Întoarcerea vrăjitorului

De obicei nu poftesc în casă niciun necunoscut.

Dar trecuseră cinci zile de când mă părăsise Raluca. Aşa că voiam să mă-mbăt. Şi nu voiam să mă-mbăt de unu’ singur. Îmi doream s-aud soneria, să vină cineva, oricine…

De fapt, când am deschis uşa, eram pe jumătate matol – şi m-am uitat chiorâş la bătrânelul pipernicit, zbârcit şi chel, care purta, pe vârful nasului, nişte ochelari de o formă ciudată, cu lentilele verzi. Deh, nu-mi venea greu să-mi dau seama că unul ca el nu prea ţinea la băutură…

- Bună seara, domnul meu, mi s-a adresat, excesiv de ceremonios, cu glas tremurător. Sunt reprezentantul renumitei firme R.R.R. OZ S.R.L., şi am deosebita plăcere de a vă oferi, la preţ promoţional, cel mai performant dintre produsele noastre: esenţa de ozgogoriţă!

- Asta e o băutură? m-am interesat, amintindu-mi brusc că, în afară de nişte esenţă de rom, de spirtul medicinal din baie şi de sticla de pălincă pe jumătate goală din care mă cinstisem până atunci, nu mai deţineam nici o altă licoare pe bază de alcool, iar cârciuma din colţ mi se părea, la ora aia, într-un alt capăt de lume.

Apoi, fără a aştepta răspunsul, i-am făcut semn să intre, însoţindu-mi gestul cu un sughiţ sonor, meseriaş.

El şi-a strâns la piept sacoşa pântecoasă, de o culoare incertă – bunica i-ar fi zis a vântului turbat -, m-a scrutat, preţ de câteva clipe, cu inconfundabilă neîncredere, şi, parcă luându-şi inima-n dinţi, a păşit peste prag cu prudenţă, ca şi cum ar fi pătruns pe un teren minat.

- Ai fost jefuit vreodată? l-am întrebat, nedumerit.

- Nnnnu, s-a bâlbâit el, dar… sunteţi primul care nu-mi închide uşa în nas… şi… ăăă…

Am izbucnit în râs.

- Va să zică, am exclamat, după ce l-am poftit în sufragerie, sunt primul care vrea să se îmbete cu esenţa asta de – cum i-ai zis? – a dumitale!

- Ozgogoriţă, m-a lămurit, scoţând din sacoşă un flacon ce părea să conţină cam cincizeci de mililitri de lichid verde, uşor vâscos. Dar nu e pentru… ăăă… uz intern. Se foloseşte, dizolvată într-un sfert de litru de apă cât mai rece, pentru recondiţionarea oglinzilor vechi. Ştiţi, obiectul de activitate al R.R.R. OZ S.R.L. este repararea, recondiţionarea şi restaurarea.

- Nu e pentru uz intern! am chicotit, mai degrabă amuzat decât dezamăgit, fiindcă tocmai redădusem cu ochii de sticla care trona pe tava de pe masă şi realizasem că era de doi litri şi că nu era pe jumătate goală, ci pe jumătate plină cu palincă de şaizeci de grade.  Nu-i nimic, am adăugat, cred că asta ne ajunge cu prisosinţă!

- O, a încercat el să se fofileze, ştiţi, ăăă…, eu nu sunt obişnuit…

Am strâmbat din nas, am pus pălincă în două dintre cele douăsprezece ţoiuri moştenite de la străbunica, mi-am amintit că tot de la ea moştenisem şi oglinda veche din dormitor, şi am spus, străduindu‑mă să nu-mi scap de sub control limba care dădea să se-ncleieze:

- Nu mă refuza, dom’le…, dommmnule…

- Oz, a zis el, cu jumătate de gură. Oz…, ăăă…, Smărăgdescu.

- Dom’le Smărăg… hâc! …descu, treb’e să bem adălmaşu’, înţelegi?

Lui i-au sticlit ochii.

- Aa, dacă vreţi să cumpăraţi…

Ţoiul a gâlgâit – mamă, ce-mi place gâlgâitul ăsta! – când l-a dat peste cap.

Pe urmă a horcăit, i s-au bulbucat ochii, a dat-o pe tuse… Iar eu, bântuit de vagi remuşcări fiindcă nu-l avertizasem asupra tăriei băuturii, m-am grăbit să-l bat pe spate, îngăimând, printre sughiţuri, nişte scuze incoerente.

- Nu-i nimic, m-a liniştit el, după ce şi-a recăpătat răsuflarea. Mi-aţi făcut o bucurie, sunteţi primul care vrea să cumpere… Sunteţi bun de saftea? Vi-l dau mai ieftin, numai cu cinci milioane…

Am fost gata să încep şi eu să horcăi.

- Cinci milioane?! Pentru sărăcia asta de sti… hâc!…cluţă?!

Mi-a aruncat o privire nedumerită şi nevinovată.

- Gândiţi-vă, restaurarea unei oglinzi vechi, a unei piese de anticariat, cu numai cinci milioane! De lei … vechi. Cinci sute d-ăştia noi, adică… Nu cer maldăre de bani. Şi nici valută, a ţinut să precizeze, ţintuindu-mă cu privirea blândă a unui înger.

- Asta mai lipsea, am bombănit.

- Ofer şi un bonus, la alegere, a continuat el, cu un zâmbet onctuos.

Şi a scos din sacoşă, cu mişcări lente, studiate, de stripteuză bine şcolită, mai întâi o pereche de pantofi frumoşi, argintii, cu vârful ascuţit, aşa cum o cereau ultimele canoane ale modei de atunci, apoi o bonetă aurie, mărginită cu pietre ce luceau ca nişte rubine şi diamante veritabile.

- Crezi că eu port aşa ceva? am întrebat.

Dar m-am gândit că Ralucăi i-ar fi plăcut. Era moartă după zorzoane – oricât de ciudate, oricât de inutile.

Pe urmă mi-am amintit că ea mă părăsise, am înşfăcat ţoiul şi l-am dat şi eu peste cap. Cu năduf.

- Facem o probă, a insistat bătrânelul. Dacă nu dă rezultate, nu-mi datoraţi nimic. Aveţi aici oglinda?

- Î-hâc! am încuviinţat.

I-am făcut semn să vină după mine şi, clătinându-mă, am luat-o către dormitor, încercând să-mi feresc privirea de cuierul de pe hol, în care atârna o rochie veche, uitată de Raluca.

