Început de roman – Corespondent de Război

Până la urmă trebuie să-mi scriu romanul (adică nu mă obligă nimeni, dar eu mi-o doresc, şi gata!). Am aici mai multe începuturi – mda, nu neapărat de roman, dar nu le citeşte aproape nimeni 😛 Aşa că următoarele două nu vor fi pagini de blog, ci articole, cu câte un sondaj de opinie în coadă – să vedem dacă mă aleg cumva cu oarece feedback, care să-mi ajute să iau o hotărâre: pe care-l continui? Sau, în cel mai fericit caz, pe care-l continui primul? (Nu garantez, fireşte, c-o să-mi iasă ceva publicabil – dar omul e dator să-ncerce, nu? :P)

.

Corespondent de Război

– Capitolul I – 

             – De câţi ani lucrezi la Noi, domnişoarã Leahu? întrebă Arnold Lerouge, mijindu-şi ochii afundaţi în osânză, după ce răspunsese salutului ei cu o abia perceptibilă înclinare a capului.

Nici tu “bunã ziua”, nici tu “ia loc”, şi nici umbră de pronume de politeţe! Tipic pentru Monsieur Arnold! Aşa îi plăcea să fie numit – şi aşa îl numeau, în bârfele de fiecare zi, toţi angajaţii mai vechi ai holoziarului “Senzaţii Tari”. Bârfe pe care Sonia le ascultase de la bun început cu atenţie, nu numai fiindcă o amuzau în aceeaşi măsură în care o ungeau pe suflet, ci şi fiindcă din ele se puteau extrage, asamblând fragmente spicuite de ici-colo, informaţii nepreţuite despre caracterul, preferinţele şi obiceiurile omnipotentului director. De pildă, una din axiomele deduse de Sonia  spunea că întrebarea “de când lucrezi la Noi?”, “Noi” fiind pronunţat astfel încât majuscula “N” să fie sesizabilă, era, în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, preludiul unui preaviz verbal (trei zile până la concediere!) sau al încredinţării unei “sarcini de serviciu” din cale afară de scârboase sau de riscante, pe care nici un om întreg la minte n-ar fi acceptat-o dacă nu ar fi ţinut la slujba lui bine plătită. Căci, spunea o a doua axiomă, între a refuza o misiune încredinţată  de însuşi Monsieur Arnold şi a-ţi prezenta cererea de demisie nu era absolut nici o deosebire!

Din fericire, exista şi o a treia axiomă, care evidenţia avantajele unei “obrăznicii moderate”. “Un bun jurnalist trebuie să aibă întotdeauna tupeu” – se părea că asta era părerea sinceră  a domnului director Lerouge, care aprecia obrăznicia unui subordonat – fireşte, până la un punct! Iar punctul în cauză se plimba pe sfertul de plan delimitat de sensul pozitiv al axelor cantităţii şi calităţii, ghidat fiind de o funcţie ale cărei pseudo-constante erau, deopotrivă, discernământul şi umorul sus-pomenitului subordonat şi dispoziţia şi mai sus-amintitului director.

În consecinţă, punând pe acelaşi taler al balanţei această ultimă axiomă şi principiul – ştiut de când lumea – “numai cine riscă poate câştiga”, Sonia îşi trase un scaun în faţa biroului din lemn de tec al domnului director, se aşeză cu nonşalanţă şi abia apoi catadicsi să îi răspundă, punând accentul pe unitatea de măsurã, aceeaşi pe care el, cu obişnuita-i maliţiozitate, o preferase când îşi formulase întrebarea:

– De zero virgulă douăzeci şi cinci de ani, Monsieur Arnold.

– Ani standard? se interesă directorul, adresându-i un surâs a cărui inocenţă părea mai mult decât autentică.

Monsieur Arnold o lua peste picior, deci, în conformitate cu a patra axiomã pe care ea obişnuia să o ia în consideraţie, era fie în toane foarte bune, fie gata să explodeze bătând cu călcâiul în podea şi cu pumnul în masã.

De-acum, fie cum o fi, îşi spuse,  privindu-l cu ceea ce spera că ar fi putut trece drept uimire veritabilă.

-Standard, bineînţeles. Mi s-a părut inutil să vă obosesc precizând şi asta. Doar am lucrat tot timpul aici, pe Terra. Aici, unde se desfăşoară discuţia la care aţi binevoit sã mă invitaţi. Presupun că, între timp, sediul “Senzaţiilor Tari” nu a fost teleportat pe Marte, printre nenorociţii care lucrează la terraformare!

