Vacanţă nedorită – 2

În dimineaţa următoare, la spital, totul merge uns. Recomandarea e solidă, mai toată lumea refuză „atenţiile”, dar insistăm, fiindcă, vorba lui  kyodnb, „altfel se uită la tine”. Gheo e „cazat” într-o rezervă (2 paturi, televizor, aer condiţionat), începe să facă un nou set de analize, care ies mai bine decât cele din urbea de reşedinţă, iar durerile dispar a doua zi – mai târziu aflăm că piatra a ajuns la intrarea în vezica urinară.

Acasă, la Pia, lucrurile nu stau la fel de bine, după cum, de altfel, mă şi aşteptam. Suntem la etajul întâi, balcoanele nu sunt închise şi geamurile nu au plasă de ţânţari. Le întredeschidem şi le fixăm, ca să n-o poată tuli exploratorul Grişka – ocazie cu care mă cert cu Pia, fiindcă ideile ei, bizare şi, mai ales, riscante pentru bietul motan, nu pot fi respinse cu vorba bună. Urlă la mine, mă ia cu „fă tâmpito” în sus şi „fă tâmpito” în jos, îmi atrage atenţia că e casa ei. Eu ţin să precizez că motanul e al meu şi că în camera aia stau eu. Pleacă bodogănind, dar lasă geamul aşa cum l-am înţepenit eu. Şi peste un sfert de oră îi trece, îmi spune din nou „păpuşico”.

Urmează o altă rundă de bodogăneli când mă străduiesc să găsesc un loc unde să-mi pun diverse mărunţişuri – obiectul disputei e o pungă de plastic prăfuită, în care îşi dorm somnul de veci vreo şapte becuri arse. Nu mă lasă să le arunc, a auzit ea la radio (stă prost cu vederea, e aproape oarbă, aşa că aparatul de radio e prietenul ei nedespărţit) că alea se recuperează, numai că ţiganii care trec (nu ştiu când trec, eu nu i-am văzut) nu vor să le ia. Dar o să le ia Rică (un nepot de-al ei, de gradul n-şpe, care sta la Caracal şi ajunge pe la ea cam o dată pe lună), le duce el unde trebuie. Tot Rică trebuie să valorifice şi droaia de sticle goale de plastic, şi vrafurile de ziare vechi împrăştiate prin casă. Şi bineînţeles că Rică n-are nici un gând în acest sens, dar o duce cu vorba şi n-o contrazice, fiindcă nu vrea s-o supere pe „mătuşica”. În consecinţă, una dintre băi (are 2) şi una dintre camere (are 4) sunt pline cu aşa ceva, sub forma unei harababuri de nedescris. Baia oricum nu mai e funcţională: rezervorul WC-ului e stricat de ani de zile, nu-l repară fiindcă „nu-i trebuie” şi fiindcă nu vrea să-i rămână lui Cici, zisă mai ales „scârba de Cici”, vecina care îi poartă de grijă fiindcă o să-i moştenească apartamentul. Nu are nici apă caldă. Cazanul (cu gaze), amplasat în bucătărie, e stricat de încă şi mai mulţi ani. Pe ăla n-a vrut să-l repare Tina, sora ei, de frică că „uită Pia gazul deschis şi sărim în aer” – din câte îmi aduc eu aminte, defecţiunea s-a produs dintr-un motiv similar. Mai nou, se pare că un prieten de-al lui Rică, un individ priceput mai mult sau mai puţin la toate, a decretat că respectivul cazan e bun. L-a şi pornit, dar, după plecarea lui, Pia n-a mai putut să oprească gazul. Noroc că am reuşit să dăm pe urma tipului – disperată, Pia m-a sunat pe mine (ea nu ştie niciodată numărul lui Rică), eu l-am sunat pe Rică la Caracal, Rică l-a sunat pe Nelu la Bucureşti, Nelu a venit să-nchidă gazul.