- Perfect! a exultat el, frecându-şi mâinile. Acum ne mai trebuie apă, un vas în care veţi avea grijă să nu mai gătiţi niciodată, o cârpă moale…

I le-am adus pe toate, mişcându-mă ca prin vis. Şi, tot ca într-un vis, în urma cârpei pe care mâna lui o făcea să lunece, de sus în jos, pe suprafaţa pătată şi mătuită a oglinzii, aceasta îşi recăpăta luciul şi transparenţa.

Ei, e drept că ceea ce se vedea în oglindă nu părea să fie dormitorul meu, ci o aşezare ciudată, minusculă. Un orăşel de porţelan! Dar mi-am considerat vedenia un soi de nălucire de beţiv şi, nevrând să par cârcotaş, m-am hotărât să-i dau omului banii.

- Nu-mi mai trebuie, mi-a spus el, radios. E prima vrajă care îmi reuşeşte, cred că am intrat în sfârşit într-o pasă bună, a adăugat, probabil ca răspuns pentru mutra mea stupefiată. Fii atent aici! Ai bibelouri?

Până să apuc să-i răspund, a şi dat cu ochii de piticul pe care continuam să-l ţin pe noptieră, deşi fusese spart şi lipit, de vreo trei ori, destul de grosolan. Dar nu mă înduram să-l arunc. Era primul cadou primit de la Raluca.

Bătrânul l-a luat, cu delicateţe, doar cu două degete, l-a atins de suprafaţa oglinzii, şi, în clipa următoare, năpârstocul meu alerga prin oraşul de porţelan. Ba chiar mi s-a năzărit că îl aud chiuind.

- Hai, am bâiguit, ia-ţi banii şi pleacă. Cred că trebuie să mă culc.

A sărit ca ars.

- Vai de mine! Nu se poate! Acum urmează partea cea mai interesantă!

A luat din nou cârpa şi a mai şters o dată oglinda. De data asta de jos în sus. Şi imaginea oraşului de porţelan a fost înlocuită de cea a  unui drum pietruit cu cărămizi galbene, care şerpuia printre lanuri.

- Asta e! s-a bucurat.

- Ce ee? Ce dra… hâc!… cu’ ee? Niciiiodată nnu mm-am mmai ’mmbătat ’nn halu’ ăsta! am mârâit, intrigat.

Şi am dat să mă apropii de oglindă. Dar m-am împiedicat şi am căzut. Am căzut prin oglindă! Fără s-o sparg! Şi m-am pomenit, în patru labe, pe drumul ăla galben, simţind şocul impactului cu afurisitele lui de cărămizi nu numai în genunchi şi-n palme, ci şi în fiecare vertebră!

Am reuşit să mă ridic şi să fac stânga împrejur. Pe urmă mi s-au înmuiat picioarele şi am căzut iar. De data asta în fund. Şi am rămas aşa, zgâindu-mă, prin oglindă, la bătrânelul din dormitorul meu.

- Nu te teme, l-am auzit spunând. Nu te las singur!

Apoi, spre disperarea mea, a dispărut din cadrul oglinzii. Dar a reapărut după nici un minut, cu sacoşa lui pântecoasă într-o mână şi cu un ţoi în cealaltă. A dat ţoiul peste cap – i-am auzit iar gâlgâitul -, l-a lăsat să cadă pe covor… şi a trecut şi el prin oglindă!

A lăsat sacoşa jos, a chiuit, a sărit într-un picior, a bătut din palme şi, într-un târziu, s-a oprit gâfâind şi fluturând din mână în direcţia oglinzii. Şi aia s-a făcut nevăzută! Cu dormitorul meu cu tot!

Am vrut să protestez, adică să-l înjur birjăreşte, dar vârful limbii părea să mi se fi lipit de cerul gurii, şi n-am reuşit să scot decât nişte sunete nearticulate, care mi s-au părut extrem de bizare.

- Nu-ţi face griji, mi-a spus el, pe un ton ce se voia liniştitor, fluturându-şi încă o dată mâna.

Şi, la marginea drumului, a apărut un cort. Aşa, ca picat din văzduh!

- Când eşti beat, trebuie să dormi!

Am reuşit să-i aprob spusele cu o înclinare a capului. Iar el m-a ajutat să intru în cort şi să mă întind pe o saltea moale. Deh, nu era o nălucire tocmai neplăcută! Totuşi, înainte de a adormi, mi-am jurat că n-am să mă mai îmbăt niciodată.

: : :

Mai întâi am tras în piept aerul neobişnuit de înmiresmat, pe urmă am auzit larma unor ciripituri vesele, şi, când, în sfârşit, m-am îndurat să-mi salt pleoapele, am zărit, în locul tavanului împestriţat de rămăşiţele pământeşti ale ţânţarilor pe care îi ucisesem cu sânge rece, pânza albastră a unui cort.

M-am frecat la ochi, mi-am pipăit patul, care s-a dovedit a fi o saltea pneumatică, m-am ridicat în capul oaselor, am văzut culcuşul gol de alături şi m-am întrebat dacă nu cumva, întorcându-se la mine, Raluca mă găsise beat cleampă şi mă făcuse să fiu de acord cu o ieşire la iarbă verde…

Chiar atunci, două mâini zbârcite şi cam păroase au răsfrânt unul din pereţii cortului, făcând se ivească un individ mărunţel, a cărui mutră bătrânicioasă şi cheală zău că o mai văzusem, şi, în spatele lui, o alee de cărămizi galbene, care, la rândul ei, mi se părea cunoscută.

- Bună dimineaţa! mi s-a adresat moşul, zâmbind cu gura până la urechi. Şi bine-ai venit în ţara lui Oz!

Oz! Cuvântul ăsta mi-a limpezit gândurile şi, ca prin farmec, mi-am adus aminte totul: pălinca, ozgogoriţa bătrânului Oz Smărăgdescu, tărăşenia cu oglinda mea veche, cortul căzut din cer…

- Să-mi trag basca! am exclamat. Adică, moşule, a fost doar… strania realitate?! N-am visat? Sau – dă Doamne! – visez în continuare?

- Ce vis, ce moş! s-a supărat Smărăgdescu. Sunt Oz cel Mare şi Cumplit, a adăugat, numai că vocea părea să-i vină de undeva, din spatele meu. Şi suntem în drum spre Oraşul meu de Smaragd!

Mi-am ars una peste frunte.

- Vrăjitorul din Oz! Adică sunt treaz – şi am nimerit într-o poveste? Fugi de-aci! Nu se poate!!! Sau poate-ţi baţi joc de mine!

