Amintiri despre Nemira (completare)

În primul rând, ţin să-i mulţumesc editurii Nemira pentru că mi-a oferit prilejul de a-mi depăna amintirile şi să-i felicit încă o dată pe câştigători. Mărturisesc că nu am citit toate poveştile intrate  în concurs, dar, din ce-am citit, mi-au plăcut foarte mult şi cel mai mult istorisirile semnate de Balin Feri şi de Adinab – motiv pentru care m-am bucurat când i-am descoperit pe amândoi pe lista premianţilor.

În paranteză fie spus, amintirea Adinei m-a făcut să mă gândesc că eu am avut, din acest punct de vedere, o copilărie extraordinar de frumoasă.  Cărţile erau ieftine şi, în plus, mama lucra la Biblioteca Centrală Universitară. Putea să-mi aducă (bineînţeles, cu împrumut), orice carte mi-aş fi dorit. Spunea că primeau tot ce se tipărea în ţară, inclusiv etichetele pentru borcane 😀

În al doilea rând, mi-am dat seama că, scriind despre cele trei cărţi care au avut, pentru mine, semnificaţii deosebite, am omis câteva amănunte, pe care am acum chef să le povestesc. Aşadar:
Antologie 1996 Nautilus 102

Ştiam că povestirea mea urma să apară în Antologia SF NEMIRA ’96. Cred că am aflat-o de la Sebastian A. Corn, alias Florin Chirculescu. Oricum îmi amintesc că mi-a dat un telefon şi că am vorbit despre asta. Până aici, toate bune şi frumoase. Numai că, pe urmă, totul a fost tăcere 🙂

Nu ştiu dacă editura Nemira avea pe vremea aceea vreun site. Cert este că, oricum, eu nu aveam nici conexiune la Internet, nici calculator. Şi poate că apariţia cărţii o fi fost anunţată prin vreun ziar. Dar mie nu-mi place să citesc ziare. Aşa că am început să urmăresc tarabele cu cărţi (oricum le aveam în colimator, căutam SF-uri :)). Pe vremea aia încă mai erau foarte multe şi peste tot, nu trebuia să bat drumul până la o librărie.

Nu ştiu nici dacă ceilalţi autori publicaţi în micuţa antologie au fost anunţaţi când a apărut cartea sau dacă au primit vreun exemplar. Ştiu doar că mie nu mi s-a întâmplat nici una, nici alta. Eu am văzut pentru prima oară volumul când mă aflam în concediu, la Neptun, la un stand de pe aleea care duce spre plajă. Am rămas cu ochii lipiţi de ea, mi-am descoperit numele pe copertă, am scos banii şi cred că mâna mi-a tremurat vizibil când i-am întins vânzătoarei.

Am deschis cartea imediat ce am ajuns pe plajă, am aflat, cu stupoare, că sunt o „feministă înfocată„, mi-am citit povestea, ca să văd cum îmi „sună” aşa, tipărită, şi m-am enervat fiindcă am găsit câteva greşeli de tipar ba, dacă-mi aduc aminte bine, chiar şi o omisiune a două sau trei cuvinte, motiv pentru care o frază devenise lipsită de sens. Dar greşeli de tipar am găsit în mai toate povestirile care mi-au fost publicate, iar drepturi de autor cred că n-am primit decât pentru vreo trei (însă de la Nemira am primit ceva pentru povestea asta, adică premiul în bani, o sumă care, pentru mine, a însemnat destul de mult la vremea respectivă). Dar îmi plăcea să-mi văd cuvintele tipărite, păreau cu totul altfel decât pe foile dactilografiate de mine, plus că publicarea era o apreciere a strădaniilor mele. Reprezenta ceva care îmi reuşise prin propriile puteri – nu era ca la serviciu unde, pe vremea aia, cam trăiam pe socoteala soţului. Abia după ce au pătruns şi în fabrica noastră computerele am ajuns să fiu apreciată pentru mine însămi, nu doar fiindcă eram/sunt nevasta şefului de la CTC. Pasiunea pentru computer a dat la o parte SF-ul şi scrisul. AutoCAD-ul era o adevărată minunăţie, bazele de date din Access şi Visual Basic-ul erau un mod fascinat de a-mi petrece timpul liber – fiindcă mi-am bătut soţul la cap până ne-am cumpărat un PC şi, ca să ne mai cârpim cu banii, am vândut fără nici o părere de rău tot ciclul „Fundaţiei” lui Asimov. Dar asta s-a întâmplat prin 1999-2000. Iar în 2005, când mi s-a ivit ocazia de a traduce prima carte, computerul a decăzut în preferinţele mele, reducându–se numai la funcţiile sale de maşină de scris (performantă) şi de instrument de navigare pe Internet.

