Între două traduceri

Amintiri despre Nemira (completare)

În primul rând, ţin să-i mulţumesc editurii Nemira pentru că mi-a oferit prilejul de a-mi depăna amintirile şi să-i felicit încă o dată pe câştigători. Mărturisesc că nu am citit toate poveştile intrate  în concurs, dar, din ce-am citit, mi-au plăcut foarte mult şi cel mai mult istorisirile semnate de Balin Feri şi de Adinab – motiv pentru care m-am bucurat când i-am descoperit pe amândoi pe lista premianţilor.

În paranteză fie spus, amintirea Adinei m-a făcut să mă gândesc că eu am avut, din acest punct de vedere, o copilărie extraordinar de frumoasă.  Cărţile erau ieftine şi, în plus, mama lucra la Biblioteca Centrală Universitară. Putea să-mi aducă (bineînţeles, cu împrumut), orice carte mi-aş fi dorit. Spunea că primeau tot ce se tipărea în ţară, inclusiv etichetele pentru borcane

În al doilea rând, mi-am dat seama că, scriind despre cele trei cărţi care au avut, pentru mine, semnificaţii deosebite, am omis câteva amănunte, pe care am acum chef să le povestesc. Aşadar:

Amintiri despre Nemira

NEMIRA. Nu muntele, editura. CĂRŢI. VECHI. Adică dinainte de anul de graţie 2004. De ce an de graţie? Habar n-am – adică o fi având el ceva aparte dacă organizatorii concursului anunţat pe blogul editurii l-au ales drept limită pe axa timpului. O oarece explicaţie, plus toate celelalte condiţii, pot fi găsite, fireşte, aici.

Beleaua e că eu vreau să scriu despre trei cărţi care au o semnificaţie deosebită pentru mine – şi. dacă asta vreau, asta fac, cu speranţa că n-o să încalc regulamentul concursului

Încep cu imaginea scanată a copertei prmei cărţi la care m-am gândit (de fapt sunt două coperte, fiindcă e vorba despre un roman în două volume), apoi o să înşir povestea – pentru oricine e dispus să-şi cheltuiască timpul citind-o.

“Mămica-i acasă?”

Cele de mai jos ar fi trebuit să fie un comentariu pe blogul Lorenei Lupu, căreia i-a spus un copilaş „Săru’ mââââna”, dăruindu-i o clipă de nefericire. Numai că m-am lungit şi am divagat, drept care m-am gândit că e mai bine să-mi scriu “comentariul” aici:

Eu am avut parte de „nefericirea” adusă în discuţie la 16 (sau 17) ani. Un puşti care nu ştia bine unde locuieşte prietenul lui a sunat la uşă şi, după ce i-am deschis, mi s-a adresat respectuos: “Săru’ mâna, tanti, Relu-i acasă?”

Dar mi-am scos pârleala în vara asta, într-un autobuz din Bucureşti, când m-a întrebat un tip: “Coborâţi, domnişoară?” E drept că nu mă văzuse decât din spate, dar cred că se observă şi din avion că am părul cărunt  Şi nici nu s-ar putea spune că sintagma “din spate liceu, din faţă muzeu” i s-ar potrivi spatelui meu!  Sau oi fi arătând a domnişoară bătrână?

S-ar putea să fi fost şi din cauza vocii – vorbeam cu cineva;  şi după glas sunt luată uneori drept copil. Din când în când sună la uşă câte un cerşetor, sau vânzător ambulant, sau sectant, etc, eu întreb „Cine e?”, fără să mă ostenesc să-i deschid, iar cel de afară îmi răspunde tot cu o întrebare: „Mămica-i acasă?” Caz în care rostesc un „Nu” cât se poate de sincer şi omul îşi vede imediat de drum

Acum trei ani…

Acum trei ani, pe la ora prânzului, am “înfiat” motanul. O operaţiune pentru care n-a fost nevoie de nici o formalitate, dar care ne-a dat ceva bătaie de cap…

N-are ochi albaştri – bliţul a fost de vină. Dar acum mi-e greu să cred c-a fost vreodată atât de mic!

Amintiri – versurile unchiului meu (2)

Am multe versuri de-ale lui – după cum se vede Sunt dactografiate pe un soi de foiţă (nu ştiu care e denumirea exactă a acestui soi de hârtie) şi legate (hardcover ). Şi le-a “tipărit” şi el cum a putut…

 

Ceea ce urmează e un început de poveste:

Amintiri – biroul mamei

Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti.

Biroul mamei era în locul însemnat. Cred că a ieşit la pensie în ‘76, dar nu-mi mai aduc aminte dacă, în momentul acela, spaţiul respectiv era tot birou - sau fusese deja transformat în magazin… Si nu mai ştiu nici dacă, în prezent, biblioteca l-a recuperat sau e folosit în continuare în alte scopuri…

Cred că ea – mama – s-ar fi bucurat, aşa cum s-ar fi bucurat şi tata,  dacă ar fi trăit măcar cât să vadă prima mea traducere. Fiindcă amândoi şi-au petecut vieţile printre cărţi…

Amintiri – versurile unchiului meu (1)

Eu ştiu că a iubi înseamnă
Să rupi din suflet şi să dai…

Mi-au plăcut întotdeauna versurile astea. Sunt dintr-o poezie nepublicată, scrisă de un unchi de-al meu. N-a publicat nimic. Îi plăcea să scrie epopei (Getica, Daciada…). Nici o editură n-a fost dornică să publice aşa ceva. Mie mi-a trecut la un moment dat prin gând să i le transpun în proză, dar n-aveau cine ştie ce acţiune – ar fi trebuit să pun prea mult de la mine – aşa că am renunţat…