Am înjurat, m-am repezit afară din cort – aproape doborându-l pe Oz, am pipăit caldarâmul, am băgat capul în apa rece a unui pârâu, am lăsat o viespe să mă înţepe…

- Lasă prostiile, mi-a strigat el. Nu visezi. Şi nu e poveste. Am citit şi eu ce-a scris Baum ăla. Nu ştiu cum le-a aflat pe toate – unele nu le ştiam nici eu. Bag mâna-n foc că i le-a spus Dorothea, puştoaica aia dată dracului, care m-a scăpat de două cotoroanţe! Dar nici el n-a avut habar că-n nacela mea au picat pantofii de argint şi boneta de aur – noroc chior, domnule dragă! – şi că afurisitul de balon m-a dus – ghinionul dracului! – în alt loc şi-n alt timp. Da’ ce loc, România asta a voastră! Unul pe care, într-un fel, îl iubesc – plin de şarlatani mult mai mari decât mine! Şi ce vremuri interesante! Într-ale lui Ceaşcă am fost ventriloc la Circul de Stat, am făcut câteva turnee în Vest, am dosit nişte valută…  Pe urmă, când s-a schimbat calimera, am fost ziarist la nişte jurnale obscure, din provincie, am scris SF sub mai multe pseudonime, am practicat yoga, prin corespondenţă – şi asta chiar mi-a priit, meditaţiile făcute cu boneta maimuţelor pe cap şi cu pantofii Dorotheii în mâini m-au ajutat să absorb nişte energii, ba chiar să le şi controlez, să capăt oarece putere… Am început să mă simt vrăjitor, nu impostor. Şi am hotărât să fac ce-oi face ca să mă întorc aici, unde e locul vrăjitorilor. Aseară m-a chemat oglinda ta, nu ţi-am sunat la uşă din întâmplare. Iar când ţi-am trecut pragul am şovăit ca să am răgaz s-o adulmec, ca să rezonez cu fluidele cosmice pe care le reflecta ea, pe o rază de…

L-am ascultat răbdător şi resemnat. La ce era să mă agit? Dacă visam, aveam să mă şi trezesc. Dacă nu, ei bine, trăiam o experienţă absolut inedită!

Totuşi, ultimele lui fraze aveau ceva care nu se potrivea cu istorisirea lui Baum, aşa că l-am întrerupt:

- Moşule, nu amesteca marfa cu ambalajul! Rămâi la poveste!

M-a privit ofensat. Apoi şi-a luat traista, a scos din ea boneta aurie pe care mi-o oferise drept bonus şi mi‑a pus-o în braţe.

- Vrei poveste? Atunci cheamă maimuţele alea! Suntem în ţinutul altinezilor – altfel cortul nu mi-ar fi ieşit albastru. Şi n-am chef să-mi tocesc pantofii pe cărarea asta! Ca să nu mai spun că nu-mi place nici culoarea asta ei – parc-ar fi mânjită cu gălbenuş…  Mă bagă-n boală, sunt alergic la gălbe…

- Mă dezamăgeşti, l-am întrerupt, nu fără răutate. Ce maimuţe?! Fă o vrajă. Mai flutură-ţi mâna, ca aseară, şi fă rost de un elicopter. Sau de un avion – n-am preferinţe. Ce naiba, n-ai învăţat nimic din mileniul III?… Ca să nu mai spun că ar fi frumos din partea ta să faci s-apară oglinda, fiindcă eu nu vreau să merg în oraşul ăla al tău, ci la mine acasă!

- Tu mă dezamăgeşti, mi-a întors-o. Maşinăriile n-au ce căuta în lumea asta. Ca să nu mai spun că…

- Ce?

- Că nu mai pot ce-am putut aseară, a mărturisit, cu jumătate de gură. Era din cauză că băusem pălincă – şi mi se umeziseră palmele de ozgogoriţă. Şi, dacă pălinca am luat-o – aici a arătat spre traista pântecoasă – ozgogoriţă nu mai am. O să mai prepar – dac-o să pot face rost de toate ingredientele… a adăugat, cu un aer meditativ…

- Ce ingrediente? am întrebat, gândindu-mă la tot felul de bazaconii şi simţind o arsură-n stomac, semn că îngrijorarea se străduia cu sârg să mă ia în stăpânire.

- Păi, a mormăit el, printre altele, vreo doi pumni de mălai, o inimă de cioară, o mustaţă neagră de pisică, o aspirină dizolvată-n scuipat de fată mare…

Nici ambiguul „printre altele”, nici ultimele două articole n-au avut darul să mă liniştească… Aspirină într-o poveste cu vrăjitori?! Cât despre fata mare…, cine ştie, poate-o asemenea raritate se găsea mai degrabă într-o poveste…

- Hai, m-a zorit el, ca şi cum falca mea căzută i-ar fi dat curaj. Nu mai trage de timp,  apucă-te să citeşti instrucţiunile de întrebuinţare din interiorul bonetei, puneţi-o pe cap şi…. O să fie bine, îţi promit!

L-am privit – din ce în ce mai bănuitor.

- De ce eu şi nu tu?

A ridicat din umeri.

- Nu pot să-ţi spun acum. O s-o afli – şi-o s-o înţelegi – la timpul potrivit.

M-am încruntat. Nu numai fiindcă răspunsul lui era nesatisfăcător, ci şi fiindcă tocmai îmi amintisem de prima lui fluturare de mână din seara precedentă.

- Atunci poate-mi poţi spune de ce-ai făcut oglinda mea să dispară?

A zâmbit, încurcat şi rugător, ca un delicvent minor aflat la prima abatere.

- Am vrut să-mi testez puterile…

- Hm! Şi de ce dracu’ nu mi-ai făcut vânt, înapoi, în dormitorul meu, înainte de testul ăsta?

- O, e simplu! mi-a răspuns, fără să şovăie. În primul rând, pentru că eşti cireaşa de tort, adică sper să fii – să fii prietenul de care am nevoie… Şi în al doilea – eşti prea greu. Depăşeşti capacităţile mele telekinezice, pricepi?

Pricepeam. Şi mă înduioşa privirea de câine bătut pe care şi-o tot muta de la bonetă la capul meu şi de la capul meu la bonetă.

Întotdeauna mi-a fost milă de câini. Poate că şi de-asta am citit – şi m-am străduit să memorez cele scrise pe căptuşeala bonetei. Cert e că principalul motiv a fost curiozitatea. Ca orice om normal, nu mai văzusem niciodată maimuţe înaripate!

- Ep-pe, pep-pe, tak-ke! am spus, stând pe piciorul stâng.

Apoi, stând pe dreptul:

- Hil-lo, hol-lo, hel-lo!

Şi am încheiat sprijinindu-mă din nou pe ambele picioare.

- Ziz-zi, zuz-zi, zik!

Cred că arătam tare caraghios, fiindcă Oz părea să facă eforturi supraomeneşti ca să-şi înăbuşe râsul.

Dar veselia i-a pierit imediat ce- care părea să-l confunde cu un adăpost inexpugnabil.

