Amintiri – versurile unchiului meu (2)

Am multe versuri de-ale lui – după cum se vede 🙂 Sunt dactografiate pe un soi de foiţă (nu ştiu care e denumirea exactă a acestui soi de hârtie) şi legate (hardcover 🙂 ). Şi le-a „tipărit” şi el cum a putut…

poeme

 

Ceea ce urmează e un început de poveste:

ÎNCURCĂLUME

CETATEA DE ALABASTRU
– 1 –

În cetatea de-alabastru liniştea domneşte plină,
Iară sălile sunt goale şi de oameni şi lumină;
Prinţii, oastea şi norodul stau de vorbă cu moş Ene,
Pe când luna rătăceşte umbrind albele troiene.
Gerul muşcă fără milă din cetatea adormită;
Crapă-n vaer stânca albă peste care e zidită.
Amorţite-abia se mişcă străjile pe ziduri nalte
Şi-n văzduhul ca de sticlă turlele par îngheţate.

Şi un început de poveste în proză:

BASMUL ŞI POVESTEA

 Erau tare bătrâni amândoi: BASMUL ŞI POVESTEA. Trăiau de la facerea lumii şi câte păţiseră, mai ales câte văzuseră sau auziseră ei, ar fi umplut filele unei cărţi nalte cât muntele, fiecare filă având întinderea oceanelor. Şi gura lor, dacă ar fi sporovăit într-una la snoave şi la poveşti adevărate, nu s-ar fi oprit în vecii vecilor. D-apoi să mai fi spus şi din cele închipuite?!…

Moşneagul şi baba, tare zgârciţi la vorbă şi morocănoşi ca mai toţi bătrânii care nu au copii, nu căutau şi nici nu doreau vecinătatea oamenilor. Erau sătui până-n gât de ei şi de răutăţile lor, şi se trăseseră de multe veacuri într-o oază dintr-un pustiu de nimeni încă cercetat, afară numai de păsările cerului şi de vietăţile care hălăduiau în acea oază. Veşti despre semenii lor oamenii aveau în schimb berechet. Păsările, gângăniile, ierburile şi copacii, lighioanele de tot felul, vânturile şi ploile povesteau pe limba lor mereu despre isprăvile oamenilor, şi cei doi bătrâni le înţelegeau graiul. Ba încă şi scăpărările stelelor aveau înţeles pentru ei şi, cum acestea vedeau pământul ca-n palmă pe toate feţele, numai de veşti despre lume nu duceau ei lipsă. .

Numai că, de când se aciuiaseră ei acolo în oază, scârbiţi de zădărnicia lumii, snoavele şi poveştile lipseau de la petrecerile oamenilor. La început, aceştia nu prea se sinchisiseră. Aveau ei destule griji cu războaiele lor, cu zavistia dintre ei şi cu nedreptăţile orânduirilor lor, ca să mai simtă lipsa celor doi bătrâni. Cu timpul însă, basmele şi snoavele începură a se rări şi a se asemăna tot mai mult unele cu altele. Iubitorii acestor frumseţi le adunară pe toate câte se mai găseau atunci pe faţa pământului şi le aşternură pe hârtie. Întocmiră ei astfel tomuri grele şi mari, cu scoarţe din piele, aurite la cotor, cu poze şi litere frumoase pe toate filele, şi le împărţiră cui avea nevoie de ele. Dar altele noi şi mai frumoase decât cele poveşti din acele tomuri nu mai aflară culegătorii neobosiţi. Atunci începură ei a întocmi la basme şi poveşti, ciugulind de ici, de colo, câte ceva din tomurile dintâi. Dar treaba aceasta nu a ţinut prea mult; ia acolo, vreo două trei veacuri, că pe urmă cititorii, sătui să tot audă mereu acelaşi lucru, se lăsară păgubaşi, cârtind împotriva mâzgălitorilor pe hârtie.

Părinţii începură a se îngrijora de lipsa poveştilor. N-apucau să deschidă bine gura, că fiii şi fiicele lor începeau a se înghionti şi a-şi face cu ochiul, ca mai apoi să spună:

– Tată, sau mamă, d-apoi basmul acesta îl ştim şi noi. Altul mai frumos nu ştii?

Şi bieţii părinţi începeau alt basm, care avea aceeaşi soartă ca şi cel dintâi. Şi mai încercau de vreo două trei ori, până când, scârbiţi, luau tomul şi, aruncându-l în braţele copiilor, strigau mânioşi:

– Na-vă! Cătaţi-vă şi voi acolo alte basme mai frumoase, că noi altele nu ştim!

Părinţii plecau supăraţi, iar copiii rămâneau bosumflaţi.

Ei, a mers cât a mers aşa până când copiii au început să se îndeletnicească cu alt soi de plăceri decât cel a basmelor: să chinuie animalele nevinovate, să fure ouăle păsăretului cântăreţ din cuiburi, să bată toată ziua drumurile şi să fugă de la şcoala în care învăţătorii nu mai ştiau să le aprindă închipuirea şi să le cucerească inima cu strălucirea poveştilor.

Atunci părinţii au început a se mişca şi a cârti împotriva orânduirilor care se arătau neputincioase, pornind cu sfadă şi gălăgie la curtea cârmuitorului din acele timpuri.

Anunțuri

Despre Vero

Îmi place să scriu, dar e mai uşor (şi mai rentabil) să traduc ce-au scris alţii! :))
Acest articol a fost publicat în amintiri, despre lume şi viaţă :P, elucubraţii și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Amintiri – versurile unchiului meu (2)

  1. to-morrow zice:

    Sunt atat de frumoase scrierile unchiului tau, coborate din alte vremuri!
    As vrea sa te rog ceva: sa continui tu „Basmul si povestea”, sa nu ramana neterminata. Sunt convinsa ca poti urma intocmai stilul sau.

    Apreciază

  2. Vero zice:

    A, „Basmul si Povestea” e terminata (tot ce am de la el e terminat), E o poveste lunga (pe mine m-a dus cu gandul la cele din „1001 de nopti”), numai ca e pe hartie, trebuie copiata pe calculator. Si nu stiu ce ar iesi daca as scana, exemplarele mele sunt copii la indigo (n-am facut sapaturi sa vad cine are originalele – daca le-o fi pastrat cineva), literele au inceput sa fie difuze, hartia pare sa le suga treptat. Poate o sa le copiez pe toate, incetul cu incetul, printre picaturi 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s