Mănânc şi… traduc. Mănânc!

De când traduc în regim intensiv, mi-e foame tot timpul. Şi aş mânca mai ales dulciuri. Azi am îngurgitat patru eclere şi tare-mi pare rău că nu mai am încă unul! Da’ am ciocolată în frigider! 🙂
De cântărit nu m-am mai cântărit în ultima vreme, dar, ţinând cont că încap în continuare în propriile mele haine, care nici măcar n-au început să se rărească pe la cusături, aş zice că silueta mea – atâta câtă mi-a mai rămas – nu e deocamdată în pericol…
Aş putea zice şi că mâncatul nu dăunează tradusului (şi reciproc 😛 ). Cât despre alte daune… om trăi ş-om vedea 🙂

Apropo de mâncare, acum douăzeci şi ceva de ani am plecat, ca de obicei, în concediu la mare, prin ONT. Mâncam la restaurantul hotelului şi ne serveau mereu aceeaşi chelneri, doi soţi din Ardeal. Tipul venea cu tava la masă şi ne punea felul doi în farfurie. O bucată de carne mai mare pentru bărbatu-meu (care, pe atunci, când nu începusem să cresc în lăţime, era aproape de două ori cât mine), una ceva mai mică pentru mine. Azi aşa, mâine aşa… Până când, într-o seară, după ce am avut impresia că tipul se îndepărtase destul de mult ca să nu mă audă, i-am spus jumătăţii mele conjugale, cu mai multă ciudă în glas decât aş fi vrut: „De ce-ţi dă ăsta mereu ţie bucata cea mai mare?” La care toată lumea a râs – stăteam la masă şi cu cumnatul meu şi cu soţia lui. Dar adevărata distracţie a fost a doua zi, la prânz, când chelnerul, care pasămite mă auzise totuşi exprimându-mi nemulţumirea, mi-a pus în farfurie cea mai mare bucată de carne din tavă, spunând: „Doamna-i mică, da mâncă mult!” 😆

Publicitate