- Ăsta ne-a chemat, şefule! a ţipat o maimuţică pipernicită, apropiindu-se de mine ţopăind – după care şi-a suflecat buza de jos, dezvelindu-şi dinţii şi mai bine de jumătate din gingie.au apărut maimuţele – înfiorătoare, mai ales când îşi întindeau aripile alea imense, negre, membranoase. S-a făcut şi mai mititel decât era şi s-a tras aproape de intrarea cortului, pe

Tocmai mă-ntrebam dacă era vorba de-un zâmbet prietenos şi dacă era cazul să-i adresez şi eu unul, când ea m-a înhăţat de subţiori şi s-a înălţat cu mine în văzduh – performanţă de care n-aş fi crezut-o în stare!

N-aş fi crezut nici c-o să-mi dea drumul de la o-nălţime de cincizeci de metri! Dar a făcut-o şi, în timp ce băteam disperat aerul, spasmodic şi zadarnic, cu mâinile şi picioarele deopotrivă, l-am blagoslovit pe Oz, urlând cu spume la gură, cu toate înjurăturile (de mamă, tată, fraţi, bunici…) care mi-au trecut fulgerător prin minte.

Când nu mă mai despărţeau decât vreo cinci metri de cărarea galbenă şi viaţa mea părea să nu mai atârne nici măcar de-un fir de păr, cea mai mare dintre maimuţe s-a repezit şi m-a prins în braţe – pentru a mă reaşeza, cu mare grijă şi deosebită delicateţe, pe propriile mele picioare.

- Să ne fie cu iertare, stăpâne, mi-a spus, dar ne-am jurat că îi vom face asta nemernicului care-a găsit boneta noastră şi-a pus stăpânire pe ea, în loc s-o predea la Biroul Central de Obiecte Pierdute din Oraşul Smaragdelor!

Nu i-am răspuns. Eram prea speriat ca să pot vorbi. Iar când am simţit că-mi revenise graiul m-am năpustit la Oz şi l-am înşfăcat de guler, mârâindu-i la ureche:

- O s-o aflu şi-o s-o înţeleg la timpul potrivit, ai? Uite că tocmai am înţeles-o – fără să-ţi mai cer vreun indiciu! M-ai pus pe mine să le chem fiindcă ştiai de jurământul lor, moşule, nu-i aşa?

- Mda, a recunoscut, cu jumătate de glas. Aveam nişte bănuieli… Ţi-am spus că meditaţiile alea mi-au priit, am avut, pe lângă o serie de vise, unul mai senzual şi mai lasciv decât altul, câteva momente de clarviziune…

- Ei, dar eu îl ştiu pe ghiujul ăsta! a strigat maimuţica pipernicită, arătându-l pe Oz, de care s-a şi apropiat cu un pas.

- Îl ştii pe naiba! s-a supărat maimuţa cea mare, care părea să fie căpetenia cetei. Eu îl ştiu. E Oz ăl mare şi cumplit, care nu ne-a zburătăcit – fiindcă făcea doar vrăji de două parale – când vrăjitoarea cea pocită, de la Apus, ne-a cerut să-l scoatem din ţara ei! Da’ tu nici nu te născuseşi pe vremea aia…

- Îl ştiu! nu s-a lăsat aia mică. Când soră-mea Zyky a fugit cu boneta in pustiu, aşa, ca să nu mi-o dea şi mie, i-am luat urma, am prins-o, ne-am bătut pe bonetă – şi am scăpat-o. Dar n-a ajuns jos. S-a oprit într-un coş maaare, care atârna de un balon şi mai maaare. Şi ghiujul era in coş, şi a aruncat în noi cu nişte pietre…

- Balast, mi-a şoptit Oz. Te descotoroseşti de el atunci când vrei să te înalţi…

- …şi balonul s-a ridicat mai sus de noi! Prea sus şi prea repede, şi n-am putut să-l prindem! a încheiat maimuţica.

- Vasăzică aşa s-a pierdut boneta pe care ne-o înapoiase Glenda cea bună! s-a dumirit căpetenia. V-aţi încăierat pentru ea! Pesemne voiaţi să v-o puneţi pe capetele alea seci, ca să folosească şi ele la ceva! Meritaţi o chelfăneală!

Mi-am dres glasul şi m-am amestecat în vorbă:

- Le chelfăneşti mai târziu! Acum sunteţi aici ca să-mi îndepliniţi o dorinţă!

- Desigur, desigur! a încuviinţat căpetenia. Totuşi, stăpâne, a adăugat, după o ezitare, fie-mi iertată întrebarea, dar cum a ajuns blestemăţia de bonetă în stăpânirea domniei tale?

- Era de serviciu la Biroul Central de Obiecte Pierdute când am predat-o, a spus Oz, surâzând cu nevinovăţie. Şi, fiindcă e un funcţionar foaaarte corupt, şi-a însuşit-o, a fugit cu ea şi cu o serie de obiecte de artă, din fildeş şi lemn de cedru!

Am rămas cu gura căscată. Moşul le minţea, nu jucărie!

Dar nu m-am ostenit să-l contrazic, deşi mi-a fost teamă că născocirea cu obiectele de artă era un soi de mesaj menit să rămână în memoria maimuţelor în cine ştie ce alte scopuri dubioase. M-am gândit că, pe moment, o ceartă cu el nu mi-ar fi fost de niciun folos…

- Să revenim la dorinţă, am zis, hotărât. Vrem s-ajungem în Oraşul Smaragdelor. Amândoi! Acum!

Pe urmă m-am aplecat ca să-i pot şopti lui Oz, răspicat, la ureche:

- Pentru binele tău, sper să fie oglinzi în oraşul ăla! Şi aspirină! Plus fete mari, care să scuipe peste ea! Că, dacă nu faci nici o oglindă să funcţioneze ca a străbunicii, zău că nu-ţi garantez integritatea corporală!

- Te ajut, a promis, întărindu-şi spusele cu o bâţâială – fără doar şi poate necontrolată – a capului, în timp ce ne instalam pe câte un scăunel încropit din labele a două maimuţe. Dacă mă ajuţi şi tu să-mi recapăt tronul, a precizat, după ce maimuţele lui s-au îndepărtat cu mai bine de o lungime de braţ de ale mele.

- Vezi să nu! a chicotit maimuţica pipernicită. A trecut un cincinal de când Oraşul Smaragdelor e capitala republicii noastre parlamentare, care se numeşte Ţaroz. Vine de la Ţara lui Oz. E una din cele mai inspirate găselniţe ale lui Sperie-Ciori-Întâiul  – de pe vremea când nu se hotărâse să renunţe la creier…

- Cincinal?! m-am strâmbat, scandalizat.