Monsieur Arnold râse – râsul lui nesuferit, sacadat.

Nechează! se sperie Sonia, amintindu-şi că asta, conform celei de a cincea axiome, însemna cã bietul subordonat se obrăznicea degeaba; pentru domnul director, soarta lui era demult pecetluită!

– Ei da, domnişoarã Leahu, sediul nostru a fost, este şi va rămâne pe Terra – spre deosebire de dumneata, care, e drept, rămâi angajata Noastră, dar pleci cu prima cursă (asta e peste trei zile standard) către Orbona[1]!

– Or… Orbona? bâigui Sonia. Eu, tocmai pe Orbona?

– Da, domnişoară, pe Orbona. De ce nu pe Orbona? surâse Monsieur Arnold, cu bonomie – bonomie asupra autenticităţii căreia, năucitã, ea nu-şi mai puse nici o întrebare. De ce nu pe planeta aceea frumoasă, unde n-o să dai peste “nenorociţii care lucrează la terraformare”, fiindcă acolo există demult paradisul?

Doamne, se văicări Sonia, uite unde mă trimite ăsta! Nemernicul! De ce tocmai pe mine?!

– Da, dar paradisul ăla e deja ocupat, protestă, arţăgoasă, cu nepăsarea celui care nu are nimic de pierdut. Pentru el se bat, dracu’ ştie de când, y’ecii şi ke’unzii!

Directorul necheză pentru a doua oară,  părând să se amuze din plin.

– Ei da, se bat – ăsta e norocul tău! Dacă nu s-ar fi bătut  n-am fi avut nevoie de un corespondent de război şi n-ai fi avut cum să vezi planeta pe gratis! Pe când aşa, uite, ai aici un bilet dus-întors plătit de “Senzaţii Tari”. Şi, apropo, dacă te întorci înainte de a ţi-o cere eu, hm, stricăm prietenia!

Să-l refuz? se întrebă Sonia. Mda, îl refuz, el mă concediază – fără preaviz, va să zică mă aleg cu trei salarii -, pe urmă mă duc la “Femeia modernă”, le cer scuze fiindcă, atunci când am demisionat, am susţinut sus şi tare că holorevista lor mi-a făcut întotdeauna greaţă, apoi îi anunţ că binevoiesc să iau din nou în primire rubrica  “Virginitatea în pragul secolului XXIII”, ei îmi dau cu tifla, aşa că mă înscriu la Asistenţa Socială, ăia îmi oferă o slujbă la terraformare – pe Marte sau aiurea -, eu refuz, ei nu-mi dau ajutorul de şomaj, eu întind de alea trei salarii până îmi găsesc un serviciu ca lumea, dacă îl găsesc… Si dacă nu-l găsesc? Nu-i nimic, mă ajută Leo, ne căsătorim, el câştigă pâinea familiei, eu cresc copiii… Aiurea, Leo nu vrea să se însoare, nu vrea copii, Leo vrea numai distracţie! Leo mă lasă baltă, eu caut ceva de lucru la negru, ca să mă spetesc pe degeaba, sau mă apuc de… cea mai veche meserie din lume, ca să mă pricopsesc cu vreo împuţiciune de-aia venerică, una dată de vreun virus mutant, şi păţesc ca Estela, putrezesc de vie, sau ca Raquel… Sfinte Sisoe, n-am chef să mă gândesc la orori de genul ăsta!

Mai bine nu refuz, plec pe Orbona, Leo nu vine cu mine… De ce ar veni? Ce să caute pe Orbona un profesor de dans? Leo mă părăseşte – ba nu, Leo le povesteşte elevelor lui (javrelor ălora îmbuibate care nu ţin cu dinţii de o slujbă) cum l-a părăsit căţeaua de Sonia, ziarista în călduri, cum a plecat să-şi facă mendrele tocmai pe Orbona…

La naiba cu Leo, Leo mă părăseşte oricum, şi dacă plec, şi dacă rămân şi nu-mi găsesc altă sursă “decentă” de venituri. E riscant să refuz de dragul lui – n-am să fac prostia asta! Şi e riscant să plec, acolo e război! Mda, dar e războiul lor, n-am auzit să fi murit oameni… Haida-de, câte nu se întâmplă, deşi eu n-am auzit de ele!

