Păpuşa – de la Sonia la Grişka

Mi-aduc aminte, vag, de prima mea păpuşă. Ştiu că o chema Sonia. Dacă nu mă-nşel, era „made în URSS” (n-am cum să verific, cei pe care i-aş fi putut întreba au trecut de mult în altă lume 😦 ). Când am primit-o aveam trei ani, sau poate nici atât. Mi s-a spus că era foarte frumoasă, cu păr lung, blond şi buclat, cu ochi albaştri pe care ştia să-i închidă şi să-i deschidă, după cum ştia şi să-mi spună „mama”. Numai că a avut parte de o mamă rea. Am tuns-o – cât am putut de scurt; în amintire o văd cu părul ciumpăvit, mai degrabă dezbrăcată decât îmbrăcată, desculţă… Şi mi s-a povestit că-mi plăcea să mă urc cu ea în vârful patului, s-o iau de-un picior şi s-o arunc pe podea. Eram şi „mama” unor ursuleţi, trei la număr, cu care mă purtam frumos – poate fiindcă-mi plăceau şi ursuleţii de la grădina zoologică. Nu ştiu ce-aveam cu păpuşa. Oare o invidiam, ştiind, cumva, că eu n-o să fiu niciodată atât de frumoasă?

În fine, adevărul e că nu m-am omorât niciodată jucându-mă cu păpuşile. Am mai avut şi altele, am uitat cum le chema şi cum arătau. Ţin minte doar că-mi plăcea să mă joc cu ele de-a şcoala şi să le-altoiesc cu linia fiindcă nu se ţineau de-nvăţătură. Nu fiindcă eu aş fi mâncat bătaie. Cea mai cumplită pedeapsă cu care m-am ales pentru rezultate nesatisfăcătoare în acest domeniu (adică pentru prima mea notă de şapte, căpătată în clasa a treia) a fost un „Vai, Veronica!”, rostit de mama pe un ton pe care n-am reuşit să-l reproduc niciodată, dar pe care n-o să-l uit cât oi trăi, ca şi cum ar fi fost scandalizată la culme, dezamăgită de moarte, chinuită de o durere fără margini… Ţin minte că mi-a venit să intru în pământ – aproape că aş fi preferat să mă bată!

Revenind la păpuşi, le mai fericeam şi cu oarece injecţii, folosind ace cu gămălie – după părerea mea de moment, lăsau în urmă nişte găurele foarte drăguţe

Uneori mă întreb dacă aş fi fost o mamă rea şi în realitate, dacă mi-aş fi altoit copiii… Deşi, de când îl am pe Grişka, mă gândesc că poate nu i-aş fi bătut, fiindcă pe el, motanul meu „cu blana-n dungi, cu gheare şi musteţe lungi, c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.” (descrierea din poezia lui Nechita Stănescu i se potriveşte ca o mănuşă) nu l-am bătut niciodată. El e acum păpuşa mea (i se spune uneori pisică-păpuşică) care aleargă prin apartament cu strigături, face băi de coadă, mă muşcă şi mă zgârie, doarme lângă mine în fiecare noapte şi mă cheamă la joacă aşezându-mi-se pe tastatură.

Această prezentare necesită JavaScript.

Despre o păpuşă sau alta au mai scris: psi, scorpio, redsky, dictaturajustiţiei, virusache, almanahe, mitzaabiciclista, tiberiu, cita

Publicitate