- Intervalul dintre două alegeri generale, mi-a explicat căpetenia. Acum suntem în plină campanie electorală…

- Sperie Ciori a renunţat la creier?! a ţipat Oz, indignat. Nu se poate! Nu pot să cred! Meditaţiile nu m-au ajutat să întrevăd una ca asta…

Am dat din cap, plin de înţelegere – şi de compasiune, fiindcă Oz al meu avea din nou ochii ăia de câine bătut…

- Nu ştiu ce-s meditaţiile, a zis căpetenia, dar ştiu sigur, aşa cum o ştie toată suflarea, că Înălţimea Sa Sperie-Ciori-Întâiul şi-a aruncat creierul cât colo. Dar s-a hotărât cam târziu, opoziţia era prea întărâtată, tot au mai fost două atentate, şi tot a trebuit să abdice…

- Ce faceee?!

Uimit la culme, bătrânul Oz a sărit literalmente în sus. După care a pornit-o în jos, în cădere liberă, trecând razant pe lângă cele două maimuţe care-l purtaseră. Iar ele, luate prin surprindere, n-au fost în stare decât să-l urmărească cu privirea. Oz însuşi a realizat târziu ce i se întâmpla, dar am ştiut că totuşi a făcut-o, fiindc-a început să zbiere ca din gură de kalidah.  Nu de alta, dar, chiar sub el, nu numai pe cărarea galbenă, ci şi pe marginile sale, era răsfirată o întreagă haită de astfel de dihănii. Să fi tot fost vreo douăzeci, şi toate îşi săltaseră pe doar două labe trupurile masive şi greoaie, de urşi uriaşi, şi-şi înălţau, către cer şi către Oz deopotrivă, boturile de tigru, larg căscate, parcă anume pentru a-şi etala colţii albi, lungi, ascuţiţi – şi fără nici o carie! Chiar m-am întrebat ce pastă de dinţi or fi folosit.

Dar n-am avut timp să fac nici o supoziţie, fiindcă pipernicita m-a tras de mânecă.

- Stăpâne! Stăpâne! Ce fac, îl prind pe pezevenghiul ăla bătrân??

Am ezitat o clipă. Oz era o creatură parşivă şi minciuna părea să aibă o rădăcină în mintea lui sucită şi alta în sufletul lui fără doar şi poate întunecat la culoare… Puteam spune, pe bună dreptate, că mă răpise, mă sechestrase în lumea lui bizară, susţinuse că eu eram cel care îşi însuşise, ilegal, boneta maimuţelor, mă făcuse să fiu pedepsit, pe nedrept, cu o spaimă soră cu moartea…

Ei, spaima aia tocmai o trăgea şi el… Şi merita s-o tragă. Poate că merita chiar şi să sfârşească în stomacurile kalidahilor, să fie digerat şi eliminat, sub o formă urât mirositoare – deşi ar fi fost păcat să pângărească astfel pământul reavăn!

Mda… Dar aveam nevoie de el. Cum altfel aş fi putut să mă-ntorc acasă? E drept, existau pantofii de argint. Eram sigur că se aflau în traista cea burduşită, pe care o căra, cu deosebită grijă, o maimuţă boccie, care clipea des, pesemne deranjată de lumina solară. Dar nu-i puteam folosi, ca Dorothea, pentru simplul motiv că, după estimarea pe care o făcusem la vreme de beţie, dar de a cărei corectitudine nu mă îndoiam, acele vechituri excepţional de  bine conservate erau, cel mult, mărimea treizeci şi şapte – iar eu purtam patruzeci şi trei!

Şi voiam să mă întorc, neapărat, în apartamentul meu de la etajul nouă – unde, e drept, Raluca nu era…. Dar putea oricând să apară!

- Înhaţă-l pe boşorog! Acum! i-am ordonat pipernicitei. Şi ea a reuşit să-l înşface exact în clipa în care călcâiul lui atingea vârful urechii celui mai înalt dintre kalidahi – care-l privea bizar de placid.

- Boneta aia o să ajungă şi la mine, şi atunci o să plătiţi fiindcă aţi încercat să-mi faceţi de petrecanie, a bombănit Oz, în loc de mulţumesc, odată ce s-a văzut reinstalat pe braţele maimuţelor.

Şi şi-a şters, grăbit, o lacrimă de furie, prelinsă pe bărbie.

- Acum s-ar cuveni să-i facem noi vânt, a mârâit una dintre ele.

- V-am cerut să ne duceţi pe amândoi în Oraşul Smaragdelor! Adică şi pe mine şi pe paranoicul ăsta! m-am răţoit, încruntat. Ce, dorinţa mea nu vă mai e lege? Sau vreţi să vă ajungă blestemul lui Gay…, ăăă, Gaya…?

- Gayelette o chema pe afurisita care ne-a legat de bonetă, m-a ajutat pipernicita. Era năbădăioasă, şi îngâmfată. Rea ca un câine turbat. Şi nu ştia de loc de glumă… Da’ ce-i aia paranoic? Aşa li se spune, în ţara ta, vrăjitorilor neisprăviţi şi nerecunoscători? Şi cu miros fetid… Oare s-o fi scăpat pe el de frică?

Lui Oz i s-au bulbucat ochii şi obrajii i-au devenit stacojii. A dat să zică ceva, dar i-am făcut semn să tacă. Bineînţeles că nu m-a ascultat, dar, din cauza furiei, n-a reuşit decât să scoată, în salturi, câteva sunete piţigăiate.

- Terminaţi cu prostiile! Toţi! m-am răstit din nou. Nu mai vreau să aud decât povestea despre Sperie Ciori! Vreau să ştiu de ce s-a lepădat de creieri şi de putere…

- Pentru că Sperietoare rimează cu abandonare, a reuşit să mârâie Oz, regăsindu-şi graiul.

Eu am continuat fără să-i dau atenţie.