– Există şi un… spor de risc? întrebă, hotărâtă să accepte dacă sporul cu pricina însemna cel puţin dublarea salariului, fiindcă… Fiindcă Leo nu o iubea cu adevărat? Fiindcă era mai bine să fii corespondent de război pe Orbona decât terraformator pe cine ştie ce coclauri sau “liber profesionist” (profesionist fără slujbă!) pe Terra? Sau fiindcă banul era ochiul dracului, aşa cum fusese mereu şi pretutindeni?

– Evident! Şi e de cinci sute la sută! rânji Monsieur Arnold. Apoi adăugă, cu un oftat şi pe un ton care, dacă valoarea sporului nu ar fi făcut-o deja, ar fi ajutat-o pe Sonia să rămână cu gura căscată: De ce credeţi voi că eu sunt un câine?

– Asta cred toţi subordonaţii despre şefii lor, de când lumea – fiindcă le face bine să o creadă; le place să-şi închipuie că numai lipsa acută de câinoşenie îi împiedică pe ei înşişi să ajungă în frunte, ripostă ea, fără să ezite, socotind că cele cinci sute de procente – ofertă ce îi depăşea cele mai ilogice speranţe – o obligau, într-un fel, să încerce să-l consoleze pe brusc îndureratul director. (Şi nici măcar nu exista vreo axiomă care să se refere la un Arnold Lerouge atins de melancolie subită!)

– Mda, mârâi el, redevenind cel dintotdeauna, explicaţia pare plauzibilă… Şi adăugă, nechezând cu poftă: Încearcă să n-o uiţi, fiindcă pe Orbona o să fii şefă! Şefa lui Ţugui. Parcă aşa îi spuneţi voi bietului Raul Dubois, nu?

Sonia îşi reţinu cu greu o strâmbătură. Doamne, de ce m-ai făcut aşa… transparentă? Şefu’ s-a şi prins că “misiunea“ e ca şi acceptată şi a început să înşire amănuntele care strică cheful! De fapt, trebuia să-mi  închipui că n-o să plec la dracu-n praznic fără cel mai performant emitent-receptant, şi cum “bietul Raul”  e telepatul nostru cu “bătaia” cea mai lungă…Ca şi cum bunul Dumnezeu i-ar fi încastrat o antenă în căpăţâna aia ţuguiată! Acelaşi  Dumnezeu care, când era mai puţin bun,  l-a plămădit şchiop, bâlbâit şi leşinat după partea muierească…

– Aş fi preferat să mă însoţească Ivan, spuse, ca să nu-şi poată reproşa mai târziu (acolo, pe Orbona, când va fi singură cu pocitania printre extratereştri bizari şi aventurieri fără nimic sfânt) că n-a încercat să-şi facă rost de un coechipier mai puţin agasant şi mai puţin antipatic.

– Nu te-am întrebat ce preferi, se încruntă monsieur Arnold – semn că, pentru el, discuţia era ca şi încheiată. Din punctul meu de vedere, tu şi Ţugui sunteţi echipa ideală. Dar, dacă nu-ţi convine, nu e cine ştie ce pierdere; nimeni nu e de neînlocuit – apropo, ăia de la “Femeia modernă” pretind că au găsit pe cineva care bate câmpii pe tema virginităţii cel puţin la fel de bine ca  tine…

– Îmi convine…, zise Sonia, cu jumătate de gură.

– Atunci, domnişoară Leahu, îţi doresc, în continuare, o zi bună. Apropo, din acest moment şi până în clipa plecării îţi poţi folosi timpul cum te taie capul. Eu îţi pretind numai să treci pe la casierie ca să-ţi ridici avansul – banii pentru primele două luni – şi biletul. Şi, dacă tot ajungi acolo, povesteşte-i bătrânului nostru John când şi sub ce formă doreşti să-ţi primeşti restul salariilor de corespondent de război şi diurna, care n-o depăşeşte pe cea obişnuită – pe Orbona poţi cumpăra de-ale gurii pe nimica toată. Ei, şi acestea fiind zise, drum bun, domnişoară Leahu!

– Mulţumesc, răspunse ea, fără chef.

Şi ieşi, întrebându-se dacă, totuşi, n-ar fi fost mai înţelept să renunţe la “ocazia” de a vedea Orbona, la salariul înşesit, la şansa de a scăpa de Leo…

Asta-i bună, se miră, cine a zis că vreau să scap de Leo?

