai – si nu te mai gandesti ca, traind zi de zi in mijlocul lor, ai inceput de mult sa le semeni!!! 😦
VERONICISME 
Ce poti sa faci? Sa pleci. Asa am facut eu acum sapte ani si n-am regretat nici o singura zi…
ApreciazăApreciază
E bine că ai făcut-o. Eu sunt prea bătrână ca să mai plec acum.
ApreciazăApreciază
Nu ştiu, Vero ce-i scoate pe toţi în stradă…eu una ştiu de ce ies. Şi-o să ies şi la ceilalţi, care-or mai veni…şi tot aşa… Îmi acopăr urechile când nu-mi place ce-aud. Donquijotistă? Poate…decât să mă prefac autistă, mai bine să fiu! :))
În rest, protestez prin tăcerea-mi, dar acolo, laolaltă cu ăia (probabil?)plătiţi de-i provoacă lui Tineriu repulsie, violenţi verbal. Eu merg acolo mai ales pentru acele momentele în care se spune „Tatăl nostru”. Fireşte, există biserica, precum o casă, ar spune cinicii…dar în aer liber şi la -14 grade celsius este altceva…În seara asta, eu şi colegul meu am mers, direct de la repetiţii, în Piaţă. Am nimerit cu puţin înainte de zicerea rugăciunii…în zăpadă erau multe lumânări. Apoi m-am jucat cu un copil necunoscut, care a venit şi a aruncat cu un bulgăre în mine, în picior. Îl văzusem mai devreme, şi gândisem să merg sa mă joc cu el, mai ales că mama sa era mai mult un însoţitor, iar el plictisit. Am zis rugăciunea, apoi a venit copilul singur la mine. Ne-am jucat o jumătate de oră, ne-am alergat în jururl monumentului şi ne-am bulgărit, în timp ce strigătele celor din stradă umpleau văzduhul; habar n-am cum arăta copilul la faţă, fiindcă nu ne-am apropiat în măsura aceea clasică a distanţei; metri buni ne despărţeau; nici el probabil că mâine nu m-ar recunoaşte; dar a devenit o amintire frumoasă…
eu merg în Piaţă şi-mi iau utopiile cu mine…şi-acolo întâlnesc altele…2-3, nu contează; sper ca într-o zi să ne trezim şi să nu mai judecăm din fotoliu…doar aşa putem înainta spre pozitiv, spre infinit…
ApreciazăApreciază
Frumos gestul tău de a merge la rugăciune. Ca şi joaca cu copilul.
ŞI-mi place că-ţi iei utopiile cu tine şi că, din câte înţeleg, poţi să crezi în ele. Că faci ceva, orice, ca să le porţi către realitate!
ApreciazăApreciază
Pingback: Noua cortina « Tiberiuorasanu's Blog
Nici eu nu mai sînt în stare să lupt cu morile de vînt!
Am crezut în 1990 că a venit vremea normalităţii. „Sistemul” mi-a arătat repede şi limpede că normalitatea are exact forma pe care o vrea el, sistemul. Şi aşa a rămas şi în zilele noastre. Arătaţi-mi un singur ticălos de dinainte de 1990 care să fi plătit pentru fărădelegile sale. Sau măcar, un singur ticălos de după 1990 care să fi fost judecat şi condamnat. Aşa-i că nu puteţi?
ApreciazăApreciază
Păi, în afară de „conducătorul iubit” şi „sinistra lui soţie”, toată lumea şi-a schimbat păcatele dinainte de 1990 cu cele de după!
ApreciazăApreciază
Pingback: Fata Moşului « Ioan Usca
Pingback: 2012 Anul Revoluției anti- capitalism și anti-muncă « Dictatura justitiei
Vero, faptul că ai scris asta în 2008 şi se potriveşte azi ca mănuşa, arată că eşti scriitor de anticipaţie. 🙂
Mă regăsesc şi eu pe acolo, prin articolul tău, între cei paralizaţi de lehamite. Scriam ieri pe blogul cuiva că trăim drama de a ni se fi luat ceva irecuperabil: ani din viaţă. Nu mai putem fi despăgubiţi.
ApreciazăApreciază
Pingback: Cuvinte din trecut – …şi noi ne iubeam prin mansarde… (amintiri ciobite) | Cioburi de chihlimbar
vero, eu mă gândesc uneori la ce-oi fi ieşti în stradă în 89. cred că mi-am pierdut motivaţia de atunci, nebunia de a spera că se poate… astăzi ştiu sigur că nu aş mai face-o! vorba dianei, chiar eşti un scriitor de anticipaţie. 🙂
ApreciazăApreciază
Bună ziua
Mă iertați că vă deranjez, vin cu rugamintea la d-voastră să ne sprijiniti cu un logo campania umanitară ”Să fim oameni…”( http://safimoameni.blogspot.com/) Dorind din această campanie să ajutam cât mai mulți copii.Aștept răspunsul d-voastră la pagina de e-mail safimoameni@yahoo.com.Vă rog să-mi trimiteți și link-ul blogului d-voastră
Vă mulțumesc frumos!
Împreună putem schimba vieții!
Campanie initiata de site-ul Pantocrator.ro
ApreciazăApreciază
Diana, psi, aş vrea eu să fiu scriitor de anticipaţie. Însă, din păcate, ceea ce am scris se potrivea ca o mănuşă şi înainte de 2008 şi în 2008, aşa cum se potriveşte şi acum 😦
ApreciazăApreciază
Mie mi se pare ca ILCaragiale a fost un geniu si va ramane. Ca si txteele lui, si al tau este si va fi de actualitate! 🙂
ApreciazăApreciază
Da, cred că textul va mai fi de actualitate destul de multă vreme – deşi eu sunt departe de culmea pe care stă Caragiale 🙂
ApreciazăApreciază
OK! Pastram proportiile 🙂
ApreciazăApreciază
😀
ApreciazăApreciază
„Asa ca nu-ti ramane decat hazul de necaz, si te amuzi, constatand ca tocmai ai inceput sa savurezi umorul negru… ” mda, mai bine decat sa lupti cu morile de vant, cel putin pan-o fi un vant prielnic…
ApreciazăApreciază
Vântul prielnic vine uneori, cum s-a întâmplat în ’89, numai că pe urmă se dovedeşte că de fapt n-a fost prielnic pentru toată lumea! 😛
ApreciazăApreciază
Ce aveti, daca ne puteti spune, la tradus?
ApreciazăApreciază
Se poate vedea pe facebook.
ApreciazăApreciază
Probail ca exista dar eu nu gasesc in noul mod „timeline” introdus de facebook.
ApreciazăApreciază
Dai un clic pe „Despre” – e în stânga, în jumătatea de sus.
ApreciazăApreciază
Am gasit. Multumesc.
ApreciazăApreciază
Pingback: o poveste spusă bine: reporter european 2011 | DAP
Pingback: o poveste spusă bine: reporter european 2011 | DANAP.RO
Pingback: Cuvinte din trecut – …şi noi ne iubeam prin mansarde… (amintiri ciobite) | Cioburi de chihlimbar