- Vreau să ştiu şi de ce – şi cum – au  vrut unii să-i facă de petrecanie…

- E o curiozitate îndreptăţită, a decretat căpetenia. Aşadar, stăpâne, preţ de vreo două luni, până prin septembrie, toată suflarea din Oraşul Smaragdelor a părut să fie mulţumită de cârmuitorul de paie. Şi el a părut să fie mulţumit de toată suflarea. Pe urmă n-a avut de lucru şi a început să se preumble pe străzi, prin pieţe şi prin prăvălii, să vadă cu ochii lui, cei atât de măiestrit pictaţi, cum îi trăiesc supuşii – în ce case locuiesc, cât plătesc chirie, cât îi costă mâncarea pentru o zi, ce învaţă copiii la şcoală, unde se duc banii din dări şi cei din visterie, cum se judecă fărădelegile, ce se întâmplă prin închisori, cu ce zoaie se hrănesc amărâţii din aziluri, dacă în spitale sunt destule paturi şi, nu în ultimul rând, cum îşi petrec vremea dregătorii… Şi, fiind mult prea înţelept – capul îi arăta ca un arici, într-atât îi ieşiseră ascuţişurile minţii în afară –, a descoperit, fără nici o caznă, sumedenie de furtişaguri şi de înşelăciuni săvârşite tocmai de oamenii săi de încredere, moşteniţi de la înaintaşul lui, vrăjitorul aici de faţă, care nu fusese nemulţumit de ei niciodată. S-a cam mâniat Sperie Ciori, i-a adunat pe toţi, i-a ocărât cum se cuvine, ei şi-au cerut, umili, iertare, şi el nu i-a pedepsit, având credinţa că acea muştruluială zdravănă îi adusese pe calea cea dreaptă. Ei, dar aceeaşi minte ascuţită l-a ajutat să descopere, după numai încă o lună, cât de amarnic se înşelase! Şi s-a apucat să orânduiască altfel dregătoriile şi să schimbe dregătorii. Iar ei, nemulţumiţi, au hotărât să-l piardă. Aşa că slugile lor îl pândeau când ieşea din palat, îl atrăgeau prin fundături, se apucau să-l ologească scoţându-i paiele din mâini şi din picioare, sau să-i şteargă gura, ori ochii, ori să-i smulgă din cap vârfurile creierului lui cel fără de pereche. Sigur, n-au izbândit niciodată să ducă la bun sfârşit treburile astea murdare. Întotdeauna a avut noroc, l-au salvat orăşenii. Dar el a fost foarte mâhnit, şi a-nceput să se gândească că vrăjitorul nu-i dăduse cel mai bun creier…

- Ca să vezi! a pufnit Oz, cu arţag. Câtă nerecunoştinţă! Am pus tărâţe excelente, amestecate cu aspirină pisată, cuie calitatea întâi, ace inoxidabile…

M-am uitat urât la el, pe urmă le-am făcut un semn discret maimuţelor care îl purtau, alea s-au prefăcut că-l scapă, el s-a strâmbat la mine lovindu-şi obrazul cu arătătorul, eu am ridicat din umeri, iar căpetenia şi-a continuat povestea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

- Îşi dorea să se sfătuiască cu bunii săi prieteni şi, când am noi auzit asta, ne-am gândit că se cuvenea să mai facem şi ceva fapte bune, aşa că i-am adus la el pe Omul de Tinichea şi pe Leu. „Creierul fără inimă nu face nici cât o ceapă degerată.”, i-a spus cel dintâi. „Pe mine inima mă ajută să nu nemulţumesc pe nimeni. E drept că vinkiezii mei de rând au a se plânge de dregători, aşa cum şi dregătorii au a se plânge de ei, dar eu nu fac cu ou şi cu oţet pe nimeni, şi am, întotdeauna, o vorbă bună pentru fiecare.” Sperie Ciori a clătinat din cap. „Mă tem că vorbele lor despre tine sunt rele.”, a zis, oftând. „Când e prea multă, bunătatea e luată drept prostie. Asta e o certitudine. Ai grijă, mâine-poimâine te vor numi nevolnic şi te vor azvârli ca pe o ceapă degerată.” „Da, da,” s-a amestecat şi Leul, privindu-şi nemulţumit laba dreaptă din faţă, care era bandajată, „când supuşii te cred nevolnic, eşti terminat. Deocamdată nu-ţi dai seama, dar e ca şi când ţi-ai fi pierdut deja tronul… Dar la tine, Sperie Ciori, toată tărăşenia e mai complicată… Poate chiar ar trebui să arunci creierul… Cinstit vorbind, Oz ăla, care a plecat de-aci în zbor, fără să fie pasăre, era un fel de şarlatan. Poate că ţi l-a dat gata expirat. Trebuia să te iuţi pe etichetă, la termenul de valabilitate, să-i ceri şi instrucţiunile de folosire… Uite, curajul meu, de exemplu, cred că a fost alterat. În ultima vreme am fost chinuit de crampe şi de vărsături.”

- Pe naiba! a exclamat Oz. Era apă plată, microbiologic pură, de care-mi făcea rost, numai ea ştia de unde, vrăjitoarea cea bună de la miazănoapte. Băusem şi eu din sticla aia…

I-am făcut semn să-şi ţină gura. El a strâmbat din nas, dar a tăcut.

Căpetenia s-a holbat la el, nedumerită.

- Nu prea vorbeşti pe înţelesul meu. Dar, crede-mă, Leul era convins de ceea ce spunea şi se întreba dacă nu cumva, printre atâtea alte alea, nu-şi borâse şi curajul. „Ieri, în pădurea mea au venit trei kalidahi.”, a povestit. „M-am bătut cu ei până când unul mi-a sfâşiat laba asta. Atunci toate jivinele au început să mă huiduiască şi s-au grăbit să jure supunere triumviratului kalidahilor, iar eu m-am temut pentru viaţa mea – şi am plecat şchiopătând şi cu coada intre picioare. M-am bucurat că m-au lăsat să plec, şi le-am zis bodaproste unor iepuri pentru bandajul ăsta şi unui pădurar bătrân pentru că m-a lăsat azi-noapte să dorm pe-un pled şi mi-a dat să mănânc la cină nişte oase de cocoş. Când au venit maimuţele ca să mă cheme încoace, tocmai mă întrebam ce-o să se aleagă de mine. Acum mă gândesc să mă pun în slujba ta, Sperie Ciori. Deşi sunt laş din nou, cred că te-aş putea apăra – cu condiţia să scapi de mizeria aia care îţi sluţeşte capul.” „Are dreptate”, a mai zis şi Omul de Tinichea. „ N-o să mai poţi descoperi toate matrapazlâcurile. O să stai liniştit în palat, aşa cum făcea şi Oz, şi n-o să mai superi pe nimeni, o să fii paşnic ca un porumbel.” Sperie Ciori i-a ascultat. Dar asta nu a îmbunătăţit lucrurile. Pricepea la fel de bine toate escrocheriile, toate dedesubturile, şi el şi ticăloşii se tot străduiau să-şi vină de hac unii altora. Şi ultima încercare a ălora ar fi reuşit, dacă Leul n-ar fi apărut în ultimul moment şi n-ar fi scos din foc capul Omului de Paie – singura parte care nu i se transformase încă în scrum. Din toată treaba asta, Leul s-a ales cu o spaimă grozavă – o săptămână a tot urlat în somn – şi cu coama şi coada bine pârlite. Iar Sperie Ciori şi-a semnat abdicarea imediat ce i-au refăcut braţul drept. În aceeaşi zi a reapărut şi Omul de Tinichea, pe care, după întâlnirea celor trei, tot noi îl duseserăm acasă. Sătuli de bunătatea lui, vinkiezii îl detronaseră, zicând că era un papă-lapte, mai becisnic ca o muiere, că până şi un copil de şcoală i-ar fi putut face felul, dacă-l altoia cu un ghiozdan plin cu pietroaie. Venise pe jos până în oraşul Smaragdelor, tocind trei perechi de încălţări de tinichea – şi îşi aruncase inima pe drum.