Ridică din umeri, schiţă o strâmbătură şi abia apoi, simţindu-se studiată, observă privirea, mai degrabă compătimitoare decât intrigată, cu care o măsura femeia purtată de banda rulantă ce curgea din sens opus de-a lungul interminabilului şi întortocheatului coridor interior.

Carmen Rodriguez! “Cumătra-ştie-tot” de la “Evidenţa Personalului”! oftă Sonia, recunoscând-o. Exact ce-mi lipsea! Peste zece minute, toată suflarea angajată la “Senzaţii Tari” o să ştie că “do’n’şoara Sonia, sărmana, s-a ţicnit, se strâmbă pe coridoare!”

Colac peste pupăză, când ajunse în dreptul ei, Carmen găsi de cuviinţă să poposească pe banda staţionară de pe axul coridorului şi i se adresă, cu glasul colcăind de înţelegere maternă:

– Draga mea, îmi dau seama ce indignată trebuie să fii! Auzi, să te expedieze în balamucul ăla de pe Orbona! Cred că ai refuzat, şi pe bună dreptate!

Cum reuşeşte cumătra asta să le afle pe toate? se întrebă Sonia, exasperată, înăbuşindu-şi cu greu un al doilea oftat.

– N-am refuzat nimic! Nu mă sperii eu de un pârlit de război demenţial! aruncă peste umăr, săvârşind cu nonşalanţă impoliteţea de a nu se opri alături de rubiconda doamnă Rodriguez.

Cumătra chicoti – şi Sonia, îngreţoşată, observă, pentru a nu mai ştia a câta oară, că râsul acela senzual devenea grotesc când îl asociai cu formele lăbărţate, de gospodină anostă, şi cu apucăturile de mahalagioaică ajunsă la menopauză ale celei ce îl emitea, când în triluri scurte, când gungurind prelung.

– Ce păcat! o  auzi strigând. Am pierdut pariul cu Ţugui! Da’ el o să se bucure!

Aha, se dumiri Sonia, va să zică Monsieur Arnold l-a “convins” şi l-a pus în temă mai întâi pe Ţugui, care, după toate probabilităţile, a fost sursa de informaţii a balabustei. Oare câţi alţii au mai aflat, înaintea mea, ce mi se pregătea?

Mi se pregătea un venit de şase ori mai mare! îşi  replică sieşi, amintindu-şi că întotdeauna i se păruse mai sănătos să contemple exclusiv partea bună a lucrurilor. Şi, după ce profită de absenţa martorilor ca să-şi sluţească din nou chipul cu ajutorul a ceea ce Leo numea “o strâmbătură meseriaşă”, pătrunse, arborând un surâs festiv, în biroul pe care îl împărţea cu alţi şapte holoredactori.

– De-deci a-aţi acce-accept-acceptat-at! exclamă Ţugui, într-adevăr bucuros, ridicându-se de pe propriul ei scaun – în care se lăfăise aşteptând-o.

– Evident! îi răspunse, nu atât lui, cât celorlalte şapte perechi de urechi ciulite şi celorlalte tot atâtea perechi de ochi bulbucaţi, mustind de curiozitate. O ofertă atât de generoasă nu se refuză!

– Felicitări, Sonia!

– Ai dat lovitura!

– Doamne, cât te invidiez fiindcă o să vezi Orbona!

– Ne-a spus Ţug…, ăăă, Raul că o să aveţi nişte salarii!

– Baftă, fato! O să ai nevoie, deşi cică ăia nu mănâncă oameni!

– Să trimiteţi ştirile pe bune! Punem noi floricelele pentru “marele public”!

– Sonia, da’ chiar nu ţi-e frică?

Ba mi-e al naibii de frică! Da’ nu aşa cum mi-a fost înainte de a auzi pe câte lovele o să pun mâna – şi n-am de gând să recunosc nimic din toate astea! răspunse, pentru sine, după ce reuşise să o separe, din avalanşa de întrebări, pe cea care îi atingea o zonă dureroasă.

– Vorbiţi pe rând, oameni buni! le ceru, lăsând să i se aştearnă pe faţă mulţumirea de a se afla în centrul atenţiei, cu speranţa că ei aveau s-o ia drept satisfacţia cuiva care credea, fără umbră de îndoială, că într-adevăr dăduse lovitura.