Revenind în ’96, am mai scos bani din buzunar şi am mai cumpărat un exemplar din antologie, ca s-o dau cuiva cadou. Am scris pe carte că îi ofer prima mea povestire publicată „într-o antologie serioasă” şi că sper să nu fie şi ultima. Dar aici am dat greş, am păţit ca-n bancul cu „speri mata”: speri mata, dar speri degeaba 😆 Adică nu, mint într-o oarecare măsură, a mai fost şi „Clocitorul Josh” inclus în Antologia SF 2001. Numai că nici în cazul ăsta nu m-a anuntaţ nimeni când a apărut antologia şi nu mi-a trimis nimeni nici un exemplar. Şi peste cartea  cu pricina nici n-am avut norocul să dau, aşa că nici măcar nu ştiu cum arată.

În final, trebuie să mărturisesc că mă bucur fiindcă, între timp, lucrurile s-au schimbat în bine, cel puţin în ceea ce priveşte editura Nemira, care îşi împarte acum cu generozitate cărţile (pentru o povestioară de 5000 de semne publicată în revista Nautilus am primit o carte la alegere). Poate că eu m-am schimbat în rău, fiindcă m-am axat pe tradus, neglijând scrisul aproape cu desăvârşire, dar, la urma urmelor, e de preferat să faci ceea ce îţi iese cel mai bine, nu? 😀

Anunțuri

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii! :))
Acest articol a fost publicat în amintiri, de-ale mele, despre lume şi viaţă :P, lumea cărţilor, nemulţumiri și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Amintiri despre Nemira (completare)

  1. balinferi zice:

    Dragă Vero, tu le faci la fel de bine pe amândouă, problema pleacă de la o anume percepţie deformată a cititorului român, dacă vede pe copertă un nume românesc, chiar dacă e genială cartea preferă să cumpere ceva tradus din engleză chiar dacă e mediocră. Aşa că există cerere pentru traduceri şi putem spune că nu există piaţă pentru creaţii autohtone. Eu cel puţin aşa văd lucrurile şi aş ruga eventualii statisticieni să-mi aducă argumente contrare, ceva de genul: în anul 2009 editurile româneşti care publică sf, fantasy, horror au pus pe piaţă x % opere din afară şi y% opere autohtone. Dacă la fiecare 4 cărţi traduse va exista măcar un titlu românesc sunt gata să-mi cer scuze tuturor şi să declar că am greşit.

    Faptul că ţie, dragă Vero, ţi-a plăcut amintirea mea, mă bucură cel puţin la fel de mult ca cele cinci cărţi câştigate. Iată-mă aşadar dublu premiat! 🙂

    Apreciază

  2. voicunike zice:

    Tushica se pare ca ai avut norocul sa fii publicata in ultima antologie aparuta in anii ’90.Ca sa poti obtine un exemplar din Antologia SF 2001 ar trebui sa fii supernorocoasa! au fost tiparite doar 50 de exemplare! asta-i viata!

    Apreciază

  3. Vero zice:

    @Balinferi: Ai dreptate in privinta publicarii. Numai ca la mine problema nu e asta, deocamdata – pentru ca inainte de a incerca sa public trebuie sa scriu! :mrgreen:

    @voicunike: Ei, inseamna ca, daca faceau efortul de a tipari 88 de exemplare, ar fi avut cate unul si pentru autorii publicati in antologie! 😆

    Apreciază

  4. Vlad Puescu zice:

    Acum la BCU nu se mai imprumuta nimic si sunt niste reguli groaznice (gen nu poti intra cu cartile tale, nu ai voie cu plasa/ghiozdan/orice etc.)

    Si noi iti multumim pentru amintiri, eu as face o carte din ele!

    Apreciază

  5. adinab zice:

    Ai avut bafta cu BCU Cluj 🙂 Bine, nici eu nu ma plang, la biblioteca judeteana din Tm aveau aproape toata colectia veche Nautilus, la SF-uri am putut ajunge. La altele in schimb – greu.

    Imi pare bine ca ti-a placut povestea mea. Si ideea cu cartea de amintiri mi se pare faina – tare-as citi si amintiri „din interior”.

    Apreciază

  6. Vlad Puescu zice:

    Poate in 2011 cand implineste editura 20 ani… ar fi o idee.

    Apreciază

  7. Sam Carter zice:

    Sunt convinsa ca amintirile despre Nemira sunt pozitive, altfel nu cred ca s-ar publica vreodata :).
    Insa, nu acelasi lucru se poate spune despre RAO :((( Aici situatia este cu totul alta si cred ca o eventuala carte de ”amintiri” ar suna ”ca dracu’ ”, plina de invective si altele asemenea din partea multora dintre colaboratorii trasi pe sfoara
    de catre cei de acolo…Eu sunt una dintre acele persoane care a avut ‘inspiratia’ de a incerca sa colaboreze cu RAO si regret in fiecare moment ca am facut-o. Prietenii stiu de ce !!!

    Apreciază

  8. Pingback: După douăzeci de ani… | VERONICISME

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s