Pe vremuri, cele 2 pisici (bătrâne şi castrate), Negusa şi Tigruţa, îşi făceau nevoile în cada respectivă, pe ziare. Acum nu mai ţine figura, cada e plină cu tot soiul de alte minuni, iar mâţele se descurcă şi ele cum pot – adică îşi împrăştie de preferinţă necurăţeniile – lichide şi solide – pe jos, în bucătărie. Iar Pia stă prost, printre altele (văz, auz, pipăit), şi cu mirosul. Toată casa pute, mai mult sau mai puţin. Pia nu e de acord să căutam o femeie care să se ocupe periodic de curăţenie („nu-mi trebuie mie om străin în casă”), iar pe Cici (şi ea în vârstă de vreo 70 de anişori) nu prea o lasă să despuţească locul – sau cel puţin aşa spune Cici. Pia spune că Cici nu binevoieşte să dea şi ea măcar cu mătura. Aceeaşi Cici susţine că Pia refuză să vină la ea să facă baie. „E o mincinoasă şi o prefăcută”, zice Pia, „nu m-a invitat niciodată”.

Următoarea piesă de valoare pentru care ne contrazicem iarăşi e un ruj vechi – nici pe ăsta nu vrea să-l arunce, îl dă la „vreo ţigancă”. (Peste două zile, îmi povesteşte că l-a aruncat peste balcon, fiindcă „îl găseşte ţiganca şi-l ia”).

Pe urmă reuşesc să schimb între ele două carpete, ca să pot închide şi deschide fără probleme uşa (faptul e deja consumat când îmi cere să le las aşa cum erau). Carpetele sunt prăfuite ca naiba, iar aspiratorul e stricat (Pia nu cumpără altul ca să nu-i rămână lui Cici), aşa că mă descurc cum pot cu o mătură.

Baia de lângă camera mea e într-o stare ceva mai bună, în sensul că în cadă nu sunt decât vreo zece sticle de plastic şi două pungi vechi de hârtie (din alea pentru cadouri) hărtănite şi pline cu bigudiuri vechi de plastic. Nu mai stau la discuţii cu Pia, arunc pe şest pungile cu bigudiuri şi cele mai jegoase sticle; mai las totuşi vreo cinci, ca să nu se prindă ce „sacrilegiu” am săvârşit.

Rezervorul WC-ul e stricat şi aici. Nu e o noutate, şi ăsta e de mult aşa. Înainte de a muri, Tina a pus-o pe Cici să cumpere un rezervor nou. Presupun că trebuia prins cumva în perete, pentru că Pia a dat-o pe Cici afară cu instalator cu tot, ca să nu-i găurească ei pereţii. Iar Rică a promis că repară rezervorul vechi – tot ca să n-o supere pe mătuşica… Ce naiba, e mai comod s-o duci cu zăhărelul; aşa nu urlă la tine, stă şi aşteaptă ca proasta

Torn în WC vreo 2 găleţi de apă, doar doar o mai dispărea mirosul. La cei 87 de ani ai ei, Pia nu are putere să ridice o găleată plină, toarnă apă cu o cană. WC-ul nu e înfundat, dar apa dintr-o cană nu e de ajuns ca să-mpingă rahatul la vale. Pia îl recuperează din găleata folosită pe post de oală de noapte, îl înfăşoară în hârtie de ziar şi îl pune la gunoi. Şi asta se petrece în buricul Bucureştiului.

Îi propun să chemăm un instalator cât stau eu la ea, să repare măcar un WC. (Şi chiuveta din bucătărie e inutilizabilă. Nu vrea s-o schimbe cu una nouă – asta e de vreo 50 de ani, nu se mai găseşte tipul potrivit de sifon ). Urlă că nu-i trebuie, îmi scoate ochii fiindcă o contrazic într-una („parcă ai fi fata lui Cici”), îmi spune că pe vremuri eram mai deşteaptă şi ne înţelegeam bine, dar acum m-am tâmpit 😈

O las în pace, mă mulţumesc să mai torn încă o găleată de apă în WC şi adun rahaţii de pisică uscaţi pe care îi zăresc sub cadă.

Grişka are tăviţa lui cu nisip. O foloseşte noaptea, cât îl ţin închis cu mine în cameră.  Dimineaţa i-o curăţ şi rămâne curată până în noaptea următoare. Presupun că, în timpul zilei, vrea să-şi lase propriul miros în locurile unde simte izul urinei altor pisici.

In fine, despre Pia se poate scrie un roman întreg (şi chiar mă bate gândul să fac o încercare). Până una alta, o să mai adaug aici câte ceva despre „vacanţa” petrecută în bârlogul ei în zilele următoare.