– Baftă, fato! repetă  cineva, parcă Tony Aldo, dar ea îl ignoră, fiindcă tocmai atunci Ţugui rosti, după ce reuşise să-i capteze atenţia trăgând insistent de mâneca bufantă a salopetei ei ultraelegante:

– De-deci pute-em vor-vorbi în-nte-e pa-patru oc-ochi?

Patru ochi, dintre care doi păreau gata-gata să o ia la vale, prăvălindu-se în ascuţişul v-ului îngust ce se pierdea între sânii ei!

– Mda, aprobă, totuşi, cu jumătate de gură, gândindu-se, pe de–o parte, că nu risca nimic stând de vorbă cu Ţugui la o masă retrasă din barul de la subsol, iar pe de altă parte, că trebuia să-l avertizeze, cu aceeaşi ocazie şi în cel mai tăios mod cu putinţă, că ea una absolvise cu brio o jumătate de duzină de cursuri de autoapărare şi că libidinoşii care o priveau prea insistent aveau sută la sută şanse să se aleagă cu o ripostă violentă.

– O.K., reuşi el să articuleze, fără bâlbe! – apoi scoase din buzunar o sferă minusculă, o lăsă să-i alunece în căuşul palmei şi o întinse către Sonia, zâmbindu-i cu toată faţa.

Ei îi veni să-şi dea palme.

Ce proastă sunt! Ce naiba să căutăm la bar, la masa aia retrasă? Doar vom colabora într-o misiune specială, considerată riscantă, şi e normal ca emitent-receptantul ce îmi va fi subaltern să îmi ofere de pe acum, pentru acomodare, un telepato-adjuvant individualizat!

Ca toată lumea, Sonia auzise de, citise despre şi studiase holoreproduceri – la scară  mărită – ale telepato-adjuvantului individualizat, ale aşa-numitului TAI, dar nu mai văzuse şi nu mai atinsese niciodată unul adevărat. Numai emitent-receptanţii, ER-ii, ofereau TAI-uri acordate cu propria lor frecvenţă telepatică şi era suficient să-ţi îndeşi în ureche bobiţa aia transparent-sidefie care, fără să o simţi, iţi traversa timpanul pentru a se duce tocmai…, în fine, Sonia, ca mai toată lumea, nu ştia prea bine unde, însă ştia că, în următoarele trei luni standard, puteai comunica telepatic cu respectivul ER, dar numai şi numai cu el, şi numai dacă se afla la o distanţă ce nu depăşea treizeci de kilometri.

Sfinte Sisoe! Eu şi Ţugui uniţi “în cuget şi-n simţiri”! Si ăsta e un citat, naiba ştie de unde, şi nici nu contează! Important e că individul o să ştie tot ce o să gândesc, o să simtă tot ce-o să simt, şi eu o să păţesc la fel în ceea ce-l priveşte! E o porcărie, dar se zice că mulţi au scăpat din situaţii dificile fiindcă au putut comunica în felul ăsta…

– Ia TAI-ul, Sonia, nu-ţi fie frică, o încurajă Tony Aldo. Îţi spun eu, o să trăieşti o experienţă care depăşeşte orice închipuire! Crede-mă, eu am purtat Tai-ul lui Ivan acum doi ani, când am fost pe Marte, cu trupele anti-tero!

Mda, reflectă Sonia, dar Ivan nu e Ţugui – şi tu nu eşti femeie!

Apoi, temându-se că tocmai săvârşea greşeala vieţii ei, luă sfera oferită de Ţugui şi şi-o împinse, scurt şi hotărât, în urechea stângă.

Si totuşi nu se întâmplă nimic, îşi spuse, cu nici o secundă înainte de a “auzi” un gând ce nu-i aparţinea:

“Domnişoară Sonia, aveţi cumva o pisică?”

– De ce dracu’ te interesează pisica?! exclamă, derutată şi enervată, stârnind râsul celor şapte colegi ai ei.

Dar Ţugui se încruntă – în fine, ea ştiu că Ţugui s-ar fi încruntat dacă nu s-ar fi străduit să-şi mascheze nemulţumirea.