- Trei fapte bune am făcut în viaţa mea, s-a tânguit Oz, şi de toate s-a ales praful…

Nu i-am mai cerut să tacă. Avea nu numai privirea de câine bătut, ci şi ochii în lacrimi – ca un băieţel căruia i-au spart golanii toate baloanele colorate dăruite de mămica lui iubitoare.

- De atunci, Ţaroz e republică parlamentară. Iar Sperie Ciori nu face politică nu vrea nici măcar să mai gândească. Şi el şi Omul de Tinichea au cerut să fie… copiaţi (sau nu, clonaţi parcă se zice – cred că ăsta e termenul tehnic), ca să nu se mai simtă ca nişte ciudăţenii. Există acum câte cincisprezece exemplare standard. Conduşi de Leu, formează, cu toţii, Unitatea Pedestră de Ordine. Noi, maimuţele, suntem Unitatea Înaripată. Dar acum, fiindcă a reapărut boneta, vom demisiona. Nu putem sluji doi stăpâni deodată.

- Uitaţi-vă, a strigat pipernicita, tocmai am ajuns deasupra Unităţii Pedestre, e ora la care-şi face rondul!

Am privit în jos şi am zărit cincisprezece perechi – Om de Paie cu Om de Tinichea  – mergând, una după alta, ca vagoanele unui tren, în spatele unuia din cei mai mari lei pe care-i văzusem vreodată (la Animal Planet, fireşte).

- Strigă ceva, sau mi se pare mie? am întrebat.

- Cântă, m-a corectat căpetenia. Întotdeauna merg cântând, indiferent dacă sunt bine dispuşi sau cu capsa pusă. Vreţi să-i ascultaţi?

- Te cred!

Şi toată ceata zburătoare a coborât până ce am putut înţelege zbieretele ritmate ce alcătuiau aşa-zisul cântec al grupului care mărşăluia, disciplinat, pe cărarea galbenă, îndreptându-se, ca şi noi, către Oraşul Smaragdelor.

- Carte multă nu se cere! răgea Leul.

- Să fii prost…, ţipau Oamenii de Paie, dându-şi palme peste frunte.

- …să ai putere!, urlau Oamenii de Tinichea, bătându-se de două ori cu pumnii în piept.

Pe mine m-a pufnit râsul, pe Oz l-a buşit plânsul. Ambele cu sughiţuri.

- Ce îndobitocire, ce decădere! a reuşit să îngaime, printre hohote. Voi reda demnitatea acestui ţinut năpădit de tot soiul de hoţi şi de idioţi! Voi întemniţa toată şleahta vinovată de distrugerea ţărişoarei mele şi voi restaura monarhia!

- De bună seamă! am reuşit şi eu să strecor printre hohotele mele, amintindu-mi că obiectul de activitate al R.R.R. OZ S.R.L. era  repararea, recondiţionarea şi restaurarea.

- Aşa să-mi ajute Dumne…! a dat el să întărească promisiunea solemnă, în timp ce îşi ştergea cu mâneca lacrimile care-şi lăsaseră urmele ca nişte tentacule albe pe obrajii lui destul de murdari. (Încercase mai întâi cu dosul palmei, dar rezultatele fuseseră nesatisfăcătoare.)

A fost întrerupt de un răget entuziast al Leului, căruia i-a ţinut isonul duzina de strigăte de „Ura!” slobozite de trupa de paie şi tinichea.

- Brrravo, maimuţelor, a strigat Leul, văd că aţi mai prrrins doi sabotorrri ai campaniei electorale! Duceţi‑i şi pe ăştia la pârrrnaie!

- La pârnaie! La pârnaie! La pârnaie! au început să scandeze vreo şapte copilandri care băteau o minge verde pe maidanul din capul unui sat cu case verzi, presărate pe catifeaua verde a ierbii din stânga drumului.

- Ahhh! a scrâşnit Oz, exasperat, ducându-şi mâinile la tâmple. Creaturile astea nerecunoscătoare ori se fac că nu mă recunosc, ori au memoria mult prea scurtă… Sunt Oz cel mare şi cumplit! a tunat apoi, luându-ne pe toţi prin surprindere.

La auzul acelei voci groase, ce părea să se înalţe din pietrele galbene ale caldarâmului, copilandrii au luat-o la sănătoasa, oamenii de paie şi-au bălăngănit braţele şi capetele – în stilul dezarticulat al păpuşilor de cârpă – înainte de a pica in fund, iar cei de tinichea s-au oprit brusc, lovindu-se unii de alţii, ceea ce a stârnit un vacarm de sunete ascuţite, metalice. Am crezut că aud un set de tigăi prăvălindu-se pe scări. Şi ei s-au prăvălit unul peste altul – după care au aterizat cu toţi peste Leu, pe care vocea bătrânului îl făcuse să-şi rotească năuc ochii, înlemnind pentru o clipă.

S-au speriat chiar şi maimuţele. Ca la comandă, toată ceata s-a săltat mai sus cu cinci metri.

Şi mie mi-a sărit inima. Dar mi-a venit repede la loc. Iar spectacolul oferit de deruta celorlalţi mi-a restârnit râsul.

Oz a râs împreună cu mine, ajutându-mă să înţeleg cu adevărat ce înseamnă să râzi mefistofelic.

- Socot că eşti un om foarte rrrău, a zis Leul, după ce, scuturându-se cu ciudă, reuşise să împrăştie grămada de oameni de tinichea care-i căzuse în spate. Îmi amintesc că şi Dorrrothea ţi-a spus asta, iar tu, prrrefăcutule şi mincinosule, ai avut îndrrrăzneala s-o contrrrazici – pentru ca pe urmă să ne îndeplineşti dorinţele în bătaie de joc! Darrr rrrecunosc că ai currraj, nu-ţi tace gura nici măcar când eşti prizonierrrul maimuţelor înarrripate!

-N-ai ghicit, Leule! a chicotit maimuţica pipernicită. Nu e nici curajos, nici prizonier. E pasagerul nostru, ca şi celălalt om, care ne e şi stăpân, pentru că are boneta de aur.