“ Învăţaţi-vă să răspundeţi gândurilor numai şi numai cu alte gânduri. Au fost cazuri  – nu puţine! – în care o greşeală ca cea pe care tocmai aţi făcut-o a curmat o viaţă – pe cea a imprudentului utilizator de TAI care o săvârşise!”, o mustră el, şi Sonia constată că, excluzând bâlbâielile hilare şi penibile, acest mod straniu de comunicare îi conferea nesuferitului o tot atât de stranie – dar inconfundabilă! – autoritate. “Cât despre pisică…”

:::   :::   :::

            – Cât despre pisică, adăugă Leo, plin de sine, am cumpărat-o ca să fac economie. Fiindcă există organizaţia…

– “Prietenii felinelor”. Semiclandestină. Ştiu. Ăia care-ţi restituie preţul călătoriei dus-întors spre Orbona dacă duci – şi laşi – acolo o pisică, îl întrerupse Sonia. Şi zâmbi mulţumită.

Mulţumită fiindcă îl putea lăsa pe Leo cu gura căscată. Aşa cu rămăsese ea când el dăduse buzna în apartamentul ei strângând la piept o mâţă pufoasă şi trâmbiţând, fără nici o introducere:

– Iubito, vestea rea e că plec pe Orbona. Sunt noul profesor de dans al celor trei fiice ale lui Dimitri Kuzov, iar el e noul reprezentant al Terrei pe coclaurii ăia – ceea ce îl umple de bani şi pe el, şi pe mine. Şi asta, ştii, asta cu banii, asta e vestea bună!

Dumnezeule!, se minunase Sonia, cu răsuflarea tăiată. Adică îmi dai un semn?! Va să zică  mie şi lui Leo ne e totuşi sortit să rămânem împreună?!

“Ce romantic!”, replicase un gând maliţios – şi străin!

Ţugui! Afurisitul nu era acasă, în mansarda lui din celălalt capăt al megalopolisului, ci hoinărea mai pe aproape!

“Îmi pare rău”, confirmase ER-ul. În cele trei zile rămase până la plecare voi sta la o … prietenă de-a mea. Sper s-o conving să-mi dăruiască pisica!”

“Cumpără-ţi una, zgârie-brânză!” mârâise un prim gând al Soniei, în timp ce un al doilea se întreba cât de pocită o fi fost prietena ce trebuia să fie vrăjită de farmecele unui şchiop bâlbâit şi libidinos. “Îmi pare rău, Raul!”, murmurase al treilea gând, Sonia ştiind foarte bine că noul ei subaltern îl recepţionase şi pe al doilea.

“Manuela e o femeie superbă. Poate odată şi odată o să înţelegi…”, venise răspunsul, dar ea reuşise să-l ignore, concentrându-şi atenţia asupra spuselor lui Leo.

– Ei, na! De când eşti la curent cu chestii de genul ăsta? se strâmbă Leo, eliberând mâţa ce începuse să stupească – fiindcă motanul Soniei tocmai intra, cu coada triumfător ridicată.

Ea continuă să zâmbească.

– Sper că dihania ta o să se împrietenească cu Gerald al meu – nu de alta, dar presupun că vor petrece mult timp împreună. Fiindcă vestea mea bună e că sunt noul corespondent de război al holoziarului “Senzaţii tari” pe Orbona! Cât despre vestea rea…

Întotdeauna trebuie să existe şi o veste rea, îşi spuse, devenind conştientă de starea de euforie în care ajunsese Ţugui amuşinând parfumul numitei Manuela.

– … ei bine, voi colabora cu un ER – şi îi port deja TAI-ul.

– Ce tot spui?! făcu Leo, lăsându-se distrat pe canapea – peste coada proaspetei lui achiziţii, care miorlăi strident, indignată.

– Îmi pare rău că m-am grăbit cu TAI-ul, iubitule, dar eu ştiam că ER-ul locuieşte tocmai pe litoral, în Estul Extrem, însă el  – Raul Dubois, zis Ţugui, a venit aici, în Centru, la o… prietenă şi…

– Nu mă ameţi cu prostii despre TAI-uri şi ER-i, mârâi Leo. Mie spune-mi de ce ai cerut să pleci pe Orbona!

– N-am cerut-o eu! ripostă Sonia, cuprinsă brusc de o nouă indignare – ce luă, cu brutalitate, locul celei stârnite de bizara  şi neplăcuta legătură dintre ea şi Ţugui. Ce naiba, Leo, cum poţi să crezi că eu aş fi cerut aşa ceva?

– N-ai cerut-o?! făcu el, îngustându-şi ochii – semn sigur că avea chef de ceartă. Asta e versiunea ta, singura la care am acces – şi îţi închipui c-o şi înghit! Şi chiar dacă aş înghiţi-o… Foarte bine, să admitem că n-ai cerut – dar ai ac-cep-tat, rosti cu înverşunare, silabisind, apăsat, ultimul cuvânt. De ce ai ac-cep-tat, iubito? Ai acceptat fără să-mi ceri părerea?!

Furioasă de-a binelea  – „Simt şi eu cum ţi se urcă sângele la cap”, veni gândul lui Ţugui, dar ea nu-l luă în seamă – Sonia  sări în picioare.

– Asta-i bună! Ştii că am dreptul să-ţi pun exact aceleaşi întrebări? Şi încă şi altele, iubitule, fiindcă eu am avut de ales între a accepta şi a-mi pierde slujba, dar tu? Ce nevoie aveai să fii tocmai profesorul Kuzuvoaicelor, când atâtea alte sclifosite pline de bani sunt gata să sacrifice orice pentru privilegiul de a lua lecţii de dans de la Făt-frumos?

– Aşteaptă să-şi spun cât mă plăteşte Kuzov, fraiero! se zborşi Leo. Suma e de-a dreptul fabuloasă! Ţi-aş fi putut împrumuta oricât ar fi fost nevoie ca să-ţi cumperi un post de ziaristă la vreo publicaţie guvernamentală – ba chiar ca să-ţi faci propriul tău holoziar!

Sonia oftă.

Mi-ar fi putut împrumuta! Tipic pentru Leo! Nici prin gând nu-i trece că mi-ar putea dărui, sau că s-ar putea însura cu mine…

„Îţi oferă dragoste bâlbâită, pentru că are sufletul şchiop”, veni gândul lui Ţugui – o dată cu o nouă năvală de vorbe de-ale lui Leo:

– N-ar fi trebuit să accepţi să pleci la dracu-n praznic, ar fi trebuit să ştii, să simţi că te pot ajuta. Între cei care se iubesc într‑adevăr, există telepatie! Dragostea adevărată n-are nevoie de TAI-uri!

„Da, da, altoieşte-l pe escroc!” fu noul gând al lui Ţugui, pe care Sonia îl percepu chiar în timp ce pleznea obrazul lui Leo.

– O să regreţi gestul ăsta nesăbuit! o ameninţă el şi ieşi, dându-şi aere de lord ultragiat – nu înainte de a se aşeza în patru labe ca să-şi recupereze pisica ascunsă sub canapea.

Pe aceeaşi canapea  se întinse apoi Sonia – şi rămase aşa, cu ochii închişi, mângâind motanul care se grăbise să i se lungească pe coapsa stângă, ascultând cum, în apartamentul de deasupra, Leo îşi dezlănţuia furia într-un cazacioc îndrăcit şi, nu în ultimul rând, simţind fiecare fior al plăcerii cu care o Manuela expertă îmbiba trupul unui Ţugui extaziat.

. . .

[1] Orbona = zeiţă romanã ocrotitoare a orfanilor, dar şi patroana sterilităţii (orbus = orfan).

Pe lângă toţi cititorii blogului, sunt invitaţi la acest.. cenaclu ad-hoc (într-o ordine cu totul şi cu totul aleatoare): MoshulSF, Ugly Bad Bear, Mircea Pricăjan, Michael Hăulică, SRSFF, Cititor SF, Fan SF, Vlad T. Popescu, Oana Stoica Mujea, Ovidiu Crâznic, Sebastian Corn, Vidal, Ştefana Czeller, Diana Alzner, Vania, Caius,Teo Negură, Mirela Pete, Psipsina, Costi Gurgu, Marian Coman, Jen, Balinferi, Ana Antonescu, Lorena Lupu, Shauki & comp, Adinab, Capricornk13, Assassin, Andreea, Maria, Zina, Carmen, Rokssana, Androxa, CristiRârâitu, Shayna, Theodora, Ţesătorul, Iulia, Gabriela Savitsky, Furăciuni, Stropi de suflet, Gabriela Elena, Lady Io, Cristian Dima, Cosmin Ştefănescu, Năbădăiosul, Adele, Cioburi de Chihlimbar, Alexutza, Laura Frunză, Madelin, Alberto… (Bineînţeles că nu e nicio supărare dacă n-au timp să-mi citească elucubraţiile!)