Aici m-am simţit dator să-mi pun boneta pe cap, să zâmbesc şi să le fac celor de jos cu mâna, prieteneşte.

- E bine să fii puternic, e bine să fii deasupra tuturor, e bine să fii convins asta meriţi, a spus Oz, destul de tare ca să-l aud eu şi destul de încet ca să nu-l audă cei de jos.

L-am privit intrigat. Oare îmi citise gândurile, sau doar intuise că postura de stăpân ale cărui ordine se îndeplinesc fără crâcnire începea să-mi placă?

- Dar e greu să-ţi menţii poziţia, am replicat, cu ceva cam multă amărăciune.

- Ba nu, nu e! s-a grăbit el să mă contrazică. Trebuie doar să profiţi de orice ocazie, să valorifici orice oportunitate. Şi-o să-ţi dau imediat un exemplu!

Mi-a făcut cu ochiul şi şi-a dres glasul.

- Leule, a întrebat, eşti sau nu căpetenia acestei adunături de paie şi de tinichele?

Vorbise cu aceeaşi voce groasă cu care speriase pe toată lumea, şi care acum părea să vină dintr‑o scândură a gardului primei case din sat.

Regele detronat al animalelor a mârâit, arătându-şi colţii.

- Sunt. Şi, dacă sunt, ţie ce-ţi pasă?

- Îmi pasă, fiindcă vreau să-i fac şlehtei voastre o…, să-i zicem, propunere… Ascultă-mă cu atenţie. Maimuţele mai au de îndeplinit două dorinţe de-ale prietenului  meu… Pe urmă vor îndeplini trei dorinţe de-ale mele. Cinci în total. Cinci şanse de a li se porunci să vă azvârle pe toţi pe muntele stâncos al capetelor-ciocan. Ceea ce puteţi evita acceptând un parteneriat, adică jurându-mi, chiar acum, supunere necondiţionată…

- Vasăzică sunt prietenul tău? i-am şoptit eu lui Oz, cu o doză zdravănă de sarcasm în glas.

Mi-a răspuns cu un zâmbet sfios, asezonat cu privirea lui de câine bătut – rezultatul fiind o mutră nenorocită şi spăsită în acelaşi timp.

- Cinci în total…, a repetat gânditor unul dintre oamenii de paie.

- Nu ţi-ai intrat în paiele-alea proaspete din cap că trebuie să fii prost, Originalule? l-a înghiontit clona lui de alături. Proştii nu numără şi nu fac totaluri!

- Proştii au putere! s-a amestecat unul dintre oamenii de tinichea. Vrei s-aruncăm cu pietre în Oz şi în prietenul lui, şefule? l-a întrebat apoi pe Leu.

- Da, chiar aşa, a zis Sperie-Ciori-Originalul. Maimuţele nu ne pot face deocamdată nimic, nu pot primi altă poruncă până nu-i duc pe ăştia doi la destinaţie, indiferent care-o fi aia.

- Mergem dincolo de deal, în Oraşul Smaragdelor, s-a grăbit pipernicita să-l lămurească. Apoi şi-a înclinat capul pe-o parte şi a adăugat, privindu-l pe Oz cu ceva de nedesluşit în adâncul ochilor. Dar stăpânul nostru de acum n-a spus nici că nu putem face popasuri, nici că trebuie să-i ducem acolo pe amândoi vii! Aşa că am ne-am putea opri aici până-l omorâţi pe babalâcul vrăjitor!

- Babalâc? Eu? a urlat Oz, cu vocea părând acum să-i iasă din coada Leului, care s-a răsucit în loc, speriat, înainte de a-şi da seama ce se petrecea şi de a slobozi un urlet cutremurător, ce a părut să se rostogolească din zare-n zare.

- Ţi-ai pierdut minţile? m-am zborşit eu la Oz. Vrei să fii un babalâc mort?

- S-arrr părrrea că prrrietenul tău arrre  mai multă minte ca tine, a zis Leul.

Pe urmă s-a uitat la mine şi mi s-a adresat, ridicându-şi o labă şi scoţându-şi rând pe rând fiecare gheară din teaca ei moale, gogoşată:

- De fapt, cine eşti tu, omule? Şi de unde vii?

- Mă cheamă Xavier, i-am răspuns eu, gândindu-mă că, la urma urmelor, n-aveam nimic de ascuns. Şi, în ciuda numelui meu nu prea obişnuit pe acolo, vin din România.

- RRRomânia? s-a minunat Leul. N-am mai auzit de ţarrra asta. Ce vrăjitorrr domneşte acolo?

- Voievodul ţiganilor! a hohotit Oz Fiindcă ţiganii ăştia, zişi şi rromi, şi vampirii temutului Dracula au făcut ţara aia celebră în lume!

M-am uitat nedumerit la Oz, nepricepând ce-l apucase, şi am văzut că ţinea în mână sticla mea de pălincă – cu dopul scos!

A văzut-o şi Leul – şi şi-a dezgolit colţii într-un soi de rânjet.

- Ce faci, moşule?! Bei currraj?! Şi încă pe-un asemenea zăduf? Vezi c-o să te doarrră burrrta!

- Stăpâne, eu zic să ne punem în mişcare, s-a intervenit căpetenia. Nu-mi place circul ăsta. Vă ducem unde aţi poruncit, şi gata. Adică ne retragem până la porunca următoare!

Pipernicita şi-a ţuguiat buzele, dezamăgită.

- Adică nu facem popas până-l omoară unitatea pedestră pe Oz?

- În Ţatoz nu omorâm pe nimeni fără judecată! a strigat de jos. Sperie-Ciori-Originalul.

- Asta voiam să zic şi eu, a întărit căpetenia. Nu ne luăm după nişte zgâtii fără minte!

- Dar faceţi ce vă spune stăpânul bonetei, a râs Oz, încleştându-şi degetele de parcă s-ar fi prins de un mâner nevăzut. Adică, o să-i aruncaţi pe indivizii ăştia pe munte – pe muntele capetelor-ciocan, dacă nu-mi jură credinţă imediat!

- Deocamdată vă ducem acolo unde ne-aţi cerut, a spus sec Căpetenia, şi, ca la comandă, toată ceata maimuţelor, care planase până atunci deasupra Unităţii Pedestre de Ordine, s-a avântat către dealul din faţa noastră. În ce loc din Oraşul Smaragdelor să vă lăsăm?

- Ce întrebare! s-a strâmbat Oz. Mergem la palatul meu, fireşte!

Pipernicita a izbucnit în râs.

- Palatul tău? Ăla e acum Palatul Parlamentului!

VA URMA